Cum l-am editat pe Eminescu (II)

EMINESCU ÎNTRE MĂTASE ŞI BORANGIC. Nu ştiu dacă reuşesc să cobor suficient de convingător din limbajul ştiinţific – ori dacă mai reuşesc să conving coborând din acest limbaj. Domeniul fiind cu totul nou, prima mea intenţie este pur şi simplu să atrag atenţia asupra lui. G. Călinescu spunea că noi suntem oarecum predestinaţi să-l avem pe Eminescu în două moduri. De o parte ar fi ceea ce criticul şi editorul numea pânzăriile de mătăsuri fine, hieratice, ale primelor forme, de cealaltă – cămaşa de borangic, fină şi ea, dar imitaţie a mătăsii, cu flori desenate, puse cu mâna acolo unde în modelul originar erau naturale. Trebuie, zicea G. Călinescu, să ne mulţumim cu borangicul, iar mai departe, fiecare în parte să urce către pânza fină a poeziei eminesciene. El avea în vedere şi manuscrisele şi ediţiile. O ediţie este munca de ani buni a unui îndrăgostit de Eminescu; niciun editor nu şi-ar permite (şi nu şi-a permis) să minimalizeze textul poetului. Cu toate acestea, scapă printre degete primele tipărituri şi atenţia se concentrează asupra manuscriselor. În plus, atenţia este deja fixată de normele scrierii, aici întrunindu-se consensul tuturor editorilor: Eminescu trebuie înţeles de toată lumea, trebuie editat cât mai simplu, pentru că este poet naţional, deci aparţine tuturor straturilor societăţii. Simplificarea şi uniformizarea sunt imperative ce ţin de etica profesională.

Nimeni nu se întreabă însă de ce trebuie ca ceva de ordin naţional să fie ceva simplu şi uniform. Costumul lui Constantin Brâncoveanu are cele mai complicate înflorituri cu putinţă şi totuşi este de ordin naţional, deşi nu toată lumea înţelege sensul pliurilor ori semnificaţia chenarelor florale. În privinţa textului eminescian, uniformizările şi simplificările seamănă prea mult cu un fel de lustruiri succesive cu pluşul reformelor ortografice. Dacă, de pildă, am accepta mărăcinişul şi chiar întortocherile textului eminescian aşa cum l-a vrut poetul, oare asta ar însemna că el nu mai este naţional? În fond, oare istoria este a noastră ori noi suntem ai istoriei? Iată ce spune Eminescu însuşi în asemenea chestiuni: „Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţe seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale, a conservării naţionalităţii şi ţării, vom stărui, fără a face în această supremă privire nicio concesie primejdioasă ideilor veacurilor. Cine în această privire nu e cu noi e contra noastră”.

Nimeni nu spune că Eminescu este uşor; iată frazele de mai sus. Trebuie citit de două ori ca să-l înţelegi. E mai bine să-i tai cuvinte, virgule, să-l adaptezi la scrisul de azi? Căci, să nu uităm sensul demersului nostru: despre scriere este vorba, iar scrierea e convenţie ce n-ar trebui schimbată atât de simplu, atât de des.

O ciudată intervenţie editorială în Scrisoarea III, v. 36. Ediţiile curente au: „Toate se întind nainte-i…ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac”. Este cum visează Osman, primul sultan, viitorul imperiului său. „Convorbirile literare” şi „Timpul” sunt aici, concordante: „Vede ţară lângă ţară, şi popor lângă popor / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă’ mpărăţie…”. Apostroful din urmă, fiind larg, cere pauză, deci accent simbolic: întiiinsă. Asta n-ar fi nimic, însă de ce scot ediţiile virgula după ţară? Virgula eminesciană vrea să spună strict că popoarele se prefac, nu ţările! Ţările sunt entităţi, sunt forme (ca florile pe un covor), vezi şi mai jos, când sultanului: „Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid”: ţările sunt ca nişte „ecluze”; oricum, nu se prefac, cum învăţăm noi. Ţara este sfântă la Eminescu, este zeiţă; popoarele, da, pot câştiga sentimentul imperial, se pot preface etc. Ezitarea, aici, este a lui Maiorescu: în prima ediţie pune punct şi virgulă, apoi scoate punctuaţia şi pune virgulă după vers (care virgulă va însemna, în ediţiile de după el, linia de pauză existentă). Cum lăsăm?

Şi tot la Scrisoarea III trebuie comentată acea scenă erotică de la început. Este vorba de versul 17, pe care Titu Maiorescu îl preia astfel: „– Las’ să leg a mea viaţă de a ta. În braţu-mi vino, / Şi durerea mea devacuri cu durerea ta alino”. În ediţiile târzii Maiorescu chiar nuanţează: În braţe-mi vino, / Şi durerea... Aici nici manuscrisul, nici „Convorbirile” şi nici „Timpul” nu are apostroful pentru persoana a II-a a imperativului. Textul din „Convorbiri literare” este „– Las să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino / Şi durerea mea de veacuri cu durerea ta alino...”. Evident, sunt sensuri deosebite: în revistă zeiţa lasă, acceptă, concede – nu se roagă de sultan. Expresia în braţu-mi vino face aluzie la braţul victoriei care-l poartă pe cel ales prin bătălii, vezi iconografia aferentă consacrată. Sultanul va spune, mai jos, v. 105: „Şi, purtat de biruinţă , să mă’mpiedec de-un moşneag?” – unde iarăşi găsim o expresie consacrată, pusă între virgule (iarăşi scoase de Titu Maiorescu): purtat de biruinţă traduce grecescul Nikeforos: cel care poartă victoria, zeiţa biruinţei, Nike, îl poartă în braţul ei pe sultan. În Scrisoarea III zeiţa nu este lascivă, bolnavă de iubirea pentru un muritor, ci îi transmite primului sultan un ordin, o poruncă, destinul viitorului imperiu. Acest apostrof, care a fost desfiinţat din scrierea limbii române la 1953, persistă tocmai în formele inadecvate.

ALECSANDRI ŞI APOSTROFUL.  Unul dintre cei mai activi membri în Comisiunea pentru reformarea ortografiei limbii române, care a funcţionat pe lângă Academia Română în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, a fost V. Alecsandri. Importantă este, mai ales, prezenţa lui în dezbaterile anului 1879, soldate cu un Raport întocmit de Titu Maiorescu. De câteva ori în acest Raport, Titu Maiorescu cedează în faţa majorităţii, subliniind în mod expres: „Subscrisul s-a unit aici cu părerea majorităţii Comisiunii, numai pentru a nu face dezbinare asupra unui punct de o importanţă mai mică, deşi crede că este o abatere de la regula generală primită pentru scriere”. În acest raport ortografic nu se discută apostroful – şi vom căuta zadarnic atâtea şi atâtea alte norme pentru scrierea limbii române, fără să găsim explicaţii despre acesta. Găsim însă un argument indirect, pe care-l considerăm demn de luat în seamă, că apostroful era însemnat în mod natural, fie strâns, fie larg, după curgerea vorbirii. Iată, într-adevăr, cum încheie Titu Maiorescu discursul său rostit în plenul academic la 8 aprilie 1880: „Acesta este rezultatul dezbaterilor urmate în sânul Comisiunii, ce aţi binevoit a alege pentru lucrarea proiectului de ortografie. Spre a vă da un exemplu practic pentru înfăţişarea ce ar avea scrierea română după această ortografie, am onoarea a vă alătura o transcriere conformă cu regulele aici stabilite. Este Cântecul gintei latine, ce l-am transcris, cântat de acel poet şi coleg al nostru, căruia natura pare a-i fi dat menirea de a înfăţişa generaţiunilor contimpurane toată frumuseţea eufonică a limbii noastre materne”. Urmează, desigur, textul poeziei care, fiind o aplicaţie, ne va interesa în mod deosebit. Iată ultimele două versuri ale strofei întâi: „Ea merge’n capul altor ginte, / Vărsând lumina ’n urma ei”. Este evident că, fiind exemple alăturate de folosire a apostrofului, aici avem de citit conjunct merge-n, dar disjunct lumina n-urma ei (grafiem astfel, cu liniuţa post-pusă, pentru a sugera diferenţa). Implicit, cuvântul lumina cere, în acest caz, un accent suplimentar, devine proeminent în vers, ca şi cum am zice lumina şi nimic altceva. Recurgem, iarăşi, la repertoriul nostru de exemple şi alegem, din Alecsandri, câteva versuri cu apostrof publicate în „Convorbiri literare”: „Frumos, sublim spectacol e’n faţa omenirii / Când un popor se ’ntoarce din marginea peirii / Şi’n foc redobândeşte a lui neatârnare” (poemul „10 mai 1881”); Noaptea-i neagră ’n jurul meu […] Dar nimic nu luce’n Zare” („Poclonul lui Peneş”) – prima oară e spaţiu, a doua oară nu este; noi scriem la fel: neagră-n jurul meu, luce-n zare. Acestea nu pot fi altceva decât probe de „frumuseţe eufonică a limbii noastre materne”, cum zice Maiorescu mai sus.

Exemple sunt cu sutele, pentru că întreaga poezie a acestor ani se scrie cu apostrof. Alecsandri însă pare a fi poetul care, în comisiile ortografice, verifica noile norme ale scrierii cu propria poezie; mai mult, el va scrie pentru a pune în evidenţă aceste norme ortografice, pentru a servi drept exemplu. Este un retorism special, de apărat, mult studiat, detectabil, desigur, însă numai în contextul acelei scrieri, a lor, a momentului. Săltat din timpul său şi adaptat noilor norme ortografice, un poet ca Alecsandri devine, euphonic, şters, ca şi cum ai lustrui un basorelief: adâncimile şi proeminenţele nu mai există, liniuţa de unire (care rezolvă, iată, patru situaţii de limbă într-un singur semn!) le anulează.

Este, poate, momentul să amintim aici o notaţie a lui Eminescu pe marginea traducerii sale din Arta reprezentării dramatice de Th. Rötscher. Ajungând la accentul simbolic, poetul scrie în marginea traducerii: „Vezi poezia „Bosforul” de Alecsandri”. El distinge, aşadar, într-o poezie a aceluiaşi Vasile Alecsandri o nuanţă suplimentară a recitării, foarte greu de redat şi de către artiştii (actorii) profesionişti cu mare experienţă, şi anume acest accent simbolic. Ar fi interesant de urmărit ediţiile succesive ale textului acestei poezii: ce fel de apostrofuri foloseşte autorul în prima tipăritură, dacă le păstrează în cele ce urmează, cum sunt schimbate ele de ediţiile ulterioare. Din experienţa ediţiilor eminesciene, ştiu că apostrofurile se schimbă (cele strânse devin largi şi invers) după epoci, după urechea editorului, chiar după gust.

Las experienţa lui Alecsandri în grija cuiva pasionat şi dornic să continue acest dialog (mi-ar lua enorm de mult timp şi alergătură). Mă grăbesc spre o concluzie pe care aş dori-o oarecum teoretică. În preambul trebuia să spun câteva lucruri despre un sector special al studiilor eminesciene, şi anume acelea privind versificaţia poetului. Am în faţă una dintre cărţile de excepţie, datorată dlui prof. Adrian Voica şi intitulată Versificaţia eminesciană (Ed. Junimea, Iaşi, 1997, colecţia Eminesciana nr. 58). Este, dacă nu mă înşel, a patra carte a autorului dedicată acestui subiect. Dânsul se ocupă de metrică, implicând ritmurile poemelor eminesciene. Mărturisesc că am privit cu mult scepticism această carte – şi cărţile de acest fel în general, mai ales după ce am găsit acele nuanţe ale scrierii cu apostrof în timpul lui Eminescu: ce pot face metricienii când nu ştiu unde sunt forme legate ori dezlegate în intenţia autorului? Ei bine, nu e chiar aşa. Desigur, dl Adrian Voica îşi aplică măsurătorile sale la textul editat astăzi, fără accente, fără u final, fără variantele dialectale (ori locale) din originalul poeziilor, fără indicaţiile de lectură (apostrofuri). Ei bine, aflaţi că dânsul reuşeşte destul de binişor să intre în intonaţia eminesciană. Mi se pare ciudat, aproape un miracol; oricum, chestiunea ţine de cunoaşterea desăvârşită a limbii române, de o intuiţie formidabilă etc. Autorul nu măsoară cuvinte ori propoziţii, ci sonuri; dânsul are acel curaj neaşteptat, poate, de a merge către melodia interioară a versului eminescian, de a descoperi această melodie (nu de a inventa una). Practic, ar trebui să-şi ia Conservatorul sub braţ şi să stabilească muzica internă a tuturor poeziilor eminesciene.

Chestiunea este însă următoarea: ca să ajungă la aceste performanţe, autorul n-a ţinut cont de scriere, ci a recitat poezia eminesciană până la saţietate, s-a lăsat purtat de cuvântul rostit, de intonaţie, de jocul vocalelor. Mi se pare că ajungem la o concluzie, şi anume că muzica este al doilea suport al poeziei, pe lângă scriere. Muzica, adică, în fond, oralitatea intenţionată melodic. Toţi poeţii noştri din contemporaneitatea lui Eminescu au scris poezii cu melodie implicată. Cât despre Eminescu, toate poeziile sale au o asemenea linie melodică interioară. Acesta a fost un ideal: ut musica poesis, nu ut pictura poesis.

Asta îmi spune mie experienţa Adrian Voica. Nu discut, desigur, destul de multele abateri datorate necunoaşterii apostrofului la Eminescu; se pare totuşi că formele care nu necesită apostrof sunt covârşitor de multe şi imprimă metrica generală. Revin însă la oralitate ca model de salvare a literaturii (cum a devenit, se pare, prin acest exemplu al metricienilor). Dar în vorbirea orală, mai ales în sate ori la piaţă şi pe stradă sunt foarte evidente cele două apostrofuri, formele conjuncte şi cele disjuncte se deosebesc cu mare uşurinşă după intenţia vorbitorului. Şi atunci mă întreb: cum stăm totuşi cu princiupiul fonetic al ortografiei noastre, după care scriem cum auzim? Eliminarea apostrofului din ortografia limbii române mi se pare o încălcare a acestui principiu.

Să n-o luăm însă în tragic: noi nu vrem să scoatem lumea în stradă pentru apostrof! Ne interesează această taină de a scrie în româneşte în scopuri pur ştiinţifice – mai bine zis, estetice: fiind ceva de prisos, care nu trebuie nimănui, este, şi aceasta, ceva care mişcă spiritul, deci place.