Iorga și Marea Unire

Evenimentele cruciale din istoria modernă a României n-ar fi fost posibile fără implicarea culturală, dar şi politică a celor mai de seamă intelectuali din epocă. Astfel, pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 (una naţională, nicicum internaţionalistă, cum ar fi vrut, de pildă, Friedrich Engels¹), Unirea Principatelor de la 1859, Războiul de Independenţă (1877-1878), Marea Unire i-au avut ca protagonişti pe Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Andrei Mureşanu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hasdeu, M. Eminescu, A. D. Xenopol, Vasile Conta, Duiliu Zamfirescu, B. Șt. Delavrancea, Octavian Goga, Constantin Stere, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, ca să-i amintesc doar pe aceştia, implicaţi fiind, fireşte, alături de oamenii politici ai vremii lor. Iorga şi Stere² au fost principalele voci, între titanii culturii: cel dintâi pentru Ardeal şi Bucovina nordică, al doilea pentru Basarabia, cei doi postându-se chiar pe poziţii antagonice. Pe urmele lui Eminescu, Stere considera că Basarabia este „cestiune de existenţă pentru poporul român”: „Dacă este adevărat că un popor îşi asigură viaţa istorică numai în măsura în care fiinţa lui naţională se afirmă în cultura lui proprie şi distinctă, ca un prinos adus civilizaţiei omeneşti, – Basarabia, ruptă din trupul naţiunii româneşti, nu poate fi decât o materie inertă”. Stere era, de aceea, adeptul continuării Tratatului secret din 1883 cu Puterile Centrale, alături fiind de Carol I, de Petre P. Carp şi de Titu Maiorescu, pe când Ionel I. C. Brătianu, N. Iorga, noul rege Ferdinand au decis pentru alianţa cu Antanta, alături de Rusia. Ca de fiecare dată, România se afla între Scylla şi Charibda, încât numai o conjunctură istorică favorabilă, care a dus la prăbuşirea celor două imperii, ţarist şi habsburgic, a înlesnit, în consens cu voinţa românilor, miracolul înfăptuirii Marii Uniri.

Bătălia lui Nicolae Iorga împotriva intereselor austro-ungare în Transilvania şi în Bucovina a început devreme, prin legături directe cu bucovinenii şi ardelenii, având printre ei corespondenţi pentru „Neamul Românesc”, „Sămănătorul”, apoi, prin Liga Culturală şi prin conferinţele de la Vălenii de Munte, punând în mişcare serviciile secrete austro-ungare şi româneşti. Marele istoric a avut a se lupta, mai întâi cu „mitul Mitteleuropa”, ca paradis multinaţional al naţiunilor din Imperiul Austro-Ungar, mit teoretizat, la un moment dat, şi de bănăţeanul Aurel C. Popovici (1863-1917), care, prin 1906, încă se mai iluziona cu ideea unui imperiu federativ, în care toate naţiunile să fie tratate în mod egal prin constituţie, în ceea ce el numea Statele Unite ale Austriei Mari. Fusese printre memorandişti, autorităţile ungare condamnându-l, la rându-le, la patru ani de închisoare, determinându-l să se refugieze în România, devenind, ca admirator al lui Eminescu, „convorbirist” şi director la revista „Sămănătorul” (1908-1909).

Eminescu, pentru că se formase în cultura germană prin studii vieneze şi berlineze, nu şi-a făcut niciodată iluzii cu privire la vreo Mitteleuropă, speranţa lui fiind într-o refacere a unităţii lumii latine. A văzut în Tratatul secret cu Puterile Centrale principalul obstacol al realizării Daciei Mari, ţintă centrală a Societăţii „Carpaţii”, înfiinţată, simbolic, pe 24 ianuarie 1882. Iorga, ca şi Stere, se considerau moştenitorii testamentului eminescian: De la Nistru pân’ la Tisa şi de la Mare până-n Cernăuţi. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fie potolit, la porunca, „diplomatică” a lui Petre P. Carp, care negocia la Viena. După cum Eminescu a intrat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare în anii 1882-1883 (cu precedente în 1869-1870, pe când colabora la „Federaţiunea” din Pesta) de la Societatea „Carpaţii”, cu Iorga s-a întâmplat acelaşi lucru în vremea conferinţelor de la Şcoala de la Vălenii de Munte, începând cu 1903. Acolo, milita pentru ideea unităţii tuturor românilor, pentru România Mare. De la 10 mai 1906, va edita, bisăptămânal, „Neamul Românesc”. A cucerit repede o „uimitoare popularitate”, cum se alarmau informatorii Siguranţei, dar şi serviciile secrete vieneze şi maghiare. Materialele urmăririi lui Iorga sunt impresionante, intrând în cartea cercetătorilor Cornelia Bodea şi Radu Ştefan Vergatti, Nicolae Iorga în arhivele vieneze şi ale Siguranţei regale (1903-1914) (Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2012). Era limpede: în acei ani funcţiona încă Tratatul secret cu Puterile Centrale, care interzicea orice propagandă „naţionalistă” şi „iredentistă” din partea României. Conform acestui tratat, urmărirea lui Iorga era pe deplin „legitimă”, vigilenţa serviciilor secrete fiind maximă. Autorităţile româneşti, ca să facă faţă acuzaţiilor vieneze şi budapestane, au procedat ca în 1883 cu Eminescu, atunci când l-au declarat „nebun” pentru ceea ce făcea la Societatea „Carpaţii” şi în ziarul „Timpul”. Ei bine, Iorga a fost decretat şi el ca nebun de legat. Regele Carol I însuşi îl asigura pe Prinţul Schönburg, care, la rându-i, îl asigura pe baronul Alois Lexa von Aehrenthal (ministrul Externelor) că Iorga e un fel de clovn, pe care nu-l ia nimeni în seamă, „elementele onorabile” ale societăţii româneşti considerându-l pe straniul istoric „total nebun”³. G. Săndulescu, prefectul de Iaşi al Poliţiei, îl informa pe ministrul de interne, la 13 iunie 1909, că Iorga a conferenţiat în vechea capitală a Moldovei, în faţa unor „gură-cască”, umplându-se de total „ridicul”⁴. „Nebun de legat” îl va evalua, în 1907, şi un intelectual de stânga, precum socialistul N. D. Cocea, care a scris un pamflet împotriva lui Iorga pentru că emisese ideea unei Dunări «româneşti», vorbind în numele „clasei stăpânitoare şi războinice”! Spre deosebire însă de N. D. Cocea, regele Carol I juca de faţadă tragicomedia „nebuniei” lui Iorga, fiind, în realitate, de acord cu militantismul naţionalist al marelui istoric, fiindcă, pe de altă parte, dăruia din fondurile personale, în acelaşi timp, 10 000 de lei Ligii Culturale iorghiste pentru a o scoate din impasul financiar şi a o revitaliza. Iorga a înţeles „dedublarea” conjuncturală a regelui şi a primit-o ca pe un îndemn în tot ce a făcut. La Consiliul de Coroană din 1914, în care s-a hotărât intrarea în neutralitate, dar şi abandonarea Tratatului cu Puterile Centrale, mintea şi inima i-au fost rupte în două. Istoricul o recunoaşte şi o spune în necrologul din 19 octombrie 1914: „Dacă a suferit?... Cu atât mai mult, cu cât nu putea altfel. O sfâşietoare dualitate morală se trezise în el. Nu poate fi mai crudă natura pentru un om, pentru un om bun şi nobil care a făcut tot ce omeneşte se poate face ca să atingă culmile ei morale. Şi nu poate fi Dumnezeu mai milos de cum a fost pentru Dânsul”⁵. De altfel, regele aşteptase un al doilea Consiliu de Coroană, mărturisind: „Eu nu sunt contra îndeplinirii idealului naţional românesc. Vreau să se ştie că nu sunt contra. Dacă s-ar fi ţinut al doilea Consiliu de Coroană, toţi ar fi văzut-o. Să mergem însă înţelept, făcând toate lucrurile la ceasul lor”⁶.

Estimp, serviciile secrete austro-maghiare, cu unele excepţii, nu-l considerau deloc pe Iorga „nebun”, ci marea primejdie a naţionalismului românesc. Istoricul alarma şi cercurile de afaceri transnaţionale, susţinute de partidele îngrijorate că trufia naţională iorghistă, prin care punea România pe picior de egalitate cu marile puteri, le primejduia lor însele interesele. Iată ce răspundea Iorga: „Interesele esenţiale ale neamului nostru sunt luate în batjocură şi chestiuni de viaţă pentru noi sunt primejduite pentru interesele de partid (…) Alt motiv pentru care facem politică aşa cum o facem este vechiul servilism faţă de Europa, grija ce avem despre ce zice Europa despre noi. Au fost momente când Austria n-a găsit cuvinte destul de grele pentru bulgari; bulgarii au urmat înainte cum ştiau ei. Noi nu suntem aşa; la fiecare moment ne întrebăm, oare ce se zice despre noi? Vedeţi în foile noastre cum se culege fiecare atestat pe care ni-l dau gazetele din străinătate prin cine ştie ce nenorocit care habar n-are de rosturile noastre”. Nu cumva aprecierea lui Iorga este valabilă şi astăzi?

În 1909, autorităţile austro-ungare interzic accesul lui Iorga în Bucovina, acuzându-l de iredentism. Istoricul răspunde contelui Bellegarde: „Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Ştiu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-şi smulge libertatea, atunci când ei nu au puterea s-o facă şi când noi, din libera Românie, n-avem puterea de a-i ajuta. Dacă e aşa, n-am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu mai primi colaborarea străinilor, nici atunci când ne-ar fi simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni, dându-ne ce e al nostru şi nimic mai mult”⁷.

Concomitent cu Viena şi Budapesta, oamenii Siguranţei din România erau foarte îngrijoraţi că, la Vălenii de Munte, prelegerile lui Iorga „vor forma pe studenţi în sensul vederilor naţionaliste” şi trimit, în 1908, un agent care să supravegheze strict evoluţia evenimentelor. Acesta raportează că, în viziunea istoricului, „direcţia culturii şi politicii noastre” devine „naţionalismul, care se va înfige cât mai adânc în pieptul tineretului – oricâte stavile i s-ar opune de guverne”. La rându-i, prefectul de Iaşi, în 1909, scrie ministrului de interne că „studenţii aşa-zis naţionalişti” ameninţă cu proteste împotriva expulzării lui Iorga din Bucovina de către austrieci. Un alt agent apreciază că broşura lui Iorga Cultură naţională şi politică naţională, cuprinzând discursul din octombrie 1908, e un primejdios „mijloc de propagandă a mişcărilor naţionaliste cu multă şansă de reuşită”⁸.

Iorga, urmărit, agresat, declarat nebun, ameninţat cu puşcăria de către ai săi, a declanșat un şuvoi istoric care a biruit împotriva laşităţii politicienilor şi partidelor. Pentru el, „România Mică” şi umilă în faţa Europei era urmarea lipsei unui înalt ideal naţional, cum e şi astăzi, când a ajuns o adevărată caricatură demnă de tradiţia „neantului valah” denunţat de Cioran, neant creator de „legendă neagră”, în contemporaneitatea noastră când, cu jalnică schimonoseală, tineretul şi politicienii nu mai au un ideal naţional vrednic de înaintaşi. La 1918, înfăptuirea României Mari a dat dreptate lui Iorga şi lui Stere, nu fricoşilor, a dat dreptate morţilor din timpul războiului pe care acelaşi Iorga i-a slăvit în scrierile sale. În continuare, la aceştia voi face referire.

În uriaşa galerie de oameni cari au fost, unică în scrisul românesc, Nicolae Iorga nu se opreşte doar la personalităţi de răsunet, ci şi la oameni modeşti, rămaşi anonimi, dar neprecupeţind să se jertfească pentru ţară în războiul de întregire. Pe 7 august 1916, e prezent la Cimitirul Militar din Bucureşti, unde constată că „a fost multă lume să-şi facă datoria faţă de dânşii şi faţă de văduvele, de copiii, de părinţii bătrâni pe cari-i lasă în lacrimi. În fruntea tuturor stăteau Regele, Regina şi Prinţul moştenitor”⁹. Pe 26 august 1916, comemorând din nou ostaşii căzuţi la datorie, îi aşază în tradiţia oştenilor-ciobani de la 1330, care l-au învins pe Carol I Robert, alături de cei biruitori la Podul Înalt sau la Călugăreni¹⁰. Despre poetul-muzician N. Vulovici, căpitan căzut în Balcani, fost colaborator la „Sămănătorul”, notează: „Cu dânsa în auz, cu muzica eroică a ultimelor lui cântece pentru Ardealul iubit, s-a dus zdravănul erou blond, cu faţa de voioşie şi de hotărâre. A cântat-o acolo, în faţa fiarelor balcanice şi a călăilor tehnici ai «cultului» Apus, în lovituri de sabie. Şi când moartea l-a atins, el va fi încheiat într-un strigăt de entuziasm ultima strofă a unei vieţi care cerea din toate puterile această onoare supremă”¹¹. E zguduit de moartea fetiţei poetului Ştefan O. Iosif: „Între copii ucişi de bombele tâlharilor de la Berlin este şi unul a cărui moarte va face să răsară în atâţia ochi o lacrimă./ E fetiţa lui [Şt.O.] Iosif. Ce soartă tragică merge pe urma lor!”¹². Jertfa se abate şi-n rândul învăţătorimii care „a pierdut pe unul din cei mai buni dintre adevăraţii ei apostoli, pe N. Stoleriu din Baia, mort ca ofiţer al oştirilor ce înaintează în Ardeal”¹³. Pe 21 septembrie 1916, notează: „La sanatoriul Gerota, rănit în oasele piciorului, a fost aşezat prietenul nostru Henric Stahl”. Se va vindeca, devenind, peste ani, unul dintre marii sociologi din echipa lui Dimitrie Gusti. Pe 2 octombrie 1916: „Un comandant de stat major, locotenent-colonel Iacobini, a rămas pe câmpul de luptă”¹⁴.

Volumul al III-lea devine, pe spaţii ample, un adevărat catalog al jertfelor: Dumitru Golescu, evocând o străveche tradiţie nobiliară, mort la 2 octombrie 1916; învăţătorul buzoian G. Vlădescu-Albeşti (5 octombrie); căpitanul Carp, sublocotenentul Leon Paladi (7 octombrie); colonelul Broşteanu, dar şi un copilaş „cade cu capul zdrobit de bombele briganzilor. Fratele lui, un dispensat, nu-l plânge prea mult. Ia condeiul şi cere a fi primit între aviatori pentru a putea plăti cândva această sfântă datorie faţă de memoria mortului” (9 octombrie). Pe 13 octombrie, preotul Dominic Ionescu „figurează printre cei dispăruţi”; în ziua următoare, este rănit eminentul arhitect Alexandru Zagoritz, locotenent în rezervă. „Un ofiţer de rezervă, unul din fraţii Pătrăşcoiu”, „cu câţiva oameni ai lui, a luat două baterii de obuziere de 105 la Jiu şi a început a împroşca din ele pe duşman (18 octombrie). (Va fi şi el ucis, pe 27 octombrie, în aceeaşi zi cu dorohoianul Lepri). Tot atunci, e rănit generalul Simionescu, iar pe 23 octombrie, scriitorul Virgil Caraivan, „povestaşul nostru de la «Sămănătorul», inimosul răzeş fălcian”¹⁵. Avocatul brăilean P. Jecu, rănit, după ce ani la rând „a lucrat cu entuziasm la începuturile propagandei naţionaliste” (25 octombrie). În articolul De ce omoară copii? (27 septembrie 1916), Iorga pune barbaria germană pe seama rasismului, trufiei de supraoameni, puşi să experimenteze într-un vast laborator al crimei, în care „ei să fie stăpânii”, profetism confirmat şi mai brutal în Al Doilea Război Mondial: „Zi de zi, să are, să samene, să culeagă, să care, să sape, să taie, să învârtă, să asude şi să sângereze pentru rasa nobilă, pentru supraoameni, pentru zei. Sclavii mai vechi vor fi vătafii celorlalţi. Cu toţii vor fi păstraţi până ce geniul german va găsi maşini capabile de a-i înlocui cu totul. Atunci vor fi suprimaţi ştiinţific”¹⁶. Pe 1 noiembrie, aduce un scurt omagiu celor doi generali, Ioan Dragalina şi David Praporgescu: „Ne vom aduce aminte de amândoi cari au făcut cu aceeaşi inimă acelaşi suprem sacrificiu, şi familiile unuia, ca şi celuilalt, vor vedea oricând în poporul acesta întreg aceleaşi frunţi descoperite pentru a le saluta, aceeaşi bunăvoinţă pentru a le fi de folos”¹⁷.

Jertfa cavaleriei este pusă în cheie istorică străveche, de la Mircea Bătrânul până la Rareş-Vodă şi Mihai Viteazul (26 decembrie). Alteori, barbaria se conjugă cu un licăr de onoare. În spatele unui grup de doisprezece ostaşi români, apar de după un deal câţiva nemţi, unul dintre ei neezitând să-i ucidă mişeleşte, descărcându-şi mitraliera în plin: „Cei doisprezece ai noştri zăceau amestecaţi în ţărână. Şi atunci – atunci – ucigaşii şi-au dat sama că n-au câştigat o izbândă, ci au făcut o crimă şi, fiind cărturari, mustrarea lor de cuget a scris aceste cuvinte care sunt pentru ei o înfierare: «Aici zac doisprezece viteji soldaţi români»”¹⁸. Nu puţine au fost jertfele pricinuite de pârjolitoarele epidemii de tifos exantematic, între morţi fiind şi „fostul revizor şcolar de Argeş. Gheorghe Stănescu-Delar”, unul dintre cei mai vrednici luminători ai poporului (28 februar 1917). Medicii, infirmierii înşişi cad la datorie (Jertfa medicilor, 12 martie 1917), între ei doctorul Stănculeanu, unul dintre cei mai buni oculişti români (5 septembrie 1917). Tifosul nu-l iartă nici pe ofiţerul Chiru-Nanov, scriitor premiat de Academie pentru literatura de călătorie (25 iulie 1917), dar nici pe senatorul D. Şuculescu, secerat de boală la Huşi, pe 27 ianuarie 1918. Nu sunt trecuţi cu vederea străinii care se jertfesc pentru neamul românesc, precum căpitanul francez Vernay, căzut alături de români, pe data de 8 februarie 1918. Pe 10 mai 1918, a fost ucis, într-o explozie, arhimandritul basarabean Teodosie Soroceanu, fost călugăr la Muntele Athos. Basarabia şi-a dat şi ea obolul la marea încercare: „Încă o nobilă femeie cade luptând contra bolilor din satele nenorocite. S-a stâns în satul Floreşti, lângă spitalul pe care se gătea a-l părăsi pentru a se întoarce în Basarabia, lângă soţul ei, dr. Coteanu, medic la Orhei, sora lui Ion Pelivan, Ecaterina” (9 octombrie 1918).

Toate aceste necroloage, pe care nu le-am epuizat aici, atestă dăruirea superbă a geniului iorghist cauzei fundamentale a făptuirii României Mari, care nu s-a rezumat doar la bătălia ideologică şi politică. Nu sunt simple note informative, indiferente, ci, pentru fiecare jertfă umană care i-a însoţit memoria, pune la lucru excepţionalul său talent de portretist şi de evocator, ştiind că istoria se construieşte şi din detalii, nu numai din judecăţi generale.

Note:

¹ Engels s-a arătat atât de afectat de „trădarea” revoluţiei internaţionaliste de către intelectualii români, în favoarea dimensiunii naţionale, încât, în 1848, a exprimat aprecieri dure la adresa românilor din Principate: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existență în general reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte” (apud Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 31).
² Despre contribuția uriașă a lui Constantin Stere la votul din Sfatul Ţării, de la 27 martie 1918, în favoarea unirii cu Patria-mamă, a se vedea şi Theodor Codreanu, Constantin Stere şi Basarabia, în „Vitraliu”, Bacău, anul XXV, nr. 47, octombrie 2017, p. 34-41.
³ Vezi şi Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017, p. 228.
⁴ Ibidem.
⁵ Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. I, prima ediţie critică integrală realizată de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti-Craiova, 2009, p. 439.
⁶ Săptămâna regelui Carol. În: Oameni cari au fost, ed. cit., p. 441.
⁷ Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa „Neamului Românesc” al lui Nicolae Iorga, ediţie de Liviu Papuc şi Olga Iordache, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015, p. 217-218.
⁸ Vezi Mircea Platon, op. cit., p. 221-224.
⁹ Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. III, ed. cit., p. 42.
¹⁰ Idem, p. 43.
¹¹ Idem, p. 45.
¹² Idem, p. 46.
¹³ Ibidem.
¹⁴ Idem, p. 47.
¹⁵ Idem, p. 50.
¹⁶ Idem, p. 53.
¹⁷ Idem, p. 55.
¹⁸ Idem, p. 57.