Românii din jurul României – centura de castitate și evadarea din cercul geopolitic

Rolul comunităților istorice românești din jurul țării pentru dezvoltarea, modernizarea și securitatea națională a României este determinant. Aceste comunități reprezintă o autentică centură de siguranță cu rol geopolitic protector pentru România.

În condițiile actualelor turbulențe geopolitice manifestate peste tot în lume și în mod special în zona extinsă a Mării Negre (regiune cu potențial exploziv în creștere), noii vectori geopolitici (valurile neonaționaliste, recrudescența extremismelor, contuziile generate de conflictul ideologic național–european–global, apetența hegemonică a unor actori politici globali, noile forme de război hibrid, insistența asupra dezinformării globale prin fake news, război informațional etc.) par a crea obstacole netradiționale în menținerea stabilității și securității regionale. Țările din regiune resimt din ce în ce mai imperios nevoia de protecție împotriva acestor turbulențe, pentru a putea proteja securitatea proprie, interesele proprii și interesele aliaților. În această paradigmă, centura de siguranță pe care o reprezintă, pentru România, românii din jurul ei și comunitățile lor devine de facto o centură de castitate, care protejează (pe alocuri chiar garantează) imunitatea României la turbulențele geopolitice.

În ultima perioadă, se vorbește tot mai des despre modelul perfect de relaționare între țara de origine și țara de adopție, prin intermediul comunităților lor etnice reciproce (folosesc aici conceptele țară de origine și țară de adopție în sens metaforic, conotativ, pentru a simplifica schema logică; în discuția noastră, țara de origine este România, iar țările de adopție – țările din vecinătatea României, din aria de etnogeneză românească, în care trăiesc comunități istorice românești autohtone; cele două concepte sunt funcționale mai ales în discuțiile privind comunitățile tip diaspora). În mod bizar, se invocă prioritar (în special de către etnicii români din Ucraina și Republica Moldova) un posibil model maghiar de protejare a drepturilor minorităților etnice maghiare din țările vecine Ungariei (în particular România, Ucraina, Slovacia). În centrul acestui model maghiar stă principiul potrivit căruia ceea ce decide că este relevant pentru sine, pentru supraviețuirea și prezervarea identității proprii o comunitate maghiară din vecinătatea Ungariei, reprezintă baza ideologică de sprijin a autorităților de la Budapesta. Altfel spus, guvernul ungar lasă la latitudinea comunităților etnice proprii din afara Ungariei stabilirea liniilor prioritare și strategice pentru comunitatea respectivă. Ați auzit acest principiu invocat foarte des, cu claritate și chiar ostentație, în diferite cazuri conflictuale și/sau tensionate, precum recentul caz al Legii-cadru privind educația, adoptată la 5 septembrie 2017 în Rada Supremă a Ucrainei. Am auzit și noi, în România, în mod curent, acest principiu de relaționare dintre Budapesta și comunitatea maghiară din România, iar modelul maghiar generează, în România, reacții și poziționări extrem de diverse (nu le voi detalia aici, tema nefiind de interes direct pentru discuția noastră).

Voi folosi acest principiu (sfidând excesul de puritate al celor care nu găsesc adecvat recursul la modelul maghiar – aceștia uită că invocarea modelului maghiar o fac în special cei care sunt dezamăgiți de absența unui model românesc similar), respectiv modelul maghiar (din păcate, Bucureștiul nu a știut/putut să dezvolte un model de relaționare care să fie văzut drept paradigmatic în plan regional), pentru a evidenția și mai clar conceptul centurii de castitate.

România dezvoltă politici interne și externe în conformitate cu interesele naționale și ale aliaților definite în legislația națională și în acordurile internaționale care se referă la obligațiile noastre externe (prioritar față de UE, NATO, OSCE, ONU). În ultima perioadă, turbulențele geopolitice manifestate în plan regional și global împiedică tot mai clar atât derularea unor politici coerente, cât și îndeplinirea obligațiilor externe în totalitatea lor. Principalele turbulențe geopolitice cu efect asupra liniștii interne sunt: trendurile populiste și naționaliste din Europa; mirajul politicii iliberale, promovată de țări din Europa de Sud-Est precum Ungaria sau Polonia; oboseala geopolitică a ideii europene și minarea construcției europene din interior și exterior; tendințele de reconfigurare a unei noi ordini globale, manifestate pregnant în regiune; tendința marilor actori de rezolvare prin forță a situațiilor conflictuale, eludând etapele intermediare de dialog și negociere, construirea de noi alianțe strategice atipice/netradiționale în regiune; înlocuirea forței dreptului cu dreptul forței în sistemul juridic regional și internațional etc.

Se construiește astfel o nouă paradigmă geopolitică, una care poate avea efecte devastatoare în special asupra țărilor mici. Noua paradigmă conține paraziți care afectează liniștea internă, stabilitatea și securitatea națională a țărilor aflate încă în afara loviturilor directe, precum România. În unele țări vecine, prioritar Ucraina (țară aflată în conflict direct, pe teritoriul căreia are loc un război hibrid), Ungaria (țară care promovează insistent conceptul politicii iliberale, care o apropie ideologic mai mult de Moscova decât de Bruxelles) și Republica Moldova (țară în care interesele geopolitice ale Moscovei generează acțiuni ideologice devastatoare în plan intern), turbulențele geopolitice de mai sus par a produce un efect concentric (deliberat sau accidental) asupra României. Românii din jurul României produc astfel o centură de castitate, care protejează puritatea politicilor interne și externe proprii ale Bucureștiului, împotriva riscului de import de impuritate din regiune. Comunitățile istorice din jurul României nu sunt doar o centură de siguranță, ci și una de castitate, care apără și protejează puritatea politicilor ei.

Devine acum evident cum funcționează așa-zisul model maghiar în privința centurii de castitate ridicată de românii din jurul României spre a proteja Bucureștiul: prin politicile deschise, democratice, civilizate, tolerante promovate de comunitățile istorice românești din țările vecine, se creează un zid protector (altul decât zidul de cărămidă proiectat de președintele american spre a fi construit la granița cu Mexicul, altul decât tragicele garduri sovietice de sârmă ghimpată, altul decât gardurile de sârmă ghimpată pe care unii dintre vecinii noștri le au în vedere spre a împiedica fluxurile de imigranți sirieni etc.), care poate feri România de efectul în cascadă al acestor turbulențe geopolitice.

În egală măsură, logica de protecție a castității este una de tip reciproc. România trebuie să funcționeze ca o autentică centură de castitate pentru comunitățile sale istorice din vecinătatea țării. Dacă Bucureștiul a obosit și nu mai poate susține imperativele constituționale de sprijinire a românilor din vecinătate (potrivit Art. 7 al Constituției României, Românii din străinătate, Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării şi acționează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt), atunci acesta nu mai poate funcționa ca centură de castitate pentru conaționalii săi din afara frontierelor țării.

Obligațiile morale ale comunităților românești și cele constituționale (și deopotrivă morale) ale Statului Român sunt obligații în oglindă, ele asigură protecție reciprocă împotriva tuturor intemperiilor geopolitice externe.

Fără un sprijin consecvent din partea Statului Român, asumat constituțional prin art. 7, comunitățile românești nu pot asigura protecția bunei funcționări a politicilor interne și externe ale României, întrucât nu le pot feri pe acestea de turbulențele din exterior, iar fără sprijinul și protecția comunităților românești Bucureștiul nu poate miza exclusiv pe resursa internă.

Când unul din cei doi actori ai acestei relații organice și geopolitice nu își îndeplinește rolul atribuit în relație, centura de castitate se transformă în curea de transmisie, respectiv prin comunitățile românești s-ar transmite spre România impuritățile și paraziții ideologici ai lumii moderne (naționalisme, populisme, tensiuni interetnice, politici și practici iliberale, slăbiciuni obiective ale democrației, autoritarisme, provocări interetnice, agresiuni, xenofobii, șovinism etc.), iar din România s-ar putea transmite către țările vecine, prin intermediul comunităților noastre istorice, impurități și paraziți similari.

În general, abordările analitice privind rolul geopolitic pe care îl au comunitățile istorice românești pentru securitatea și stabilitatea României lipsesc, accentul se pune pe dimensiunea ideologică tradițională (menținerea și dezvoltarea identității naționale), în detrimentul evaluărilor de tip geopolitic.

Prin asigurarea unui rol de centură de castitate, românii din jurul României contează geopolitic pentru București. Ei controlează, filtrează importul de turbulențe geopolitice, nepermițând puseurilor naționaliste și xenofobe să atingă România și să altereze capacitatea acestei țări de a exporta liniște, certitudini și europenitate în jur.

Responsabilitatea morală a acestor comunități este legată de conduita exemplară față de excesele altora. Unele țări vecine României nu au o istorie statală de lungă tradiție, ca atare nu au (pe deplin) nici exercițiul și obișnuința măsurii, răbdării și echilibrului, hrănindu-se exclusiv din iluzia că tot ceea ce se iese din logica istoriografiei și ideologiei proprii șubrezește construcția statală proprie. În unele din astfel de state, existența unei comunități istorice proprii este (sau trebuie să fie) o binecuvântare. Aceste comunități au certitudinea și liniștea de a fi autohtone timp de câteva milenii și pot da consistență și valoare, prin forța vechimii și continuității, chiar proiectelor statale ale acestor țări. Aceste comunități au experiența istorică a legăturilor lor organice cu Europa și cu valorile ei, aceste comunități pot importa, în țările lor de adopție, europenitate și modernitate. În Republica Moldova și Ucraina, țări care aspiră la aderarea la construcția europeană, existența comunităților istorice românești trebuie valorificată la maximum. Ele asigură cordonul ombilical care leagă țările lor de Europa și de valorile autentice ale Europei. Ele asigură garanția unui parcurs european fără sincope al țărilor lor, ele constituie filtrul necesar epurării proiectului european al țărilor lor de impurități nespecifice și iluzorii (precum aderarea țărilor respective la proiectul geopolitic alternativ euro-asiatic).

Dacă vreți, comunitățile istorice din jurul României sunt, din această perspectivă, o centură de siguranță a proiectului european al țărilor lor (în special Ucraina și Republica Moldova), precum și o centură de castitate a proiectului european în aceste țări. Românii din țările vecine României apără, protejează și facilitează parcursul european al acestor țări, dau legitimitate și greutate acestui proiect european, dau garanția corectitudinii proiectului european și constituie un motor geopolitic de supremație a vectorului european în competiția acestuia, vizibilă sau nu, cu proiecte geopolitice alternative (proiectul euro-asiatic, refacerea spațiului de influență postsovietic etc.).

În fine, pentru că aceste comunități reprezintă centuri de castitate ale proiectului european al țărilor lor de adopție, și aici funcționează (ca și în relația dintre comunitățile istorice românești și România) logica reciprocității: țările de adopție au obligația de a menține, consolida și promova identitatea comunității etnice românești în calitate de comunitate etnică și culturală europeană, depozitară a unor valori europene către care chiar țările respective tind. Fără acest sprijin acordat identității comunităților istorice românești, fără conștientizarea acestei paradigme, proiectul european al țărilor respective nu va fi niciodată atins. Nu va fi niciodată legitim. Nu va fi niciodată credibil.

Dacă actualele cercuri geopolitice evolutive sunt de tip negativ (nu privilegiază coeziuni regionale, nu favorizează dialogul interstatal, potențează tensiuni și tulburări, chiar conflicte și cataclisme), rolul geopolitic pozitiv al românilor din jurul României este să găsească evadări din cercul strâmt și tragic al geopoliticii. Împreună deopotrivă cu România și țările de adopție. Cine vrea să iasă singur din încercuirea geopolitică actuală este un romantic fără suport. Evadarea din cercul geopolitic nu este posibilă decât prin coeziuni, prin dialog, prin răbdare, prin evitarea exceselor, prin evitarea puseurilor naționaliste, prin echipă. Deocamdată, ceea ce leagă toate țările din vecinătatea României este proiectul european. Menținerea și consolidarea acestuia, protejarea acestuia de puseuri, excese și tulburări geopolitice catastrofice reprezintă evadarea reală din tirania noii paradigme geopolitice turbulente.

Iar drumul spre Europa al unor țări vecine României trece prin casele și cimitirele românilor. Drumul spre Europa al acestora este pavat cu (de către) comunitățile românești din aceste țări.

România are și ea un rol major (aș spune decisiv) în dialogul cu aceste state. Dacă nu este capabilă să transmită către aceste țări mesaje-țintă clare, consecvente, credibile privind sprijinirea comună și reciprocă a comunităților etnice, înseamnă că își ratează  rolul de a construi evadarea comună din cerc. Dacă nu are politici interne coerente, pozitive, de tip tradițional/liberal (nu în sens politic, ci ideologic, conform dihotomiei liberal-iliberal), loiale valorilor europene și angajamentelor asumate pe plan extern, va rata din nou rolul de a construi evadarea comună din cerc. Din perspectiva mea de interpretare, pe care mi-o asum integral, acțiunile Bucureștiului de sprijinire a comunităților românești din țările vecine prin intermediul dialogului direct cu autoritățile omoloage din aceste țări nu mă conving: avem – în general – capacități reduse de a exploata acest instrument (dialogul interstatal), vectori slabi de dialog, ne lipsesc viziunea, coerența, tactul, mecanisme eficiente de exploatare a resursei umane calificate, câteodată lipsește chiar interesul real al reprezentanților noștri de a atinge sau rezolva teme fierbinți. În fine, nu (mai) avem o politică internă care să ne facă credibili în plan extern. Nu mai avem o politică internă care să genereze o politică externă solidă (a se vedea celebrul citat al lui Nicolae Titulescu).

Am demonstrat anterior, în dese rânduri, că marile „turbulențe” geopolitice din ultima perioadă (Siria, Crimeea, Donbas, Israel, Iran, Orientul Mijlociu etc.) reprezintă în fapt expresii ale tentativelor marilor actori de revizuire a actualei paradigme geopolitice globale. O politică externă a Bucureștiului incoerentă și sincopată, deloc proactivă (explicată parțial prin incoerența și slăbiciunile celei interne), a făcut din România în ultimii ani o țară fără viziune, fără impact (major), fără inițiative geopolitice eficiente, fără credibilitate în plan extern. În noua ordine globală mondială nu va fi loc pentru țările mici sau fără viziune. Lumea începe să respire altfel din punct de vedere geopolitic, iar Bucureștiul este departe de a juca o carte geopolitică proprie – fără proiect de țară, fără viziune externă, cu gâlcevi permanente între împărații goi de acasă, cu „tigri” (de dezvoltare economică) inventați și cu Centenar ratat.

Din această perspectivă, avem un triunghi geopolitic echilateral care trebuie să rămână stabil: România (țară de origine a comunităților românești) – comunitățile istorice românești din jurul României – țările de adopție. Când triunghiul tinde să devină isoscel, pe oricare din laturile sale, evadarea comună nu va da roade. Evitarea naufragiului geopolitic comun este posibilă doar dacă triunghiul de mai sus este atent și viu.