Corespondenţă Nicolae Labiş – Doina Sălăjan (1954 – 1956)

Corespondenţa poetului Nicolae Labiş (primită/expediată) se va îmbogăţi cu un set de opt scrisori aflate în sipetul plin de amintiri al dnei Doina-Cornelia Sălăjan, care, cu mare greutate şi emoţii de nedescris, a decis de curând să le dea publicităţii pe cele primite, între anii 1954-1956, de la fostul său coleg şi bun prieten de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară ,,Mihai Eminescu” din Bucureşti de sub patronajul Uniunii Scriitorilor din R. P. Română (1952-1954).

Totodată, a hotărât ca originalele să le doneze Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Textele epistolelor în discuţie conţin informaţii personale, atât cu caracter sentimental, cât şi cu referinţe la preocupările literare ale poetului damnat.

Printre cele aparţinând lui Nicolae Labiş, două se referă la altele primite de la Doina Sălăjan, dintre care una a fost recuperată şi publicată deja (nr. 6), iar o alta a lui N. L. a rămas printre manuscrisele sale/neexpediată, numerotată de noi (nr. 10), pe când se afla într-o excursie în Deltă, împreună cu Geo Bogza, Lucian Pintilie ş. a. (oct. 1956).

Anexăm acestor rânduri epistolare şi dedicaţia lui Nicolae Labiş către Doina Sălăjan, pe volumul său de versuri Primele iubiri (Bucureşti, Editura Tineretului, 1956, 133 p.), din care se desprinde aceeaşi puternică afecţiune magnetică ce a existat între cei doi poeţi şi care, prin aceste cuvinte, îi este dezvăluită intensitatea profunzimii…

1.

Dragă Doina,

Mi-a făcut bucurie scrisoarea ta şi, împotriva obişnuinţelor mele, îţi răspund imediat. Cu această ocazie, îţi mulţumesc pentru sfaturile tale de natură etică.

Am auzit că n-o duci prea bine în Cluj, dar nu cred. Poate că Pişta a exagerat. Oricum, înflăcărarea ta din timpul anului la a pleca la redacţia clujeană era prea mare ca să poată fi desamăgită şi hilarizată.

Eu lucrez la „Gazeta literară”, unde mă prezint din an în paşti. În curând, voi pleca acasă, c’est à dire „în documentare”. Acolo, voi relua ocupaţia mea centrală din lunga vacanţă pe care mi-am făcut-o: călăria. Actual, mă prezint ca un jokeu desăvârşit.

Lucrez la un volum care, cred că, va ieşi mult mai bun decât restul delirurilor mele semilirice de până acum. Între timp, sfidez muzele şi dau periodicelor stanţe ridicole.

Am scris, întâia oară, o cronică laudativă la „Steaua”, care o să apară în „Viaţa românească” no. nu ştiu care, la „Revista revistelor”. Nu ştiu ce mi-a venit; cred că numerele 3-4 din „Steaua” erau într-adevăr bune.

Îl salut cordial pe A. Rău. Aştept să-mi scrii la şcoală, până nu plec din Bucureşti.

Îţi mulţumesc pt. invitaţia din Februar. Cred că am să trec prin Cluj mai repede.

Cu distinsă afecţiune,

Nicolae

30 august 1954

2.

Dragă Doina,

Nu m-am dus acasă, după cum n-am mai trecut nici prin Cluj. Treburi redacţionale mă reţin în Bucureşti până după Congresul Partidului.

Cu toate că am fost în Bucureşti, n-am primit scrisoarea de care mi-a vorbit Ţic. S-o fi rătăcit sau cine ştie ce s-a întâmplat cu ea. Dacă vrei să-mi scrii, scrie-mi pe adresa „Gazetei literare”.

Deocamdată mai stau la Şcoală, însă, cred că, în curând, am să mă mut într-o chilioară pe care am găsit-o. Este foarte mică (4 mp), dar este acceptabilă.

Te aştept să vii în Bucureşti, aşa cum mi-ai spus. Vizita mea la Cluj o las pe altă dată.

Despre viaţa mea cotidiană n-am prea multe de spus. Am program de la ora 5 după masă şi dimineţile sunt liber. Ora târzie la care isprăvesc serviciul mă împiedică să fac obişnuitele orgii. Le-am mai rărit. Singura pasiune zilnică: cafeaua.

Mi-a plăcut poezia ta din „Steaua”. Te rog foarte mult să ne trimiţi o poezie pentru Congresul Partidului. Dacă accepţi, lucreaz-o cât mai mult şi vezi să fie pe linie, pentru că cenzura este foarte atentă cu noi.

Încă odată, te aştept în Buc(ureşti).

Cu dragoste,

Nicolae Labiş

13 sept(embrie) 1954

3.

Doina,

Mă văd obligat să renunţ la vizita mea, cerându-mi scuze că am angajat-o.

O indispoziţie acută mă pune în imposibilitatea de a avea întâlniri gingaşe.

Cu regret şi cu salutări,

al tău,

Nicolae Labiş

2 mai 1956, ora 11, str. Sevastopol, camera 13)

4.

Mălini, 15, VII, 1956

Dragă Doina,

Arunc în fugă câteva rânduri pentru tine, pe care le voi completa altă dată. Mă interesează ce planuri ţi-ai făcut pentru vară şi cum te-ai aranjat în Bucureşti.

Eu sunt puţin trist, dar foarte liniştit.

Dacă nu m-ai uitat deja,

                                scrie-mi.

Cu aceeaşi afecţiune,

Nicolae Labiş

5.

Mălini, 30 iulie 1956

Dragă Doina,

Când ţi-am primit scrisoarea, credeam şi eu că mă poţi invidia. Eram liniştit în tovărăşia munţilor şi cărţilor mele. Călătoream mult, luasem o maşină confortabilă a ziarului local, mă bucuram şi mă indignam, pe rând, în condiţii vecine, totuşi, cu seninătatea.

Dar sora mea cea mare a suferit un accident grav – un beţiv a aruncat-o dintr-un camion, pe când se întorcea dintr-o excursie. Umărul stâng îi este fracturat foarte rău şi am o sumedenie de griji. Nu mă mai invidia deci. Vreo lună şi jumătate voi sta lângă suferind, ceea ce, pe lângă altele, mă irită.

Scriu, totuşi, destul de mult, citesc încă şi mai mult. Uneori petrec destul de bine.

                                                Te rog să-mi scrii.

                                                                La revedere,

                                                                                Nicolae Labiş

6.

(nedatată, cca.

iulie-august, 1956)

Dragă Nae,

Trebuie să-ţi spun că eşti cam zgârcit când scrii. Poate numai când îmi scrii mie. Scrisoarea ta m-a găsit într-o stare sufletească destul de agreabilă. Mama e mult mai bine şi sper să iasă din spital peste o săptămână, două. Îmi pare rău pentru Margareta. Te rog transmite-i din parte-mi salutări şi însănătoşire grabnică. Eu nu mă pot bucura de munţi, în general nu mă bucur de nimic. Ar trebui să fiu la Bucureşti, m-a chemat editura.

Lucrez cam greu – nu mai rezist decât până la 2-3 noaptea. Mă dor ochii şi port ochelari. Am îmbătrânit, Nae dragă. Îmi pregătesc noul volum. În tot ce-am scris, de când sunt acasă, este ceva străin de poeziile mele. M-am înrăit şi caut să ascund adevărul acesta care mă înspăimântă.

Când ne vom întâlni am să-ţi povestesc o întâmplare hazlie. Acum mă apuc de scris. Poţi să-mi scrii mai repede?

Te îmbrăţişez,

Doina.

7.

Mălini, 14 august 1956

Dragă Doina,

Cuvântul „zgârcit” e cam colţos, „sumar” ar fi mai potrivit şi-mi caracterizează toată corespondenţa mea. Dar ştii că am pentru tine o adevărată şi inexplicabilă slăbiciune, aşa că, de data asta, mă voi strădui să-mi calc datinile autoimpuse.

Descumpănirea provocată de accidentul surorii mele a trecut destul de repede; de altfel, este şi comod să vezi o soră, capabilă să-ţi cerceteze căile inspirate de viciu, imobilizată acum în ghips, aducând la bust cu o statuie corpolentă. Cât despre cealaltă, cea mică, făptură adorabilă, ea se supără pe mine numai atunci când rămânem singuri acasă, când părinţii mei sunt plecaţi undeva şi, mai exact, eu o las seara să aştepte prea mult în ceardacul casei încuiate. Într-un târziu, când apar, ea îmi arată cu resemnare mâinele şi picioarele reci, tremură puţin de frig şi mă mustră pe ocolite cu cele mai înduioşătoare eufemisme. Atunci, veritabile mustrări de conştiinţă prind să lucreze în sufletul meu mizerabil.

Altfel, duc o existenţă ciudat de nouă, de care nu mă voi despărţi definitiv niciodată. Croaziere scurte, turnee întâmplătoare asta da, dar îmi prieşte prea mult viaţa asta ca s-o mai las. N-am parte, aici, de linişte, ci de altceva mai de soi. Ştii principiul acceleraţiilor nucleare: împrejurul metalului radioactiv se aplică un strat net de grafit, care, ca o oglindă, întoarce orice particulă transfugă, fără milă, în masa violentă şi înfuriată, pregătind astfel consumări explosive de prim rang.

Aici, cerul, munţii, oamenii, totul reflectă ca sticla sau, mai bine, ca magica oglindă de grafit. Gândurile pe care le împrăştii firesc se întorc sentenţioase înapoi. Este în mine o vijelie încordată, care bucură şi făleşte sufletul meu.

M-am reîmprietenit cu toţi cunoscuţii din puştie şi, când mă văd – ies destul de rar din bârlogul meu de urs – un roi de cumsecădeni mă trage spre cârciumă. Discuţiile sunt într-adevăr spirituale. Aceşti ţărani de munte, bine hrăniţi şi bine munciţi, au nu numai bun-simţ, ci mai ales intuiţie şi o fantezie extraordinară. Se discută mult şi slobod politică. Dacă o mână de contabili şi referenţi m-au ales tacit arbitru al eleganţei, mă simt într-adevăr preţuit, fiind ales de ţărani arbitru al interpretării evenimentelor.

Dar aceasta este numai un condiment al ocupaţiilor mele, lângă celălalt, şi distribuit mai rar, al escapadelor erotice prin livezile care noaptea oferă culcuşuri rourate de nepreţuit. Ştiu câteva fete de ţăran, care în bloc sunt geloase pe servitoarele de la şcoală şi pe funcţionare şi pe învăţătoarele tinere, care sunt geloase în bloc pe fetele de ţăran etc.

Majoritatea timpului mi-l consum lângă Diderot, René Descartes, până la Baudelaire şi Valery.

Este o bătrânică cumsecade şi curioasă, care ajută treburilor casei. Câteodată, mă vede zâmbind deasupra unei cărţi şi vrea neapărat să ştie de ce a râs domnul. Altădată, m-a văzut că am închis trist o carte.

Era Le spleen de Paris al neîntrecutului Charles (Baudelaire, n. e.). Poema în proză XXVII, intitulată Une Mort héroïque, vorbeşte despre le bouffon Fancioulle: „Fancioulle était un admirable bouffon, et presque un des amis du Prince… Mais pour les personnes vouées par état au comique, les choses sérieuses ont de fatales attractions, et, bien qu’il puisse paraître bizarre que les idées de patrie et de liberté s’emparent despotiquement du cerveau d’un histrion, un jour Fancioulle entra dans une conspiration formée par quelques gentilshommes mécontents”.

Aşa începe istoria. Amicul prinţului, admirabil actor, complotează cu vrăjmaşii ordinei. Se găsesc binevoitori care descoperă nelegiuirea. Şi prinţul rosteşte condamnarea la moarte. Dar oamenii cred în iertare, pentru că comportarea prinţului pare a o sugera: el invită pe condamnaţi la o serbare a curţii, unde, într-un spectacol de gală, va juca însuşi vinovatul Fancioulle. Din partea prinţului, om atât de natural şi voit excentric, se putea aştepta orice, până şi virtutea, până şi clemenţa, unde el ar fi putut opera să găsească plăceri inedite. Dar pentru cei care, ca mine, aveau putinţa să pătrundă mai mult în adâncurile acestui suflet curios şi bolnav, era infinit mai posibil că prinţul voia să judece valoarea talentului scenic al omului condamnat la moarte. El voia să profite de ocazie pentru a face o experienţă psihologică de interes „capital” etc.

„«Enfin, le grand jour arrivé…»” şi Fancioulle străluceşte în rol. Întreaga sală îşi abandonează respiraţia, «ce bouffon aillait, venait, riait, pleurait, se convulsait, avec une indestructible auréole autour de la tête, auréole invisible pour tous», dar evidentă pentru mine într-un straniu amestec – razele Artei şi gloria Martirului… Peniţa îmi tremură şi lacrimile unei emoţii ce va dăinui în veci mi se aşează pe ochi când încerc să vă descriu acea seară de neuitat”. Şi aşa mai departe, publicul atât de blazat şi frivol este câştigat deliciei inefabilului.

Prinţul păleşte, buzele-i se subţiază, strângându-i-se din ce în ce mai mult, ochii i se luminează de un foc interior asemenea celui al invidiei şi ranchiunului. Şopteşte ceva la urechea unui paj pe care îl păstrase lângă sine. Acesta pleacă surâzând satisfăcut. După câteva minute, în timp ce sala se afla în culmea sublimului, o fluierătură ascuţită sparge urechile şi inimile.

„Fancioulle, secoué, réveillé dans son rêve, ferma d’abord les yeux, puis les rouvrit preque aussitôt, démesurément agrandis, ouvrit ensuite la bouche comme pour respirer convulsivement, chancela un peu en avant, un peu en arrière, et puis tomba roide mort sur les planches.”

Domnii condamnaţi văzuseră ultima oară spectacolul. În aceeaşi noapte, au fost şterşi din viaţă.

Bătrânica de care vorbisem a vrut neapărat să ştie ce am citi. I-am făcut accesibilă povestea, alterând-o puţin.

– Da’ de ce a murit Fansiul?

– Era simţitor, doamnă, şi nu suferea să fie stânjenit la treabă. A preferat să fugă în altă parte, în cer…

A rămas descumpănită, apoi a ieşit mânioasă, strângând pumnii:

– Ah, prinţii ăştia, mânânce-i cânii!

– Mie îmi place prinţul!, i-am strigat din urmă.

– Cum mai glumiţi!, mi-a replicat cu bun simţ.

La revedere, draga mea,

Nicolae Labiş

8.

(nedatată, cca.

1956, Bucureşti)

Dragă Doina,

Am trecut pe la voi şi nu te-am găsit. Dacă vrei, numai dacă vrei, dă-mi un telefon la Gazetă până la ora 19.30. Vorbeşte cu Ţic, cred că o să stabilim ceva, mai ales în legătură cu Iaşiul.

Dacă am fost cândva, zilele astea, nepoliticos, îmi cer iertare. Dacă ai fost tu, ceea ce e mai probabil, te iert, deşi ezit.

Cu salutări, N(icolae) L(abiş)

(Pe verso-ul biletului: Doinei, Strict secret. Confidenţial)

9.

(nedatată, cca.

1956, Bucureşti)

Dragă Doina,

Am aflat prea târziu că trebuia să te caut aseară. Dacă, azi seara este ceva la Ed(itura) Tin(eretului), ne vedem acolo. Oricum, voi căuta să intru în legătură cu tine mai devreme.

N(icolae) Labiş

(Pe verso-ul biletului: Tov. Doina Sălăjan)

10.

(nedatată, cca.

octombrie, 1956)

Prietena mea,

În deltă m-am gândit la tine foarte rar; rândurile acestea mă vor reabilita oare? Iată, soarele apune şi valurile foşnesc, s-a arătat colţul palid al lunii, l-am privit şi mi-a[i] revenit în minte.

Vasul înaintează încet, vibrând ca o cutie de vioară. Îl urmează, legat cu frânghii scârţâitoare, bărci pline cu pescari pe jumătate adormiţi. Ei cântă, ca prin somn, un cântec lung, al apelor, fiecare altfel, cum îl ştie numai el, şi glasurile se împletesc într-o armonie ciudată. Este parcă o fâlfâire de aripi, ori parcă muzica unor scântei sonore.

S-a întunecat, cântecele ostenesc, unul după altul, numai o voce tenorală stăruie să se onduleze pe valuri şi prin stuh. O adiere rece, primejdioasă, înfioară sălciile negre, bănuit verzi. Dar stelele se odihnesc fermecător în apă, ca o plagă rară, mişcătoare, care s-ar zbate în adânc. Metempshiatică, luna se oglindeşte în apă acum cerc pur, acum în joc de igliţă ce împleteşte un fir nevăzut, acum o protoplasmă neliniştită şi luminoasă. Parcă vibrează şi cerul, ivindu-şi pe neaşteptate din adânc noi ochi strălucitori.

Inima mea este plină de farmec. Palmele mi-s umede şi reci, dinţii mi-s încleştaţi şi tremur, cred că ochii mi-s foarte lărgiţi.

                                Trestie, trestie, pe cine ascunzi,

                                Vântul de seară pe cine-nfioară?

                                Horbota-ţi neagră şi multă-nfăşoară

                                Umerii albi şi rotunzi.

                                Valuri, voi valuri, cui i-aţi şoptit

                                Şoapta adâncă, ascunsă şi gravă?

                                V-aţi mai păstra oglindirea suavă

                                A chipului ei neclintit?

Mi-am amintit că trebuie să scriu o notă, un „cartuş” răspuns la un alt „cartuş” apărut sub semnătura cuiva într-o gazetă.

Joc şah cu pescarul antrenor la lumina tulbure a lămpii, în cherhana. Trebuie să fie foarte târziu; dacă pescarii din jur n-ar vorbi între ei, cu glas scăzut, întunericul ar sfârâi monoton în timpane…

11.

DEDICAŢIE PE VOLUMUL PRIMELE IUBIRI

                                Doinei Sălăjan,

                                                Cu dragoste,

                                                                Nicolae Labiş

                                                                                10 oct. 1956

Ca să urmeze întotdeauna vehementul îndemn pe care ea însăşi şi-l dădea:

                                „Aripă mică,

                                Ţi-i frică?...

                                …Aripă vitează,

                                Cutează!”

Şi să ştie că simpatia mea o va înconjura oricând.

N(icolae) L(abiş)