Concordanțe Friedrich Nietzsche – Mihai Eminescu

Ideea pare hazardată. Cei doi, deși contemporani, nu s-au cunoscut personal ori prin opere. Nu s-au interferat/intermediat într-un anume fel. Nu au avut prieteni, colegi ori profesori comuni. Mai mult, preocupările social-spirituale au fost total distincte și diferite ca gen, structură, tematică. (Facem abstracție de viața lor privată și de idiosincrasii.)

În cercetarea noastră, în condiții de adevăr ne-am impus o neutralitate severă (germ. Wertfrei), pentru a realiza un studiu de strictă obiectivitate estetică cotidiană și diferit față de celelalte discipline/științe, rezumându-ne doar la concordanța conceptelor: eterna reîntoarcere, Ubermensch/supraomul/ omul de dincolo și voința de putere.

Bibliografia celor două personalități geniale este bogată, dar nu a fost tratată încă o asemenea temă.

La Friedrich Nietzsche (1884, Röcken – Weimar, 1900), entitățile enunțate sunt definite, comentate și supradimensionate. Au devenit chiar un corp de doctrină și insuflate germanilor ca dogmă. De altfel, bazele „crezului” germanist au fost puse de J. G. Fichte, Otto Bismarck, Henri de Trutschke, H. St. Chamberlain, iar savanți ca W. Wundt, Adolf von Harnack, R. Fucken, W. Ostwald i-au definit principiile, invocând mitul sângelui. Pentru H. St. Chamberlain, cultura europeană este esența germană, și nu de spirit latin: tot ce e bun la francezi este franc, la spanioli – vizigot, la italieni – longobard (Kriegsaufsätze, Bruckmann, München, 1915). În același sens, de curând, se încearcă inocularea ideii cum că dacii din România sunt de seminție germană, venind, cândva, din vestul Europei în perimetrul carpato-dunărean, dar întorcându-se ulterior în Olanda și Danemarca, ținuturile lor de origine (Alexandru Bădin, Dacia din vestul Europei în istoriografia europeană. New York, U.S.A., 1998). Însă dincolo de acest furor teutonicus, care nu dă totuși tonul vieții, germanismul (în ceea ce i-a privit, deopotrivă și pe Nietzsche și pe Eminescu) este o parte a culturii europene, alături de celelalte culturi/civilizații ale bătrânului continent.

La Mihai Eminescu (Ipotești, 1850 – 1889, București), valorile culturii germane au fost luate ca atare. Făcându-și studiile în mediu germanic, Cernăuți-Viena-Berlin, structura culturii generale/speciale asimilate poartă amprenta stilului germanic, în completă conștiință de sine întru excelența firii proprii a neamului românesc. Geniul limbii și seminției sale neolatine, clădită pe cercul intereselor comune moștenite instinctiv daco-romane, i-au deschis drumul spre lumină creatoare ca personalitate distinctă. Mai întâi, G. Călinescu, descriindu-i opera și punctând din aproape în mai aproape, înainte ca ea să fie editată perpessiciusian, mai apoi, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu preferință la influențele romantismului german, i-a cercetat și delimitat spațiul cultural asimilat din lumea de cultură și civilizație germană. Schopenhauer, Fichte, Fd. v. Hartmann, pe de o parte, dar și Jean Paul Richter, Hölderlin, Novalis, Schiller, Arnim, Creuzer ș.a. pe de altă parte, dar nu și Fr. Nietzsche…

Concordanța/corespondența/potrivirea este o rezultantă a rolului jucat de lecturile comune din acele surse teoretice și istorice parcurse de cele două personalități și viziunile proprii de geniu, independente și paralele, dacă nu concomitente. Am zice cu alte cuvinte: sensul epocii.

Când William Whewel a descris, pentru prima dată, conceptul de concordanță în filosofia științei (Philosophy of the Inductive Sciences, 1840), evidențiind procesul prin care inducțiile leagă faptele de formarea de idei noi, a crezut optimist că există o singură concepție corectă cu rol unificator.

Pe parcurs, lucrurile s-au schimbat, ceea ce încercăm și noi să discernem în continuare.

II

Un sector al operei eminesciene mai puțin cercetat/aprofundat în sine este cel dedicat de poetul național dramaturgiei/teatrului, ba, considerat ca o neîmplinire a geniului.

Opera dramatică originală eminesciană are următoarea structură:

• drame istorice: Decebal, Pacea vine s-o ceară, Bogdan-Dragoș, Gruie Sânger, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Tânăr, Petru Rareș, Cel din urmă Mușatin, Alexandru Lăpușneanu, Mira, Andrei Mureșanu, Povestea;

• comedii: Minte și inimă, Elvira în desperarea amorului, Convorbiri literare: Romancero español (scrise în versuri), Gogu tatii, Județul Împăratului, Județul lui Vodă (în proză).

La dodecameronul dramelor istorice, consacrat sub acest titlu generic de către G. Călinescu, au mai fost adăugate alte trei încercări dramatice: Călugărul și Chipul, Regina și cavalerul, Amor pierdut – viață pierdută.

Primele două din seria dodecameronului sunt subiecte gemene, inspirate din perioada Războaielor romano-dacice (101-106 d.Hr.), respectiv Decebal și Pacea pământului vine s-o ceară; le-am contopit într-un text comun sub formă de poem dramatic Decebal (Editura Sfera, Bârlad, 2000, 60 p.) subtitrat Teatru patetic, propunând o lectură fluentă.

Ceea ce trebuie menționat de la început este faptul indubitabil că opera dramatică eminesciană originală are subiecte unitare în fabulații coerente și cu personaje ce reprezintă pasiuni, și nu ființe, care se înfruntă în numele unor idei, stări, situații. „Într-adevăr, Eminescu a inventat la noi drama care nu e în fapte și întâmplări, ci în omul care gândește și simte, prins cum este în durerea lumii, confruntat cu sine și cu alții într-o pierzanie, care e a tuturor” (Petru Creția, Introducere. M. Eminescu. Opere. Teatrul original și tradus, VIII, Editura Academiei Române, București, 1986, p. XXI).

Sistemul conceptual al rodirilor dramatice originale este triadic: geneza neamului – Decebal, geneza statului – Bogdan-Dragoș, iar sfârșitul unei încrengături ereditare conducătoare – Alexandru Lăpușneanu. Celelalte opuri sunt complementare acestor lucrări dramatice, singurele închegate ca formă literară față de cele rămase la limita de însăilări.

III

În fond, cum putem considera faptul că, în concepția literară eminesciană se pot regăsi cele trei noțiuni invocate (eterna reîntoarcere, Ubermensch, voința de putere) raportate la poemul dramatic Decebal?

Personajele principale – Traian și Decebal – reprezintă, totodată, două principii/concepte ale autorului, două idei distincte.

Marcus Ulpius Traianus (53 – 117 d.Hr.), originar din Hispania, primul provincial devenit împărat al Romei (98-117 d. Hr.), a condus războaiele cu dacii (101-102, 105-106 d.Hr.) și cu parții (114-117 d.Hr.).

Decebalus per Scorilo i-a urmat la tronul Daciei regelui Duras-Diurpaneus (87-106 d. Hr). Strateg talentat. Învins de Traian, se sinucide. Capul retezat îi este arătat lui Traian, trimis la Roma și aruncat pe treptele Gemoniae, locul unde se aruncau stârvurile osândiților la moarte.

Dacia lui Decebal, Dacia din nordul Dunării, a fost transformată în provincie romană (Moesia Inferior) și populația romanizată, iar ulterior, întregul teritoriu carpato-danubian a fost părăsit din ordinul împăratului Aurelian (271).

Între cei doi protagoniști ai poemului dramatic Decebal, la care se adaugă Principele Tazig, dialogul se poartă în jurul eternei reîntoarceri (v. 691-703) a supraomului (v. 749-761), a voinței ca putere (v. 1291-1301).

Cele trei concepte/principii au un punct nodal comun: Genius, personificarea forței generatoare la romani, care sălășluiește în om. Fiecare bărbat, liber ori sclav, are un Genius al său, care îl însoțește de la naștere până la moarte.

Acest Genius era, în cultul familiei, pater familias, divinitate tutelară nu numai pentru individ și familie, ci și pentru întregul popor – Genius Populi Romani, din care s-a dezvoltat Genius Augusti (geniul împăraților), respectiv, voința de putere, în triadă cu supraomul și cu eterna reîntoarcere.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că și în Dacia a fost atestat Genius ca forță protectoare: Genius Daciarum, Genius Nautorum, Genius Liberatorum et Servorum, Genius Loci, Genius Commerci etc.

Așadar, concordanțele nietzschiene-eminesciene sunt, pe cale de consecință, concordanțe germanice-latine.

Așadar, nimic nou sub soare…

IV

Scânteia comună concordanței celor doi geniali gânditori a fost consultarea operei majore a nu mai puțin faimosului Arthur Schopenhauer (1788 – 1860).

În vreme ce Fr. Nietzsche a declarat fără niciun fel de dubiu: „Ateismul a fost ceea ce m-a condus la Schopenhauer”, cu precizarea anterioară „Tocmai tragedia este dovada că grecii nu erau pesimiști, Schopenhauer s-a înșelat aici, după cum s-a înșelat în toate” (Fr. Nietzsche, Ecce homo. Cum devii ceea ce ești. Cap. Inoportunele. Trad. de Liliana Micescu. Editura Centaurus SRL, București, 1991, pp. 37, 42). Mihai Eminescu l-a considerat pe marele filosof A. S., într-o polemică din ziarul „Timpul” (8 februarie 1878), drept spiritus rector: „Schopenhauer, care numește pe Hegel șarlatan și școala sa o adunătură de stârpituri” […] zice: Dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit (blos unterdrückt nic aufgehoben) (vezi Lumea ca voință și idee, vol. II, p. 680) și fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul (Parerga, vol. II, p. 257)” (Mihai Eminescu, Opere. Vol. X, Publicistică, București, Editura Academiei R. S. România, 1989, p. 44).

Și totuși, cei doi geniali gânditori au avut reacții asemănătoare în privința conceptelor eterna reîntoarcere, supraomul și puterea ca voință:

I. ETERNA REÎNTOARCERE:

- Fr. Nietzsche. „Nemurirea costă scump: pentru ea se moare de mai multe ori în timpul vieții. Există ceva pe care eu îl numesc ranchiuna măreției; tot ceea ce este măreț, o operă, o faptă, odată desăvârșită, se întoarce neîntârziat celui care a înfăptuit-o. Tocmai fiindcă a înfăptuit-o, el este acum slab, nu-și mai suportă fapta, n-o mai privește în față” (Ecce homo, op. cit., p. 57);

- M. Eminescu.

„DECEBAL:

Tu ai găsit-o… vorba ce ne-nseamnă

Furtuna da! Oceanul! Vijelia…

Astăzi o lume-n fundul ei visează

Și stele poartă pe oglinda-i creață,

Dar mâini ea falnică cumplit turbează

Și mișcă lumea ei negru măreață

Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe

Ducând pieirea țări înmormântează…

Azi duc diluviu… mâne, nemurire

O armonie care capăt n-are

Astfel e-a ei întunecată fire

Astfel e sufletu-n antica mare

Ce-i pasă ce simțiri o să vă-nspire

Indiferentă… solitară… mare!

Astfel sunt dacii – luptă… ș-apoi pieire!” (Mihai Eminescu, Decebal, p. 127-150, în vol. M. E., Opere, IV, Teatru. Ediție critică, note și variante de Aurelia Rusu. Studiu introductiv de George Munteanu. București, Editura Minerva, 1978, p. 140)

Textul reprodus de noi, elaborat în anii studenției, cca. 1872-1873, mss. 2254, 2286, apare independent în mss. 2287, f. 59, sub formă de sonet titrat Adânca mare, transcris împreună cu altele trei (I. Cum oceanu-ntărâtat; III. Veneția; IV. Maria Tudor), fără ca vreun editor/exeget să-l menționeze ca parte componentă din drama Decebal;

II. UBERMENSCH/SUPRAOMUL/OMUL DE DINCOLO:

- Fr. Nietzsche. „Cuvântul supraom pentru desemnarea tipului celei mai înalte izbânzi, în contrast cu oamenii moderni, cu oamenii buni, cu creștinii și alți nihiliști – cuvânt care în gura lui Zarathustra, distrugătorul moralei, dă mult de gândit – a fost înțeles aproape peste tot cu deplină candoare în sensul acelor valori a căror antiteză apare în figura lui Zarathustra, vreau să spun că a fost înțeles drept tipul idealist al unui tip superior de om, jumătate sfânt și jumătate geniu…” (Ecce homo, op. cit. p. 31);

- M. Eminescu.

 „DECEBAL:

Acei ce domnesc lumea… sclavi ei înșiși

Ai unuia… ai celui ce-i mai rău,

Mai crunt, mai diabolic, mai tiran!

Astfel îi vezi urmând unul la altul

Umbre sinistre și rușinea lumei

Tiberius, Caligula nebunul,

Claudiu acea jucărie de muieri –

Și Nero… Și-n fiecare din romani

Este sâmburele acestor pasiuni,

În apăsare el e un Catilina,

Apăsător e fiecare un Nero.”  (Decebal, p.127-150, op. cit. p. 142)

III. VOINȚA/DORINȚA/PASIUNEA CA PUTERE/STĂPÂNIRE/DOMINARE:

- Fr. Nietzsche. „Dorința de a stăpâni e cutremurul de pământ ce rupe și desparte tot ce-i șubred și găunos, e zdrobitorul mânios al tuturor mormintelor văruite, care mugește și pedepsește; punctul de întrebare țâșnind alături de răspunsurile premature” (Așa grăit-a Zarathustra. În românește George Emil Bottez. Editura Librăriei Casa Școalelor, Antet, București, 1916, p. 160);

- M. Eminescu.

„DECEBAL:

Pe cai, pe cai! Războiul este gata,

Puneți pe Dunăre un jug de lemn

Ca să mugească ca și taurii noștri

Acea bătrână și-ndrăzneață mare

Ce curge între noi și-ntre romani”  (Decebal, p. 127-159, op. cit. p. 147).

*

…Quod erat demonstrandum…