SĂPÂNȚA, hohot dacic în fața morții

„Din 62 de țări
M-au vizitat până ieri.
Din conducători de sat
Foarte mulți m-au vizitat…”

Am măsurat și eu – român și muritor de rând – cu pasul cea mai căutată uliță a Săpânței, a Maramureșului, poate. Căutată spre a ne descreți fruntea de povara gândurilor și a deveni, a redeveni pentru o clipă copii de-atâta mirare în unicul, nu al Săpânței, ci al lumii, CIMITIR VESEL.

Pe autorul acestui inedit spațiu de meditație, Stan Ion Pătraș, nu l-am mai găsit, fiind integrat în propria-i operă, foaie de titlu a acesteia.

Mulți și multe o fi avut de îndurat meșterul-artist-filosof până să-și ocupe și el, la 69 de ani, locul central în opera ctitorită, toate rezumate lapidar pe albastrul de Săpânța al crucii din fața bisericii: „Crucea mea când s-au lucrat/ Care eu mi-am comandat/ Doi elevi ce-am învățat/ Mi-au făcut lucru pe plac:/ Turda Toader...”:

– Dânsu’ o compus versul ăsta chiar la spital, în Cluj, când o știut că noi (cu Stan Vasile) o să-i facem cu mâna noastră această lucrare, care el și-o luat angajamentul în fața multora care întrebau: „Tovarășu Stan Pătraș, cine v-o face dumneavoastră cruce și epitaf, că dumneavoastră multora ați scris?” „De-oi putea ș-oi apuca, oi face-o io – chiar a spus cu cuvântul lui așa –, de nu, are cine s-o facă: acei prieteni și meșteri ce-or rămas în urma mea”...

– N-a mai apucat s-o facă!

– Am făcut-o noi.

– Examen greu; grea și moștenirea, testamentul artistic.

– Ș-o spus așa dânsu: „Îmi pare rău că n-am putut s-o fac cu palma mea. Și vă mulțumesc foarte frumos că mi-ați îndeplinit dorința. Asta mi-a fost dorința: să-mi văd crucea făcută, dacă n-am putut cu palma mea, de palma voastră”.

– Să vorbim de moștenirea care trebuie dusă mai departe.

– Dânsu ne-o spus așa: „Eu mor, sunt pe patul de suferință, văd că nu mai am scăpare, fiecare om trebuie să sosească la treaba asta. Sunteți aci care v-am lăsat în urma mea să-mi duceți lucrările mai departe, să săpați în stejarul secular destinele multora. Să fie văzute lucrările de mulți din țară și de peste hotară și să mă pomeniți și pe mine în cuvântul dumneavoastră când vor veni mulți din toate părțile lumii. Pentru că, cu părere de rău vă spun aceste lucruri, n-am apucat să trăiesc și eu mai câțiva ani, care m-am bucurat mult de viața mea, și să-mi fac planurile care le-am plănuit, să duc mai departe arta asta în comună. Dar mă bucur mult că am cine să rămâie în urma mea, să o continuie”.

Din multe țări ale globului, țări dezvoltate, vin și admiră mult lucrările. Chiar vedeți vederi făcute de francezi, de germani, vedeți personal dumneavoastră, ne caută mulți. Și spun că așa ceva n-au văzut niciodată, decât în Săpânța.

– Prin ei, cunoașteți și dumneavoastră lumea. Dar, zic eu, mai important e să cunoști satul, lumea satului. Pentru că Săpânța de-aici începe, aici e și izvorul faimei duse în cele patru zări. Mă refer la acele versuri-epitaf săpate pe cruci, care surprind și rezumă așa de bine viața celui dus.

– Aiste epitafuri, aste versuri, după cum spunem noi, mulți se-ncurcă a le citi. Pentru că scriem, avem ordin să scriem, după limbajul comunei, nu gramatical, să știți. În loc de ani, scriem ai, copil – cucon, femeie – boreasă. Și-așa, poate ați observat, să nu credeți că am greșit, ci scriem după limbajul comunei care ne-a învățat.

– Un farmec în plus dinspre lipsa normelor de gramatică.

– Exact! De-aceea am vrut să vă informez. Pentru că poate v-ați gândit că am greșit. Desigur că noi analizăm primași dată familiile acelea care vin să ne comande cruce. Ne consultăm cum i-o fost purtarea, cum i-o fost situațiile lui; imediat, noi imaginăm și-i compunem în câteva minute versul care-l merită.

– Ați avut și necazuri? Pentru că mai apar și defecte, nu numai calități înscrise pe cruci. Iar adevărul mai și deranjează.

– Niciodată! Nici chiar funcționari, ca secretari de partid și din conducerea comunei și din Consiliul Popular. „Foarte bine – or zis – să se-ndrepte!”. Noi săpăm cu mintea noastră în acest stejar secular destinele multora pentru ca să se îndrepte, să fie mai buni. O venit acum două săptămâni un om din sat, bețiv, scăndălos: „Vreau să vă explic un lucru. – Da, v-ascultăm. – Am venit la dumneavoastră, cu toate că-s tânăr, nu-s încă de moarte, să-mi faceți o cruce”. – Da de ce? Că dumneata ești tânăr, ai familie, are cine ți-o face. – Eu văd că râd de mulți și nu voi să râdă și de mine. Să văd io ce-m scrie! – Dacă te-i purta mai frumos, nu or râde. Dacă te-i purta ca până acum, or râde mai tare”.

– Carte de învățătură deschisă spre fiecare. Credeți că sunt mai buni săpânțenii de când cu CIMITIRUL VESEL?

– Să știți că un pic se cam feresc, mai ales la bătrânețe: „mă, să nu mă facă ăștia de râs!”

– E luptă și cu moartea, nu numai cu viața; înfruntare, sfidare a morții cimitirul dumneavoastră vesel.

– Multe lucruri screiem: „Tu, moarte cu urât nume,/ Tânăr tu m-ai dus din lume”. E condamnată și Moartea.

– Mai sunt, apoi, și oameni mai vârstnici care cred altfel decât noi, ăștia mai tineri.

– Pe mulți i-am lămurit, că lumea în trecut nu era cu studii superioare, nici cu de-astea elementare, cu șapte clase, cu opt, credeam mai mult în farmece, în lucruri de-ale babelor, care nu aduceau niciun folos, ci stricăciune în populație. Chiar avem niște secte, unii care nu pun mâna pe armă, nu îmbracă haina militară; ăștia cam dăunează satului. Noi îi cunoaștem și îndemnăm să te supui legii și stăpânirii.

– Scriitorul Pop Simion spunea despre înaintașul dumneavoastră, Stan Ion Pătraș, că a avut chef să glumească cu dalta și a glumit formidabil. Dar socot că una e să glumești cu dalta și alta cu moartea, ținând seama și de prejudecăți care nu s-au stins.

– O glumit. Dar gluma nu alungă adevărul. În cimitirul din Săpânța se scrie fapta fiecăruia, exact. Nu ferim pe nimeni, chiar fratele și tata, și mama să fie, că ce-ar zice populația și societatea? Nu e bine! Trebe să mergem drept dacă mergem cu toți.

– De fapt, meștere Toader Turda, cum se ajunge în cimitirul ăsta? Ca locatar, nu turist.

– Cei care au decedat și vor să se-nmormânteze în Cimitirul vesel, într-acest punct turistic înființat de Stan Pătraș, plătesc pe categorii. Prima taxă – înaintea bisericii, unde-ați văzut crucea meșterului, 2500, la mijloc, 1800, iar la margini, 1000 de lei. Și-așa că aici merg toți cei care au bani, colo – cei care n-au bani, mai săraci, merg în celălalt cimitir.

– Dreptate totală, egalitate, nici Dincolo nu-i! În ultima vreme, crucile dumneavoastră albastre nu numai că au „ieșit din cimitir”, dar au lăsat în urmă și hotarul satului, ajunse în departele lumii. Asta vă bucură?

– Chiar ne bucură. Mulți caută în Săpânța arta asta și spun așa: „Vreau și părintele meu să aibă astfel de epitaf și astfel de pictură și de sculptură și albastrul de Săpânța să-l avem ca o amintire a celui mort”.

– Oare, nu-i și rău în asta? Se risipește Săpânța, spiritul ei!

– Nu! Ceea ce-i în capul unui meșter nu se poate muta niciodată, decât lucrarea.

– E mai grea lupta cu stejarul sau cu oamenii?

– Cu oamenii, că stejaru-i mort, tace!

– Nu vă neliniștește lemnul – față de piatră, să zicem – în fața duratei, a timpului?

– Acest stejar, cum am spus, secular, după cum ne spun bătrânii, la timp este rezistent. Durează pictura pe el până la zece ani. La zece ani, le pictăm înapoi. Și durează poate și 200 de ani. Stejaru-i rezistent la timp. Ori la orice timp. Avem experiență.

– Două cuvinte și despre „farba” crucilor, albastrul de Săpânța. I-ați prins secretul?

– Acest om, acest meșter, care a înființat în 1935 Cimitirul, s-a consultat cu bătrânii satului: „Ce farbă, ce vopsea să dăm noi la crucile astea care le pictăm? Noi ar trebui să le dăm culoarea cerului; albastru de Săpânța să se numească!”.

– Zis și făcut! Nu vi se pare ciudat, totuși, că faima unui sat o duc cei morți, cimitirul, nu satul viu? De regulă, ne lăudăm cu viii.

– Ne lăudăm cu cei ce trăiesc, pentru că lucrurile din trecut le știm, dar viitorul nu. Și-așa că noi multe am învățat de la cei bătrâni și datorită lor suntem noi…

„Lângă cruce, la Săpânța, / Moartea și-a pierdut sămânța”, exclamau în vers, în jurnalul meșterului săpânțean, poeții Ion Bănuță și Radu Boureanu.

La Săpânța, în neconvenționalul, atipicul cimitir, răzbate parcă și îți înfioară auzul „homericul” hohot de râs al dacilor-străbuni, prin care înfruntau și sfidau „Marea Trecere”. „Cu moartea pre moarte călcând”, incantează creștinii întru Hristos. Creștinii din Săpânța calcă pre moarte cu viața!

Paradox sau nu, un cimitir urcă faima unui sat în lume, aducând lumea aici, să se minuneze. Săpânța rămâne, la hotar de țară, punct de legătură cu lumea. De aici și de Dincolo…