Publicația „Echinox” în pagini de epistolar

Revista „Echinox” a fost, pentru cei care şi-au înfăptuit aici ucenicia literară, un spaţiu al libertăţii de gândire şi de creaţie, în care s-au înfiripat vocaţii şi s-au consolidat modele, s-au deschis orizonturi ideatice şi s-a configurat o anume disciplină interioară, alcătuită din lecturi, din rigoare, din fermitate a opţiunilor şi exerciţiu al dialogului autentic. „Echinox”-ul a oferit şansa unei maturizări graduale, prin simţul relativităţii valorilor, într-o ambianţă stimulatoare, în care liberul schimb de idei se impunea ca privilegiu al esenţialei distincţii între valoare şi nonvaloare, între mistificare şi adevăr estetic. Ucenicie, efervescenţă şi spirit constructiv, exerciţiu de receptare adecvată a valorilor şi simţ al responsabilităţii, încredere în sine şi în forţa culturii de a modela personalitatea umană, iată câteva dintre însuşirile pe care cei care au trecut pragul redacţiei le-au deprins în atelierul „Echinox”-ului. Să observăm, ca semn al „clasicizării”, apariţia, în ultimii ani, a unor cărţi, dicţionare, antologii despre fenomenul literar „Echinox”. Cele mai semnificative sunt semnate de Petru Poantă (Efectul „Echinox” sau despre echilibru, 2003), Nicolae Oprea (Literatura „Echinoxului”, 2003) sau Ion Pop („Echinox”. Vocile poeziei, 2008). Instructive şi relevante pentru istoria revistei şi pentru reconfigurările sale sunt Dicționar Echinox (A-Z). Perspectivă analitică (coord. Horea Poenar, 2004; ediția a II-a, Pitești, Editura Paralela 45, 2008), Revista „Echinox” în texte. Gândirea socială. Antologie (1968-1990) de Traian Vedinaș, 2006 sau Bábel Tornyán. Antologia textelor în limba maghiară apărute în revista „Echinox”. Culegere de texte de Mihály András Beke și François Bréda (1983).

O însemnătate cu totul aparte prezintă volumele de corespondenţă purtată între cei care au determinat destinul şi prestigiul revistei clujene. În O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu–Marian Papahagi (2012) avem de a face cu mărturia uneia dintre cele mai fascinante prietenii literare din România postbelică, bazată pe relaţia magistru–discipol, în care comuniunea de idei se întâlneşte cu esenţa unei aspiraţii consubstanţiale de libertate de gândire şi creaţie. Textele epistolare traduc însă şi o predispoziţie paideică, un efort de pedagogie intelectuală, prin care dialogul îşi întregeşte articulaţiile semantice şi rosturile modelatoare, formând o imagine în mişcare a unui moment de construcţie interioară exemplară. Demne de interes sunt paginile epistolare referitoare la „Echinox”, la care Mircea Zaciu colaborează, privind cu interes evoluţia revistei, dar exprimând şi unele rezerve, amărăciuni sau reproşuri („Echinox” a ieşit, nr. 8-9 zilele astea şi pe curând nr. 10. Revista nu mai are însă nervul de altădată, degeaba se amăgeşte Jean. Dacă tu crezi că-l poţi reînvia, te înşeli. Nu cred că ar fi pentru tine o activitate optimă, căci ţi-ar irosi inutil puterile... Echipa actuală nu merită efortul, sunt câţiva tineri destul de mediocri, nu mai e niciunul la înălţimea primei echipe. Vei vedea singur că nu merită. Pe Jean îl bate gândul să renunţe, apoi tot el revine, sentimental. Dar totul trebuie să facă singur, de la alergătura la tipar la corectură, dactilografie etc. Muncă de rob, fără nicio satisfacţie”). Cu totul alta e poziţia lui Marian Papahagi, care vrea să consolideze revista, să-i redea rezonanţa, pregnanţa şi forma de altădată, prin „readucerea la matcă” a celor care au făcut prestigiul publicaţiei („În ce priveşte „Echinoxul”, vreau ca, – tot pentru o vreme – să îi urmez lui Jean intenţia secretă de a-i readuce pe cei vechi pe lângă revistă. Dacă voi reuşi, voi rămâne, dacă nu, tot ceea ce mă leagă de „Echinox” – prietenia pentru ceilalţi – se va duce şi las baltă această treabă. Sunt dispus să ajung până la a condiţiona prietenia mea pentru cei cu care am fost la început, când am făcut revista, de readucerea lor la matcă. Cu toate că, înţeleg din diverse scrisori primite, că a început să se cam răcească prietenia între ei, ceea ce mă îndurerează sincer, pentru că ţin mult la toţi şi la prietenia dintre ei”). Rezonând la intenţiile lui Mircea Zaciu de a configura o revistă tânără („Fapt e că n-am încetat să visez la o revistă care ar putea întruni nişte forţe tinere din care ştiu că şi tu ai face bucuros parte”), Marian Papahagi subliniază, încă o dată, posibilitatea de a consolida în Cluj o „serioasă şi stabilă atmosferă intelectuală”: „atunci când se vor fi adunat cei ce vor vrea să lucreze şi când vor fi stabilit exact cum vor să fie acea revistă, apariţia ei va fi o pură formalitate (între altele ţin să vă spun că mor de curiozitate să aflu cine sunt misterioasele persoane capabile de atât de frumoase intenţii, şi anume de a da Clujului o serioasă şi stabilă atmosferă intelectuală. E mult de făcut în sensul ăsta, şi faptul că oamenii nu lipsesc e o adevărată uşurare)”. Document important al unei comuniuni ideatice de excepţională substanţă şi al reflexelor contradictorii ale unei epoci revolute, Epistolarul Zaciu-Papahagi e revelator pentru condiţia intelectualului aflat „sub vremi”, care încearcă să-şi construiască insule de libertate compensatorii, spaţii consolatoare, în care firescul, gândirea vie, demonul îndoielilor se reunesc benefic.

Volumul La „Echinox”, în atelier. Corespondenţă Marian Papahagi–Ion Pop. 1969-1981 (Ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Pop, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015) întregeşte spectacolul edificării revistei „Echinox” şi al consolidării unor entuziasme, temeri, aspiraţii şi deziluzii legate de „funcţionarea” publicaţiei studenţeşti de la Cluj. Încă din primele scrisori se vădeşte un orizont al afinităţilor elective, la început marcat de o adresare solemn-protocolară, devenită apoi afectuoasă, prin care cei doi tineri intelectuali îşi comunică idei, aspiraţii, elanuri intelectuale, în frazare suplă şi densă, austeră. Deficitul de umor, pe care îl semnalează Ion Pop în prefaţă, referindu-se la propriul temperament intelectual, e compensat de exerciţiul ideaţiei ferme, eliberate de orice iluzionări şi de verva eficacităţii culturale. Foarte semnificative sunt, în schimb, notaţiile de vibraţie afectivă, cu rezonanţă autoreflexivă, în care timbrul scrisului epistolar e încărcat de melancolie şi de tentaţia asumării unui trecut revolut, marcat de irizări ale himericului („am avut zile în care singurătatea mi s-a părut insuportabilă şi orice gând întors către o imagine în care am investit suflet, rămasă într-un trecut, se dilata teribil, câştiga o însemnătate ce n-aş fi bănuit-o altădată. S-a întâmplat astfel ca şi micile şi marile tristeţi provocate de lipsa ecoului din partea celor cărora le scriam să devină copleşitoare adeseori, cu atât mai mult în cazul unor prieteni dintre cei mai apropiaţi”). 

Din paginile acestei cărţi reiese, numaidecât, sentimentul comuniunii ce îi leagă pe cei doi intelectuali, ataşaţi deopotrivă de idealul formării proprii, dar şi de devotamentul faţă de proiectul echinoxist. Nu lipsesc umorile de moment sau reacţiile la adresa contextului istoric restrictiv, impropriu actului de cultură autentic. Ataşamentul faţă de „Echinox” îl va determina pe Marian Papahagi să se alăture lui Ion Pop la conducerea revistei, fapt notat cu simplitate, în formulări sugestive, ilustrative pentru spiritul de colegialitate deplină ce îi anima pe cei doi scriitori, aflaţi într-o perpetuă confruntare cu pericolele, ameninţările şi agresiunile cenzurii: „Înţeleg viitoarea formulă ca o dirigenţă colegială în care, fireşte, vei putea lua absolut orice hotărâre vei crede de cuviinţă, ca unul mai cu experienţă şi mai «literat» decât ceilalţi, subsemnatul inclus. Cred că împreună vom putea duce foarte bine revista, şi nu te teme, nu vei răpi nimănui nici un laur ca director al revistei. Asta în primul rând. E evident că la început va trebui să-mi spui toate tainele profesiei de care eu prin forţa lucrurilor m-am îndepărtat. Odată învăţat, mă voi ocupa eu de toate formalităţile şi sâcâielile. Nu mă lua drept unul care vrea să facă pe emotivul. Am un plan pe care îl cred destul de bine pus la punct de organizare a redactorilor, fără niciun totalitarism din parte-mi şi cu singurul scop al unei distribuiri cât mai egale a responsabilităţilor. N-am nicio veleitate de tiran conducător, dar nici de apostol, şi mă închin în momentele fericite de ieşire din abulie la nişte zei ai organizării care, între noi fie zis, sunt şi ei necesari”.

Însemnătatea spirituală şi afectivă a „Echinox”-ului pentru Ion Pop şi pentru Marian Papahagi e uriaşă, iar epistolele dezvăluie detalii despre această dragoste, despre acest ataşament, despre devotamentul sans rivages faţă de ideea de cultură autentică şi faţă de libertatea de expresie. Cu atât mai mult cu cât, la un moment dat, s-a vorbit chiar despre posibilitatea desfiinţării revistei „Echinox”, într-un context în care ingerinţele politicului se manifestau cu maximă agresivitate asupra publicaţiilor literare româneşti. Scrisorile capătă, acum, un ton al urgenţei şi al panicii, în faţa unei astfel de posibilităţi nefaste, după cum dezvăluie şi nebuloasa de zvonuri, dezinformări care circulau în epocă despre destinul grupării şi al publicaţiei studenţeşti clujene. Cu spirit de echilibru, cu tact, Marian Papahagi caută să limpezească anumite temeri excesive ale lui Ion Pop despre soarta revistei („Sper că nu te îndoieşti de obiectivitatea mea: de aici plecând, o să-ţi spun că m-au mirat nespus o seamă de lucruri pe care le-ai scris în scrisoare, la care faci aluzie, căci nu cred că ţi-au fost înfăţişate exact. Oricum, cei care ţi-au scris de moartea «Echinoxului» şi bucuria foştilor echinoxişti la acest eveniment au avut timp s-o facă, fiindcă n-au trebuit să acţioneze pe cât posibil ca acest lucru să nu se întâmple”. Roman epistolar al unei prietenii în care disciplina, rigoarea, ordinea lui Ion Pop se întâlneşte cu erudiţia şi fervoarea ideatică, nu lipsită de accent ludic a lui Marian Papahagi, La „Echinox”. În atelier e o carte de exemplară exigenţă intelectuală, lipsită de stridenţe ale subiectivităţii, în care verva construcţiei culturale, efervescenţa trăirii ideatice se îmbină cu o revelatorie stăruinţă în edificarea propriului destin intelectual.