Motivaţia de origine metaforică a semnului glotic

În lexic se reflectă întreaga experienţă umană. Cuvintele sunt memoria imaginilor. Inovaţia lexicală este condiţionată de motivaţia semnului glotic. Calea formării unui cuvânt este o cale ascendentă, dar în acelaşi timp reversibilă, căci un semn glotic nou întotdeauna are la bază un cuvânt existent deja în limbă. Lexemul sărăriţă „solniţă” ne aminteşte de cuvântul sare, de la care s-a format. Cuvântul cu forma internă transparentă este semnul glotic motivat. Forma sare este semnul lexical nemotivat.

Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate şi nemotivate – caracterizează toate limbile umane. Această particularitate constituie una din universaliile semantice. Limbile lumii se deosebesc doar prin „proporţia diferită” a cuvintelor motivate sau nemotivate. Facultatea cuvintelor motivate de a face trimitere la alte nume constituie baza cercetării în teoria nominaţiei (< fr. nomination < gr. nominatio „acţiunea de a numi, de a fi numit”), altfel zis, al ştiinţei numită onomasiologia, care în sens uzual înseamnă „ştiinţa despre denumiri”.

Cercetările asupra unor limbi romanice au arătat că majoritatea cuvintelor din vocabularul principal se caracterizează, de regulă, prin absenţa motivaţiei lor la etapa actuală. Dimpotrivă, unităţile lexicale care nu aparțin acestui fond sunt motivate [4, p. 228-238].

Cuvintele şi sensurile noi, create după modele interne ale limbii, apar pe două căi esențiale:

1) prin procedeul derivării morfematice, care se realizează prin afixare, compunere şi abreviere, şi

2) prin intermediul derivării semantice, care se manifestă prin forma polisemiei lexicale, a extinderii funcţiei denotative a cuvintelor existente. Cf.: mâţă „pisică” > mâţă de fier, ~ de lemn „cursă pentru şoareci” în Maramureş.

Motivaţia face parte din procesul complex al nominației. Noua formă de exprimare – cuvântul sau sintagma nominativă – este determinată de premisele nominaţiei şi anume de motivaţia semnului limbii. Imaginile cognitiv-motivaţionale primare, care stau la baza noilor cuvinte, ne ajută să înţelegem mecanismul motivaţiei şi al nominaţiei în general. În timpul căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul compară, prin intermediul asociaţiei de idei, obiectul nou cu obiectul-imagine, cunoscut de el. Astfel este găsit semnul caracteristic comun pentru obiectele omogene (sau aparent omogene). Drept urmare, este identificat şi numele vechiului obiect. Atare cuvânt va servi nu doar pentru denumirea semnului motivant, graţie imaginii senzoriale, dar şi pentru denumirea obiectului nou în întregime. Percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea – numele lui. A se compara: ursoaică „femela ursului” > ursoaică „coş de sobă, aşezat în poziţie orizontală, în podul casei” (în graiurile de la est de Prut).

În limba română şi în graiul viu românesc câmpul creaţiilor metaforice este deosebit de larg. Din punct de vedere psihologic, metafora – categorie universală a culturii omeneşti – este legată de percepţia unei posibile unităţi a lucrurilor, care rezultă „cu trecerea asupra unui obiect a unui nume care arată un alt obiect” (Aristotel). În lucrarea sa De oratore, Cicero susținea că metafora s-a ivit ca o necesitate dintr-o anumită „indigenţă a limbii”. Lipsind expresiile proprii pentru noile noţiuni, vorbitorii le-au numit pe acestea prin expresii vechi. Cei care au vorbit despre rolul metaforei la formarea cuvintelor au mers pe căile indicate de Giovani Battista Vico (1668-1744), creatorul modern al filosofiei metaforei. Scriitorul şi lingvistul francez Remy de Gourmont (1859-1915) menţionează că în starea actuală a limbilor europene aproape toate cuvintele sunt la origine metafore. Multe dintre acestea rămân invizibile, altele se lasă descoperite, oferind imaginea lor. Unele metafore din epocile străvechi, menţionează W. von Humboldt, se uzează atât de mult, încât cu greu mai pot fi percepute ca atare [3, p. 126].

S-a pus în lumină şi faptul contrar. Unele cuvinte, care ne apar astăzi ca nişte metafore, au fost la origine termeni proprii. Astfel, pană şi peniţă pot face impresia unor metafore mai degrabă nouă, celor de azi, decât acelora care le-au întrebuinţat pentru prima dată.

Ca figură de stil, metafora poetică este studiată în calitate de procedeu poetic. În studiul nostru avem în vedere metafora linguală.

Inovaţiile metaforice sunt rezultatul unor activităţi individuale. Cuvintele noi intră în limbă dacă răspund unor necesităţi de comunicare. Eugeniu Coşeriu tratează noţiunea de inovaţie în relaţie cu conceptul de adoptare, de reproducere şi de răspândire [2, p. 19]. Momentul în care s-a creat un cuvânt, afirmă E. Coşeriu, este „actul poetic”. Adoptarea inovaţiilor lexicale sunt „acte practice”. Geografia lingvistică ne arată că inovaţiile lexicale, inclusiv cele de origine metaforică, se pot răspândi din diverse puncte cartografice, ca centre de iradiere.

Fenomenul nominaţiei este mai cuprinzător decât cel al „formării cuvintelor”, dat fiind faptul că se cercetează motivaţia desemnării obiectelor, fază care anticipează acţiunea de a sufixa, de pildă, şi rezultatul ei. Studiul asupra fenomenului motivaţiei ce stă la baza desemnării lucrurilor pune în evidenţă motivaţia semnului glotic ca un proces permanent, noţiunea de derivat fiind pusă în relaţie cu categorii onomasiologice. Zona semanticii derivaționale, de exemplu, este descrisă prin legătura motivat/motivant/formant, iar sensul lexical este raportat la categoria părţii de vorbire: în cazul substantivelor la ideea de obiect; a adjectivelor – la ideea de însuşire; a verbelor – la ideea de proces. Acestea sunt recunoscute drept categorii onomasiologice.

Segmentarea aceluiaşi conţinut semantic deseori are la bază cele mai diverse reprezentări metaforice. „Limba unui popor este expresiunea modului de a simți şi de a vedea lumea” (L. Şăineanu). Motivaţia este pusă astfel cu forma internă ca manifestare abstractă a semnului reprezentării obiectului. Forma internă a sintagmei nominative luna lui cuptor, numele popular al lunii iulie, indică motivul pentru care luna iulie este numită astfel în graiul popular. Pentru capitolul (discul) florii-soarelui, în care sunt implantate seminţele, în graiurile limbii române de la est de Prut au fost atestaţi peste 35 de termeni cu motivaţia de origine metaforică: pălărie, cuşmă, căciulă, şleapcă, caschetă, cap, căpăţână, pită, turtă, sită etc., toate aceste lexeme fiind urmate de determinante (caracteristici onomasiologice): turtă de soreancă, pălărie de răsărită ş. a., care precizează sensul termenilor indicați mai sus [4, h. 921].

Variaţia de forme interne abundă la nivelul imaginilor primare concrete, la nivelul motivului, al semnului motivant concret (pălărie de răsărită), dar este similară la nivelul motivemului, al tipului de semn motivant, exprimat prin formula-tip „obiect rotund şi plat” plus numele plantei în general. Motivemul aparţine nivelului emic (al abstracţiei) şi corespunde unei clase de semne motivante similare.

Pentru aprofundarea investigaţiilor în domeniul teoriei motivaţiei, posibilităţi enorme oferă metoda inovatoare de redactare şi interpretare a hărţilor lingvistice motivaţionale, cuprinse în Atlasul limbilor Europei [Atlas linguarum Europae], patronat de UNESCO şi Uniunea Europeană şi Atlasul lingvistic romanic [Atlas linguistique romane], de asemenea un proiect internațional, care oferă o „tipologie” riguroasă a limbilor vorbite în Europa, în temeiul constatării unei „mentalităţi comune” la vorbitorii de idiomuri diferite [6, p. 221-228]. Şcoala dialectologică de la Universitatea din Tomsk, Federaţia Rusă, a elaborat la începutul anilor ’80 ai secolului trecut Dicţionarul motivaţional dialectal [Мотивационный диалектный словарь] sub redacţia prof. O. I. Blinova, care este şi autoarea monografiei Motivologia şi aspectele ei [Мотивология и её аспекты]. În temeiul elaborării ALE şi ALiR, dar şi al efectuării studiilor privind motivaţia semnelor limbii, este creată o nouă disciplină, Lingvistica motivaţională.

Semnul glotic este unitatea de bază a limbajului ca sistem semiotic. F. de Saussure, creatorul termenului semiologie (sin. semiotică) vede în caracterul arbitrar al semnului principiul fundamental al întregii realităţi lingvistice. Semnul uneşte un concept şi o imagine acustică. În Cursul de lingvistică generală, publicat în 1916, lingvistul elveţian remarcă: păstrăm cuvântul semn, pentru a păstra totalul, dar „înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat şi semnificant” [7, p. 85-86]. F. de Saussure afirmă că legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară, mai simplu, „semnul lingvistic este arbitrar”, o teză cunoscută cu mult înainte. Astfel ideea de „soeur”, explică autorul, nu este legată prin niciun raport interior cu suita de sunete s-ö-r, ce reprezintă semnificantul. Această noţiune putea fi exprimată prin orice semnificant (înveliş sonor). Prin cuvântul arbitrar, precizează Saussure, „vrem să spunem că el este nemotivat”. Această afirmaţie invocă însă o confundare de planuri.

În partea a II-a a Cursului, F. de Saussure vorbeşte de un arbitrar absolut şi de un arbitrar relativ, invocând astfel ideea despre motivaţia relativă. Numai o parte din semne este absolut arbitrară, relatează Saussure, altele pot fi relativ motivate [7, p. 142]. În raport cu asemenea afirmaţii, lingvistului genevez i s-a reproşat „inconsecvenţa” şi confundarea de diverse planuri” [8, p. 346-351; 5, p. 113-119].

Ipoteza cu privire la motivaţia relativă i-a dezorientat chiar şi pe mulţi lingvişti notorii (precum: E. Benvenist, R. I. Budagov), care, urmându-l pe Saussure, au interpretat inexact teza privind raportul dintre arbitrar şi motivat. Or, opoziţia arbitrar/motivat nu este decât aparentă [6, p. 222]. Inovaţiile lexicale, respectiv cele metaforice, apar pe baza asociaţiei de contiguitate, de formă sau de funcţie a lucrurilor. În faza iniţială a formării cuvintelor, create pe cale naturală, spontană, unităţile de nominaţie sunt motivate. Mulţi lingvişti au susţinut că semnul nu poate fi, la început, decât motivat. Cu timpul însă multe unităţi lexicale îşi pierd forma internă (motivul se şterge) şi devin netransparente. Pentru limba română cuvântul paner este înţeles drept cuvânt nemotivat. Dar lat. panarium, etimonul rom. paner, avea un caracter motivat, deoarece semnul îşi păstra legătura cu panis „pâine”, de la care a provenit în latină.

În concluzie, semnificantul, în raport cu semnificatul, este arbitrar. În temeiul teoriei reflectării, susţine Eugeniu Coşeriu, legătura dintre concept şi denotat nu este arbitrară. Conceptul este dependent de denotat.

Susţinem fără rezerve afirmaţia expusă de Jean Philippe Dalbera: „Trăsătura motivat şi trăsătura arbitrar ale semnului nu sunt nimic altceva, în definitiv, decât descrierea a două stadii succesive ale dezvoltării semnului” [Apud 6, p. 222].

Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate şi nemotivate (inclusiv cele de origine metaforică) – constituie o trăsătură tipologică universală, teză ce nu vine în contrazicere cu teoria caracterului arbitrar al semnelor lingvistice.

Referințe bibliografice:

1. ALM, Atlasul lingvistic moldovenesc. Lexicul, de V. Melnic şi V. Pavel, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1973.
2. Coşeriu Eugen, Lingvistica integrală. Interviu cu E. Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale, 1996.
3. Humboldt W. von, Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii. Versiune românească de Eugen Munteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
4. Miclău Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, 1977.
5. Pavel Vasile, Curs de lingvistică generală de Ferdinand de Saussure, în Filologia Modernă, ediţia a XI-a, Ferdinand de Saussure – „conştiinţa semiotică” a lingvisticii, coordonator dr. Eugenia Mincu, Chişinău, 1917, p. 113-119.
6. Saramandu Nicolae, Nevaci Manuela, Hărţi lingvistice motivaţionale, în „Fonetică şi Dialectologie”, XXIV-XXVI, 2005-2007, p. 221-228.
7. Saussure F. de, Curs de lingvistică generală. Traducere şi Cuvânt-înainte de Irina Izverna Tarabac, Bucureşti, 1998.
8. Зундер Л. П. Условность и мотивированность языкового знака, în Фонетика. Фонология. Грамматика, Москва, 1971.