Cum l-am editat pe Eminescu

Cum scria Eminescu

  …Mi-e în gând să împărtășesc publicului cititor de la noi câteva din frământările prin care a trecut ediția Eminescu pe care am scos-o în 2012 (și pe care mult mai doresc s-o reiau într-un tiraj mai larg, pentru că a avut, mari și late, 130 de exemplare); încerc să fiu cât mai explicit, dar despre limitarea exemplelor nu poate fi vorba, pentru că sunt enorm de multe și nu pot face o ierarhie a lor. Aceste frământări țin de vreo douăzeci de ani, dar îl rog pe bunul cititor să nu creadă că vin cu „marfă veche”, pentru că sunt ca și necunoscute și pentru că le-am adus la o formă dialogală actuală; chiar şi acolo unde a trebuit să datez unele fragmente, ca fiind polemici consumate, deci personalizate în timp, am redus totul la idee.

GREŞELILE DEPUN MĂRTURIE.  Exemplele noastre vor compara textul eminescian aşa cum apare el în Convorbiri literare, revista unde a publicat poetul, cu cel publicat în ediţiile succesive, dintre care importante sunt ediţiile Maiorescu, 11 la număr (între 1883, ediţia princeps, şi 1913; Maiorescu însuşi revine, de la o ediţie la alta, schimbând punctuaţia), ediţiile I. Scurtu (1901-1909), ediţia lui G. Bogdan-Duică (1924), cele ale lui Ibrăileanu (1930-1932), cea a lui C. Botez (1933) şi, desigur, ediţia Perpessicius, din 1939, care este o sinteză a acestora, în sensul că editorul consultă pe fiecare în parte, iar soluţiile sale se regăsesc într-una dintre ele. Tradiţia editorială eminesciană face ca niciun editor al poetului să nu anunţe în nicio notă de subsol sau de final soluţiile editorilor anteriori. Practic, nu avem o ediţie critică a ediţiilor Eminescu, adică un text studiat din punctul de vedere al tradiţiei interpretative. A-l edita pe Eminescu, azi, înseamnă a studia cu atenţie ediţiile celorlalţi, a intra în acest sistem de semnalizare tacită. Eminescu, după cum se ştie, nu şi-a publicat el însuşi volumul de poezii: în 1883, de Crăciun, poetul se afla în sanatoriu, lângă Viena, iar la Bucureşti, Titu Maiorescu îi scotea cartea. Nu este greu de înţeles ce a avut Titu Maiorescu la îndemână pentru această ediţie. În lipsa documentelor istorice, filologia poate oferi soluţii sigure prin confruntarea de texte.

Avem, aşadar, textul tipărit în „Convorbiri literare” de către Eminescu şi textul tipărit în ediţia princeps de către Titu Maiorescu. La Împărat şi proletar, Convorbirile au (în 1874) o greşeală de tipar: femeile Comunei din Paris poartă cumşe frigiene (metateză de tipograf: a plantat litera m înainte de litera ş). Ediţia princeps are (în 1884) la fel: cumşe frigiene.

În „Povestea codrului” (1876) altă greşeală de tipar în Convorbiri: Împreju-ne s-adună, pentru împrejuru-ne (lipseşte o silabă, ru, poate că tipograful graseia franţuzeşte). Ediţia princeps are la fel: Împreju-ne.

La „Rugăciunea unui dac” (1879), „Convorbiri literare” scapă negaţia, într-un vers: Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, pentru nu plec. Ediţia princeps are la fel: Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, / Spre ură şi blăstemuri aş vrea să te înduplec, cu al doilea vers corect, dar având, firesc, un picior în plus şi cerând accent nefiresc pe înduplec. Ediţia a doua Maiorescu (1884) are aceeaşi greşeală în primul vers (lipsa negaţiei), dar versul următor Spre ură şi blăstămuri aş vrea să te ’nduplec, editorul îşi dă seama că trebuie să elimine un picior pentru ritm, forţând, astfel, accentul: să te ’ndupléc. În ediţia a treia, Titu Maiorescu depistează greşeala, pune negaţia: genunchi şi frunte nu plec, dar păstrează versul următor scurtat: aş vrea să te’nduplec. Şi în ediţia a patra, din 1889 (imediat după moartea lui Eminescu) se păstrează astfel, abia în ediţia a cincea (1890) editorul găseşte, prin deducţie, versurile corecte: nu plec – să te înduplec.

O altă greşeală din „Convorbiri literare” trecută în ediţia princeps la „O rămâi” (1878): revista are Şueram l’a a ei chemare, cu această ciudată dublare a articolului. Identică este forma din ediţia princeps. Acestea sunt greşeli cu rol de martor, şi vom vedea ce ne semnalizează ele în lipsa informaţiilor documentare.

 Nu una, nu două, trei sau patru greşeli de tipar din Convorbiri literare trec identice în ediţia princeps scoasă de Maiorescu în 1883, ci numărul lor trece de 30 (ţinând cont şi de virgule, şi de forme ale cuvintelor; noi nu le-am numărat, dar le semnalăm punctual la fiecare poezie în parte). Nu sunt, aşadar, întâmplări, ci este vorba de un fapt sistematic. Altă explicaţie nu există, decât că Titu Maiorescu a dat la tipar, pentru volum, textul deja imprimat din Convorbiri literare. Desigur, el putea duce tipografului un teanc de reviste, vreo 10 volume, cu semne din loc în loc pentru ce trebuie cules. Putea însă să găsească în tipografie acest teanc, lăsat de Eminescu însuși, cu poeziile noi intercalate la locul stabilit chiar de către poet.

Discuția e lungă, mi-ar lua mult spațiu, prefer să fac trimitere la Studiul introductiv din ediția mea. De altfel, poeziile au altă ordine în volum decât în revistă. Tradiţia maioresciană (de fapt, simpla relatare a lui I. E. Toruţiu, fără a cita vreo sursă) spune că poeziile pentru ediţia princeps au fost copiate de fiica criticului, Livia Maiorescu. Nu putea o mână omenească, de intelectual, să copieze greşeli de tipar precum cumşe în loc de cuşme, l’a a ei în loc de l’a ei şi aşa mai departe (până la 30-35 de cazuri).

Mergem mai departe. Singura mărturie documentară privind ediţia princeps este o scrisoare a lui Titu Maiorescu, din decembrie 1883, către sora sa, Emilia Humpel (scrisoarea a fost publicată mult după moartea criticului, prin anii ’30). Aici el scrie că abia a trimis la tipar ultima coală tipografică şi cartea urmează să iasă în curând. Titu Maiorescu spune negru pe alb: ultima coală tipografică No 20. Lucrurile se petrec în 12 decembrie 1883 şi cartea va ieşi în 25 aceeaşi lună. Dar cartea conţine, poate verifica oricine, nu 20 de coli tipografice, ci 19, numerotate de la 1 la 19. Din această mărturie documentară rezultă că ediţia princeps trebuia să mai aibă o coală editorială, adică încă 16 pagini, şi aceste pagini s-au rătăcit, s-au pierdut, întrucât cartea conţine 19 coli. Documentul poate fi, desigur, atacat: poate că Titu Maiorescu nu ţine minte câte coli editoriale a corectat. Da, dar documentul n-a fost atacat nici de I. E. Toruţiu, care l-a publicat, nici de Perpessicius ori de ceilalţi editori şi comentatori ai lui Eminescu: toată lumea ia de bune cele scrise de Maiorescu în sensul că el este editorul, deci el a organizat volumul, el l-a urmărit la tipar etc. Scrisoarea aceasta este „actul” de naştere al ediţiei princeps, care atestă că Maiorescu a scos-o. Cum să ne explicăm scăparea istoricilor literari, faptul că nimeni n-a verificat câte coli editoriale are ediţia princeps? Vom spune, mai întâi, că această ediţie era foarte rară, ţinută sub lacăt în biblioteci sau la colecţionari, considerată mai ales obiect de lux (bibliofilie), nestudiată ca text. Nimeni n-a făcut o confruntare a acestei ediţii cu textele din Convorbiri literare. Editorii lui Eminescu, aceia care studiază cu adevărat sursele (manuscrisele, revistele unde a publicat poetul şi ediţiile anterioare) semnalează prompt că în Convorbiri este o greşeală: cumşe în loc de cuşme, dar nu ştiu, sau nu văd că greşeala (ca toate celelalte) trece şi la Maiorescu. Editorii lui Eminescu au, în general, această condiţie de a se afla la mijloc, între poet şi primul său critic şi editor. Ei îl stimează şi pe Eminescu, şi pe Maiorescu. Ei vor să împace, peste timp, în tradiţie, două mari personalităţi ale culturii române şi de aceea trec, uneori, cu vederea „asperităţi”, se fac că nu observă unele lucruri etc. Energia se dozează, astfel, forţamente, pe două compartimente – către poet şi către critic. Într-un fel, putem spune că editarea poeziei lui Eminescu este istoria echilibrului şi dezechilibrului acestei balanţe, iar Perpessicius este acela care ţine talgerele în tremurul cel mai mic.

O CATASTROFĂ: APOSTROFUL.  Ce anume din personalitatea lui Maiorescu se regăseşte în ediţia princeps şi se perpetuează apoi, în toate ediţiile antumelor eminesciene? Ce facem cu acest adaos? S-a crezut, mult timp, că, recurgându-se la manuscrisele eminesciene, ajungem la poezia sa pură, a sa şi numai a sa. Ei bine, iată un adevăr care nu se poate susţine. Mai întâi, că manuscrisele sunt de cele mai multe ori ciorne, versiuni sau variante anterioare ultimei forme, celei pentru tipar. Apoi, manuscrisul pentru tipar nu se găseşte: fiind predat tipografiei, s-a pierdut. Ceea ce găsim noi în lada cu manuscrise a lui Eminescu sunt forme care se apropie tot mai mult de forma ultimă, adică de textul tipărit, niciodată însă acest text. Desigur, fiecare asemenea variantă anterioară îl reprezintă pe Eminescu însuşi, dar cu aceasta nu rezolvăm problema ultimei sale voinţe, a voinţei auctoriale. La aceste observaţii, care au devenit loc comun în eminescologie, noi mai adăugăm una, care ar putea să pară de necrezut: şi după ce tipărea o poezie în Convorbiri literare, Eminescu revenea asupra ei. Avem cazul „Scrisorii III”, publicată în revista ieşeană şi apoi, la 10 mai 1881, în Timpul: ambele tipăriri au girul lui Eminescu şi totuşi textele au diferenţe între ele, iar aceste diferenţe arată că poetul intervine cu scop, preface forme etc.

Câteva dintre aceste diferenţe sunt interesante, dar cea mai importantă dintre ele, modificarea apostrofului, necesită o explicaţie preliminară. Ortografia din perioada interbelică recomandă înlocuirea apostrofului cu cratima oriunde este posibil. S-a mers galopând cu aceste înlocuiri până s-a ajuns la situaţia de azi, când apostroful abia dacă mai este menţionat în îndreptare, iar în scris se notează tot mai rar şi anume, mai ales, în mijlocul cuvântului, când este redat în rostire populară, cum ar fi mă’ligă în loc de „mămăligă”, dom’le pentru „domnule”, ’neaţa etc. Alexandru Colorian, unul dintre editorii buni ai lui Eminescu (a scos o ediţie de Poezii în 1940 la „Cugetarea” Georgescu Delafras, reluată în 1942), notează printre normele de editare pe care le adoptă: „înlocuirea apostrofului cu trăsura de unire: ex. ş’o = şi-o, ş’apoi = şi-apoi, ş’om = şi-om, ş’ale = şi-ale, ş’atunci = şi-atunci, chiam’ acuma = chiamă-acum, toat’ istoria = toată-istoria etc. Folosul acestor rectificări este impus, atunci când te conformezi, fără constrângeri, ortografiei evoluate a Academiei – în afară de consecinţele estetice” (ed. I, p. 74).

Pe lângă consecinţele estetice, printre care încărcarea textului eminescian de i-uri şi ă-uri de care poetul vrea tocmai să scape, căci zgârie, uneori, urechea, se întâmplă că eliminarea apostrofului are şi consecinţe gramaticale. Ortografia limbii române a evoluat încontinuu, de prin 1867 începând (când s-a înfiinţat Academia Română care şi-a luat sarcina de a da norme ortografice), şi evoluează chiar şi azi, după principiul fonetic (scriem cum pronunţăm) şi cu scopul de a fi cât mai simplă, cât mai uşor de înţeles şi asimilat. Ca limbă romanică, limba română nu se poate însă dispensa de apostrof. Imagineze-şi cineva franceza fără apostrof, sau italiana, spaniola etc.: ar rezulta barbarisme grafice de-a dreptul. În toate limbile neolatine cad finalurile cuvintelor, se creează forme legate (conjuncte) între cuvinte, se regăsesc forme disjuncte (dezlegate) etc. Biata cratimă românească, ori trăsurica de unire, cum i se mai spune, câte are de dus în spate! Cu poezia lui Eminescu însă nu se poate pune nici ea, chiar dacă are în ham bidivii academici de ieri şi de azi: buturuga mică, n-ai ce-i face, răstoarnă carul mare!

DE UNDE VII TU? Reducerea apostrofului la trăsurica de unire s-a operat constant şi evolutiv în poezia lui Eminescu şi, în general, în editarea scriitorilor români clasici. Am avut ocazia să văd, în vara aceasta (1998), subiectele de examen la limba română făcute de dl prof. Theodor Hristea pentru facultatea de Drept (examenul de anul trecut; ar fi trebuit să „mă inspir”, ca să zic aşa, din aceste subiecte ca să creez şi eu unul pe măsură; desigur că am refuzat: este munca de un an de zile a dlui profesor, dânsul asta face din toamnă până în vară: subiecte pentru candidaţii următori la Drept). Ei bine, la câteva citate din I. L. Caragiale pune o notă atenţionând că au fost luate din ediţia Cioculescu-Zarifopol care, atenţie: „respectă ortografia autorului”. Într-adevăr, ediţiile actuale respectă ortografia Academiei Române, și pe aceea a fiecărui editor în parte, nu pe aceea a autorilor.

Pe scurt, iată despre ce este vorba. În timpul lui Eminescu se foloseau două feluri de apostrof, apropiat sau distanţat. Eminescu foloseşte adesea şi un al treilea apostrof, mediu (pe care l-am găsit şi la alţi scriitori, de pildă la Vlahuţă). Era un stil, o modalitate general acceptată de a scrie; numai că la Eminescu formele care necesită apostrof sunt foarte numeroase comparativ cu alţi poeţi. Nici n-ar fi putut să creeze atâtea ritmuri noi, atâtea „clauzule”, „deschideri” etc. – dacă nu folosea toate posibilităţile grafice pe care i le oferă scrierea. Apostroful cu blanc (pauză de o literă) şi apostroful fără blanc devin, mânuite de Eminescu, adevărate „notaţii muzicale”, au oarecum rolul diezului şi bemolului în muzică, indicând accentul în vers, lungirea unei vocale, scurtarea ei – dar şi aspectul perfectiv sau imperativ al verbelor. Exemple sunt destule. Vrem să mai aducem în discuţie un element. Încă din tinereţe poetul a tradus, pentru prietenii săi, actorii, Arta reprezentării dramatice de Enric Theodor Rötscher, un tratat celebru în epocă ce-l învaţă pe actor declamaţia în contextul filologic al operei, adică în hermeneutica ei. Ca să ştii ce şi cum să accentuezi, trebuie să pătrunzi în intimitatea textului, să vezi bine, dar bine de tot, ce vrea autorul şi cum poţi, ca actor, să scoţi toate efectele posibile dintr-un text. Nu ştim dacă acest manuscris eminescian a circulat printre actori, dar poetul reia de mai multe ori, în articolele sale de ziar, idei de Rötscher. Iată, de pildă, în această cronică dramatică din Curierul de Iaşi, 4 iulie 1876:

  „Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că afară de accentul gramatical, pe care se-nţelege că nu-l poate greşi un român, există acea parte intenţională a vorbirei, care se numeşte c-un cuvânt tehnic accent logic. Să luăm de exemplu întrebarea: De unde vii tu? Accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii şi tu, şi în fiecare caz fraza va avea alt înţeles. De unde vii tu (tonul pe un…). Întotdeauna la o asemenea întrebare ne vine să ne închipuim că exteriorul persoanei întrebate trebuie s-arate urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a ieşit ca vai de el. De unde vii tu? (Subânţeles: nu te-ntreb ce gândeşti, sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze. În fine: De unde vii tu? (Subânţeles: nu-mi pasă de unde au fost ceilalţi, unde ai fost tu?). Întrebătorul arată înţeles exclusiv pentru cel întrebat…”

Eminescu are în manuscris, tradusă încă de prin 1870, aşadar cu şase ani în urmă, cartea lui Rötscher – şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză despre accent logic, accent etic şi accent simbolic (greu de depistat; recomandă, într-o notă marginală, poezia „Bosforul” de V. Alecsandri pentru accentul simbolic). El foloseşte în poezia proprie aceste tipuri de accent şi apostroful este o unealtă care-l ajută să le arate cititorilor. Prin recurgerea la cratima uniformizatoare, nu mai avem dialogul direct cu textul, autorul nu mai poate să ne comunice intenţiile sale, voinţa sa asupra textului.

APOSTROF ŞI CATASTROFĂ. Am dat, ca dovadă că Eminescu îl tradusese pe Rötscher, un citat din publicaţia sa de Iaşi (1876). Încă din 1870, în articolul „Echilibrul”, publicat în Federaţiunea, 4 mai, Eminescu afirmă: „Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă să exprime prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente”. Sunt principiile lui Rötscher pe care poetul şi le asumă la 20 de ani. Debutul său literar în Convorbiri literare se produce în aceleaşi zile în care polemiza pe teme maghiare în Federaţiunea: prima poezie eminesciană la Convorbiri este „Venere şi Madonă”, 15 aprilie 1870. De acum înainte va publica poezii numai în revista ieşeană şi vom vedea cât este de riguros cu notarea accentului etic, logic sau simbolic în contexte pe care noi, astăzi, le-am pierdut cu desăvârşire din cauza reformelor succesive ale scrierii limbii române și, desigur, a scoaterii din metabolismul cultural-educațional a disciplinelor legate de retorică.

Avem câteva locuri anume în care deducem folosirea apostrofului de către poet. Iată, în „Luceafărul”, textul publicat în Almanahul România Jună în aprilie 1883 (reluat în Convorbiri, august 1883, când Eminescu nu mai era activ): „Luceşte c’un amor nespus / Durerea să-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus / Ca să nu-l pot ajunge”. Şi după o strofă: „De-aceea zilele îmi sunt / Pustii ca nişte stepe; / Dar nopţile ’s de-un farmec sfânt / ce nu ’l mai pot pricepe”.

Convorbirile şi toate ediţiile uniformizează: nu-l pot ajunge, nu-l mai pot pricepe. În primul caz însă ritmul cere accent pe pot, care-şi cere energia rostirii lăsând formă conjunctă (legată) în mora (porţiunea) anterioară a versului. Pot se accentuează ca tot. În al doilea caz, în schimb, vrea accent puternic pe u, din nu ’l, ca pentru o uimire interioară, de aceea pune apostrof şi lasă spaţiu de o literă (blanc). Aici, nu ’l este anticipat de nopţile din versul anterior (anticipat, adică tiparul ritmului este sugerat), care se desparte de verb tot prin blanc şi apostrof. Dacă Eminescu ar fi vrut accent simbolic pe farmec sfânt, ar fi scris: Nopţile’s de-un farmec sfânt, cu apostrof legat, care indică citirea rapidă nopţile’s, ca să rămână energie pentru farmec. El vrea însă accent pe nopţile, cum ar fi: nopţile, cât despre ele, ele sunt etc.

Ce mare lucru ar fi să uniformizăm şi noi, cum au făcut Convorbirile şi celelalte ediţii? Iată însă situaţii gramaticale unde este vorba de accentul logic pe care poetul îl indică ferm prin apostrof. Suntem la versul 29 din „Luceafărul”, unde imediat după pauza de trei steluţe găsim un apostrof fără blanc, apostrof lipit: „Şi pas cu pas pe urma ei /Alunecă’n odaie, / Ţesând din recile-i scântei / O mreajă de văpaie”.

Aici Convorbirile preiau primul vers cu apostrof larg: alunecă ’n odaie. Titu Maiorescu preia, în ediţia princeps, apostroful larg, păstrându-l până la ediţia a XI-a (1913), şi toţi editorii păstrează astfel: alunecă ’n, formă largă.

Am zice că este o neatenţie în Almanah, dar privind tabelele noastre cu apostrofuri ajungem la „Scrisoarea III”, v. 21: Şi cum o privea Sultanul, ea se’ntunecă… dispare, unde virgula şi apostroful fără blanc marchează perfectul simplu, iar cele trei puncte atrag atenţia asupra concordanţei timpurilor (a fost imperfectul continuităţii, urmează perfectul simplu instantaneu şi va urma prezentul naraţiunii). Maiorescu preia în primele şase ediţii ale sale cu apostroful distanţat: ea se ’ntunecă, dispare şi cu virgulă în loc de puncte de suspensie (deci forme identice, de prezent), dar de la ediţia a şaptea în sus revine, în mod ciudat, asupra apostrofului: ea se’ntunecă, înţelegând că este vorba de perfect simplu. I. Scurtu şi G. Bogdan-Duică preiau textul din Convorbiri, iar Ibrăileanu şi Perpessicius păstrează şi punctele de suspensie de acolo, şi apostroful distanţat pentru prezent din primele ediţii maioresciene.

Că este vorba de perfect simplu, ne spun şi ritmul, şi forma conjunctă. Textul este tot după pauză grafică, la început de episod nou, în alineat (situaţia din „Luceafărul”). După câteva episoade, tot în alineat: „Să cutremură Sultanul… se deşteaptă… şi pe cer / Vede luna…”. Aceeaşi punctuaţie, acelaşi accent sub ritm: este vorba de perfect simplu.

Revenind, după multe alte exemple, la „Luceafărul”, deducem că alunecă’n odaie este perfect simplu marcat prin forma strânsă a apostrofului. Dar asta schimbă sensul: luceafărul nu alunecă (timpul prezent) în odaie cu razele lui, ca lumină etc.: el alunecă (perfect simplu) la propriu, pe urma fetei. Luceafărul are o „umbră vie”, pe pământ, nu e doar simbol, doar stea care-şi aruncă lumina pe fereastră în odaie: este şi acolo, sus, dar şi aici, are dublă prezenţă in persona.

Cum îl edităm, aşadar, pe Eminescu? Ţinem cont de aceste „fineţuri” ale scrierii-grafiei pe care el le foloseşte atât de îndemânatic? Uniformizăm la un singur fel de apostrof ori la cratima actuală, care amestecă sub „uniformizare” tipurile gramaticii, adică accentul logic? Vom mai discuta exemple de acest fel.