MEMORIU elaborat de Pan Halippa în ajunul Conferinţei de Pace de la Paris din 1946–1947, în care explică esenţa problemei Basarabiei. 1945, Bucureşti

Cu tot complotul tăcerii în chestiunea Basarabiei, cu toate ordinele de a se scoate din librării şi biblioteci cărţile, revistele şi broşurile privitoare la Basarabia, cu toate că  epurarea cărţilor didactice de geografie, istorie şi chiar de literatură privind acest obiect, problema Basarabiei persistă în toate sufletele româneşti şi, desigur, va exista, va reînvia şi va complica raporturile între U.R.S.S. şi România.

În rezumat problema aceasta se prezintă astfel:

Regiunea românească, dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, numită Basarabia, până la 1812 a fost parte integrantă – jumătatea de răsărit – a Principatului românesc Moldova, aflat sub suzeranitatea turcească.

Ca urmare a războaielor dintre imperiile rus şi turc, această parte a Moldovei româneşti, fără voia statului moldovenesc şi fără voia populaţiei, a fost anexată de Imperiul Rus.

Fiind locuită exclusiv de români, având instituţii, legi şi tradiţii cu totul deosebite de acele ale ruşilor, ucrainenilor şi a celorlalte popoare din imperiul ţarilor, împărăţia rusească a fost silită să acorde Basarabiei o autonomie timp de circa 20 de ani, după anexarea ei.

Apoi i s-a aplicat regimul imperial, transformând-o într-o simplă gubernie ru­sească şi aplicându-i-se regimul de rusificare, cum s-a aplicat şi altor popoare alogene, anexate de Rusia prin forţă.

Nu s-a admis nici măcar o şcoală în limba românească. Nu s-a admis limba poporului nici la o instituţie publică. S-a căutat să se scoată limba ţării şi din biserici.

Populaţia autohtonă a rămas agramată. Populaţia autohtonă a început să pără­sească biserica, trecând la diferitele secte, dar nu s-a rusificat.

S-a încercat colonizarea Basarabiei cu germani, bulgari, evrei, ucraineni şi ruși, pentru ca din acest amestec să iasă ruşi veritabili. Încercarea nu a reuşit. Majoritatea populaţiei a rămas românească.

Toate statisticile oficiale ruseşti, deşi tendenţioase (incluzând garnizoanele, funcţionarii ruşi şi pe flotanţi), dovedesc acest lucru.

Toţi autorii ruşi, chiar cei oficiali, au constatat în scrierile lor caracterul românesc al Basarabiei, începând cu Svinin, înalt funcţionar la Ministerul Rus de Externe, însărcinat în 1816 cu studierea provinciei anexate, şi sfârşind cu Leon Kasso, ministru în cabinetul împăratului Nicolae al II-lea.

Pentru a distrage populaţia românească din Basarabia de la proteste violente împotriva regimului nedrept şi neuman, în care era ţinută, guvernele ruseşti, ca și în Polonia şi Ucraina subjugate, au introdus virusul antisemit.

La 1856, după pacea de la Paris, o parte din teritoriul Basarabiei a fost restituit României, iar la 1878, prin tratatul de la Berlin, această parte, cu toate că România fusese aliată Rusiei în războiul ei contra Turciei şi, cu toate protestele, a fost din nou subjugată Rusiei.

La 1917, la prăbuşirea Imperiului Rus, când provinciile mărginaşe neruseşti – Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi altele s-au despărţit de Rusia, profitând de procesul revoluţionar din imperiu, pentru a-şi restabili drepturile lor de a fi state libere, cu cultură naţională proprie, Basarabia a făcut acelaşi lucru – s-a constituit în Republică Democratică Moldovenească autohtonă, sub conducerea unui director şi a unui parlament. Apoi, ca şi Polonia, Finlanda şi altele, s-a declarat independentă, pentru ca după scurt timp, cum era şi normal, să voteze unirea cu România, a cărei parte integrantă fusese până la 1812, cu care avea aceeaşi compoziţie etnică, aceleaşi tradiţii şi moravuri. Exact la fel au făcut şi părţile Poloniei de sub stăpânirea rusească, austriacă şi germană, constituind statul unitar al Poloniei.

Evident, acest proces de eliberare de sub jugul rusesc şi unirea liberă, prin votul parlamentului local, cu România, nu s-ar fi putut produce fără substratul istoric şi etnic românesc al Basarabiei, de altfel, cum a fost şi în alte provincii alogene, care s-au despărţit de Rusia în acelaşi timp. Ca şi în toate celelalte părţi, procesul despărţirii a fost greu şi a întâmpinat rezistenţă atât din partea imperialiştilor, cât şi a revoluţiona­rilor ruşi, care în toate împrejurările au dovedit o lăcomie mare şi voinţa de a acapara şi a tiraniza popoarele mai slabe numeric şi spaţial.

Astfel, după o scurtă anarhie, populaţia românească din Basarabia, fără să treacă printr-o lungă perioadă de război civil, care a durat mulţi ani în Rusia, a putut relua viaţa normală de cultură şi progres.

După cercetările făcute la faţa locului, din ordinul Marilor Puteri, întrunite la Paris, după Primul Război Mondial, savantul profesor de la Sorbona, Em. de Marton, neraportând că „... din punct de vedere geografic, etnic şi istoric, Basarabia este ţară românească“, conferinţa de la Paris examinează întreg complexul chestiunii Basarabi­ei, studiază memoriile prezentate de ruşii ţarişti, de statul român şi de reprezentanţii Basarabiei, ascultă toate părţile şi conchide:

„Considerând că, în interesul păcii generale din Europa, trebuie asigurată în Basarabia o suveranitate, care să corespundă cu aspiraţiile populaţiei; considerând că unirea Basarabiei este pe deplin justificată; considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România, înaltele părţi contractan­te – Imperiul Britanic, Franţa... declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontierele actuale ale României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura lui până la punctul unde este situat vechiul hotar între Bucovina şi Basarabia“.

O comisie specială, compusă din domnii Tardieu, Laroehe (Franţa), Martineau şi Venutelli (Italia), Crowe şi Leeper (Anglia), Beymoh şi Day (Statele Unite), au stabilit hotarul României la Nistru.

Din 1918 până în iunie 1940, conform acestei hotărâri, Basarabia a fost parte in­tegrantă din statul român. În această perioadă postbelică (după Primul Război Mon­dial – nota editorilor) s-a desfăşurat, aici o viaţă românească intensă pe baze larg democratice.

Înlocuirea aparatului de stat rusesc cu cel românesc local şi din alte părţi s-a fă­cut fără nicio durere, căci noile autorităţi vorbeau limba marii mase a populaţiei, iar minorităţile în contact de viaţă cu autohtonii ştiau mai bine româneşte decât ruseşte.

Populaţia a participat prin vot universal, egal, direct şi secret la alegerile parla­mentului, comunale şi judeţene; ea a avut reprezentanţii săi şi în guvern. Procentajul participanţilor la vot niciodată n-a fost mai mare.

Instituţiile judecătoreşti au progresat şi s-au democratizat, împărţirea justiţiei devenind mai la îndemâna maselor. În locul unui singur tribunal din Chişinău, s-au înfiinţat încă 9 tribunale judeţene şi o Curte de Apel la Chişinău, precum şi numeroa­se judecătorii rurale, întroducându-se şi instituţia judecătorului ambulant.

Populaţia a căpătat o reformă agrară, din care s-au împărtăşit şi minorităţile: ucrainenii, ruşii şi bulgarii şi chiar cele câteva sate-colonii de evrei agricultori.

Populaţia a obţinut şcoli în limba naţională. Numărul şcolilor, în special al celor primare rurale, a crescut de la 927 (în 1915) până la 2 235 (în 1938), al celor secundare – de la 32 (în 1917) la 50 (în 1938), al celor profesionale – de la 6 la 54 (în 1932), al celor superioare – de la 0 la 2, iar populaţia şcolară a crescut de la 82 820 elevi (în 1915) la 358 640
elevi (în 1942).

Naţionalităţile minoritare au avut şcoli şi instituţii de cultură în limba lor. Astfel, în 1938 erau în Basarabia 75 de şcoli evreieşti, 5 germane, 4 poloneze, 1 armeană şi 2 ruseşti.

Un mare număr de societăţi de cultură (universităţi populare şi muncitoreşti, so­cietăţi culturale, feminine, fundaţii de cultură regale, cămine culturale, societăţi mu­zicale, societăţi de intelectuali şi scriitori) au luat naştere după Unire şi au desfăşurat o vie activitate de ridicare a nivelului cultural al maselor populare...

Presa a fost liberă, neîngrădită de cenzură, nu ca sub regimul ţarist sau cel so­vietic, şi de la câteva periodice în 1917 a crescut la câteva zeci de periodice; pe lângă aceasta, un mare număr de cărţi cu conţinut ţarist au fost publicate în acest timp.

Cultele religioase au fost libere, România fiind cunoscută ca o ţară ce a practicat totdeauna o largă toleranţă religioasă, pe teritoriul ei găsindu-şi refugiu atât sectanţii ruşi prigoniţi de guvernele ţariste, cât şi credincioşii şi reprezentanţii diverselor culte religioase persecutaţi de regimul sovietic.

Serviciul sanitar a făcut mari progrese: de la 18 spitale, 80 dispensare, 20 băi şi 44 centre de deparazitare înainte de 1917, s-a ajuns la 82 spitale, 230 dispensare, 171 băi şi 388 centre de deparazitare în 1940. Primele sanatorii pentru tuberculoşi s-au con­struit în acest timp şi printre ele şi sanatoriul model din Bugaz, terminat în 1936, pe care apoi ruşii îl revendicau insolit, numai câteva săptămâni după ocupaţia Basarabi­ei, ca o creaţie a lor. În fiecare capitală de judeţ s-au creat servicii speciale chirurgicale și spitale de izolare, s-a creat un institut antirabic şi laboratoare bacteriologice. Dato­rită acestor măsuri, au fost combătute cu succes epidemiile şi bolile sociale şi a scăzut simţitor mortalitatea populaţiei.

S-au introdus, după 1922, asigurările sociale. S-au instituit Camere de meserii, de muncă, de agricultură şi de comerţ, alese de localnici.

Agricultura, industria şi comerţul au luat un mare avânt, numărul firmelor in­dustriale şi al celor comerciale crescând de la un număr neînsemnat la 25 019 în 1940.

Creditul era larg deschis, s-au instituit bănci de credit agricol, industrial şi comercial.

Cooperativele au luat un mare avânt. Şosele, drumuri şi poduri s-au construit în aceşti 22 de ani de zeci de ori mai mult decât în timpul celor 106 ani de stăpânire ru­sească (în 1817 în Basarabia erau numai 53 km de şosea pietruită, iar în 1940 – 1 193 km).

Acest progres în toate domeniile vieţii sociale n-ar fi fost posibil fără caracterul etnic românesc al acestei provincii şi fără descătuşarea forţelor creatoare naţionale.

Desigur că erau şi scăderi în viaţa de aici: rămăşiţele trecutului, crizele economi­ce şi instigaţiile îşi produceau efectele, dar în ansamblu viaţa era liberă, îmbelşugată, paşnică, mulţumitoare, în evident progres material, cultural şi moral.

Fără îndoială, această viaţă liniştită de muncă, cultură şi progres nu s-ar fi schim­bat, dacă U.R.S.S., contrar pactului Kellog¹ şi pactului prin care se definea agresorul², n-ar fi trimis în iunie 1940, când era în alianţă cu Hitier, ultimatumul, prin care, sub ameninţarea cu războiul, a cerut ca autorităţile româneşti şi armata română să evacu­eze în patru zile Basarabia³.

Împărţirea de către U.R.S.S. a Poloniei cu Germania, şi atacul U.R.S.S. – contra Finlandei – dovedeau că U.R.S.S., prin forţa armată, vrea să anexeze Basarabia. Pen­tru a evita războiul sub ameninţarea forţei, România a cedat.

Dar acest fapt brutal de agresiune al U.R.S.S. a retrezit ura contra Rusiei şi a adus România în braţele Germaniei, triumfătoare atunci, pentru a răzbuna înjosirea şi ne­dreptatea ce i s-a făcut de U.R.S.S.

Războiul declarat în 1941 de România n-a fost decât un răspuns la agresiunea U.R.S.S⁴.

U.R.S.S. a ocupat prin forţă Basarabia sub pretextul formulat în nota ultimativă din 26 iunie 1940, că această provincie este locuită în majoritate de ruşi. Dar pentru a dovedi cât de străină este această provincie de Rusia, ar fi suficient să arătăm ca s-a constituit din ea a treisprezecea republică sovietică, deosebită de toate celelalte și denumită Moldova, cu limba oficială moldovenească, adică românească, recunoscându-i-se, astfel, caracterul ei autentic românesc.

Pentru siguranţa statului rusesc însă, toate autorităţile acestei republici au fost importate din U.R.S.S. Administraţia nu se bizuia pe populaţia locală, ci pe armata roşie şi pe sistemul totalitar.

Raporturile între U.R.S.S. şi populaţia din Basarabia se pot deduce din faptele următoare:

După ocuparea României, 1944–1945, autorităţile militare sovietice au impus autorităţilor române să le fie predaţi, pentru repatriere, toţi refugiaţii din Basara­bia – câteva sute de mii – sub pretextul că ar fi cetăţeni sovietici. A început goana după ei. Deşi statul român le servea transportul, îmbrăcămintea, mijloace sanitare şi hrana gratuite, plus o indemnizaţie de 180 000 lei, majoritatea imensă a refugia­ţilor a refuzat şi s-a ascuns, schimbându-şi domiciliul. Corespondentul lui „Sunday Times“ Archibald Gibson, în numărul din 22 iulie 1945, afirmă că circa 700 de aceşti nenorociţi s-au sinucis. Ca rezultat, Comisia de aplicare a armistiţiului s-a văzut silită să dea ordinul din 11 august 1945 prin care se cerea să înceteze urmărirea acestor victime, pretinşi cetăţeni sovietici, şi numai prin convingere, şi nu prin coerciţiune, să fie repatriaţi.

Evident că toate aceste fapte nu se vor uita. Vremurile trec, împrejurările şi cre­dinţele se pot schimba.

Dreptatea însă strigă la cer permanent.

Nu pot fi relaţii normale între România şi U.R.S.S., nu va putea fi pace durabilă între ele fără să se facă dreptate României, fără să i se dea graniţa istorică la Nistru.

Cei ce pretind că vor eliberarea popoarelor şi pacea pe pământ să ţină seamă de aceste fapte, căci nesocotirea lor le va încărca sufletele cu mari păcate şi va duce la noi războaie.

De aceea:

– având în vedere hotărârea Conferinţei de pace de la Paris din 1920, cu argu­mentările ei însuşite de marii aliaţi de atunci;

– având în vedere actul de agresiune comis în 1940 împotriva României de către Rusia Sovietică, aliată pe atunci cu Germania hitleristă;

– având în vedere că prin această agresiune s-a călcat pactul Kellog şi pactul de definire a agresorului;

 Având în vedere că U.R.S.S. a justificat atunci agresiunea sa, falsificând rea­litatea prin argumentul etnicităţii şi tot de acest argument uzează azi, când pretinde partea răsăriteană a Poloniei înainte de 1939, precum şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia, şi aplicându-se acest principiu al etnicităţii şi Rusiei, credem că Marile Puteri vor impune U.R.S.S. restituirea teritoriului Basarabiei către România.

Această restituire trebuie să se facă indiferent de procedura de urmat; fie că se va produce pe baza unei decizii a Conferinţei de Pace, fie ca rezultat al unui plebiscit, organizat în anumite condiţii care să asigure libera exprimare a voinţei populaţiei basarabene băştinaşe.

Aceste condiţii sunt:

I. Administraţia anglo-americană pe timpul cât va dura pregătirea şi executarea plebiscitului;

II. Retragerea armatei şi administraţiei ruseşti din Basarabia;

III. Înapoierea deportaţilor şi refugiaţilor băştinaşi;

IV. Demobilizarea basarabenilor aflaţi sub armă şi întoarcerea locuitorilor basarabeni, angajaţi la lucru în U.R.S.S;

V. Retragerea celor neoriginari din Basarabia.

Publicat după: Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.),

Bucureşti, Fond Pantelimon Halippa (2126), dosar 565, f.a., f. 49-55

Note:

1 Prin Pactul Kellog-Briand semnat la Paris, la 27 august 1928, de către reprezentanţii a cincisprezece state, România aderă la pactul privind interzicerea războiului ca instrument al politicii internaţionale.

2 Convenţiile de definire a agresorului. Se semnează, în iulie 1933, la Londra, de către reprezentanţii U.R.S.S., Estoniei, Lituaniei, Poloniei, României, Letoniei, Turciei, Persiei, Afganistanului, Ceho­slovaciei şi Iugoslaviei.

3 Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente. Coordonator — dr. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 408-410.

4 La 11-12 iunie 1941, la München şi Berchtesgaden se semnează acordurile germano-române, prin care guvernul României se angajează să ia parte la războiul împotriva U.R.S.S.