Plutași pe Mureș

Mâna tremură vizibil. Și nu de emoție. La 80 de ani vechime pe Terra, emoțiile nu prea mai au drept de apel. Sau, cine știe?... Auzul s-a mai împăinjenit, dar lumina ochilor e încă vie, netulbure. În colțul buzelor – țigara fumegândă, foc neostenit, foc continuu! Atât să mai fi rămas din falnicul fecior de odinioară?!

Ba nu! Și amintirile!

„Am plecat cu plutele asupra la sărbători, niște Rusalii. Ș-o dat niște ploi, ș-o ieșit apa. O fost o apă mare, de vedeai din Sânpaul în jos numa’ apă. Și pe râturi, tăt apă, apă și apă! Ne-am slobozit cu ele pe gat; când ne-am slobozit, o venit odată un val de apă, așa le-o pus: în dungă. Atuncea io, m-am ținut io, c-aveam o țapină-mplântată, m-am ținut, da’ m-o luat apa. Când o dat în față, m-o prăvălit. Ș-am rămas înapoia plutei, ca la zece metri. Indrei ăsta, care-i bolnav acuma, tovarășul meu, când o văzut că ce-i, mai iute, o zmâncit cârma aia, cormanu ăla care conducea pluta, și l-o aruncat înapoi la mine, de-am ajuns de-am pus mâna pe lemn, c-apoi pe lemn nu te mai puteai îneca. Ș-apoi am prins de el ș-am ieșit afară. Ș-am scăpat.

Apoi, de câte ori, și pe la Târgu-Mureș, mi s-o-ntâmplat de ne-o luat apa de pe ele, da’ aicea nu era așa pericol, nu era apa așa mare. Da atuncea, o fost apa nemaipomenită, no, era numa, cum să spun, purculeți de fân pe Mureș, nici nu puteai să tragi cârma...”

Întâmplări cu iz de poveste. Întâmplări cu plutași și haiduci, cu oameni cinstiți și tâlhari, scriu, în despletit de valuri, istoria vie a acestui „drum fără pulbere”, Mureșul. Dar până vom învăța să deslușim spusa valului și însemnul pietrei, mai apelăm la martorii care i-au încropit și trăit povestea. Pe tremurat de țiteră, un glas tremurat și el alătură un îndemn-rugă, ca o incantație: „Crești, pădure, și te-ndeasă / Numa’ loc de-o casă-mi lasă...” parcă spre a da culoare și relief vorbelor fileanului Alexandru Cadar, unul dintre ultimii feciori lăsați la vatră din aventuroasa meserie de plutaș. Plutaș pe Mureș...

– De la 17 ani am început plutăritul pe Murăș. A fost prin anii ’18-’19 (apoi, prin ’39-’40, am plutărit de la Broșteni, de la Borca, la Piatra, pe Bistrița, după ce aici o-ncetat). Ca hatăș, mergeam ca hatăș. Lucra hatășu’ de trei ori mai mult ca fruntașu’. Și primea numa’ a treia parte, ha, ha!

– Învăța meserie...

– Apoi, făcea de cârmuia bietu hatăș până-l durea capu’! Fruntașu’ numa’ făcea cu mâna: dă la dreapta, dă la stânga, dă-nainte!

– Știință mai mare tot cel din față, fruntașul, avea.

– Apoi, sigur, sigur, a lui era răspunderea.

– Și când ajungea un hatăș fruntaș, de era să ajungă?

– La doi ani. Dacă era băiat bun, la doi ani era complet fruntaș.

– Ați fost băiat bun?

– Păi, cam bun...

– Ce trebuia să știe un plutaș bun?

– Trebuia, dom’le, să cunoască cum cunoști curtea căsî. Începând de la Toplița și până la Sânpaul, pe Valea Mureșului, plutașul care era plutaș trebuia să știe piatra de care să se ferească. Trebuia să cunoști apa cum cunoști șoseaua, tătă piatra-n Mureș, care era periculoasă. „Ei, la Reghin, sunt niște pietre, trebuie să mă grijesc să mă duc pe la stânga sau pe la dreapta!”. Și răchita sau gatul, că gatul are mai multe slobozituri de apă. El, dacă-l prindea noaptea, el trebuia să știe. Că singur te-nvățai. N-ai fost plutaș bun, ai dat de piatra asta cu pluta, apăi ai ținut-o minte – „Ei, acolo am pățit-o!” – și te-ai ferit. Te loveai de-un pericol, se mai întâmpla, se desfăcea pluta, tăt câte-o grindă se făcea. Săreai afară, dacă puteai. Fugeai mai departe și le prindeai și le adunai și făceai pluta la loc.

– Făceați și-așa, o recunoaștere pe jos, fără plută?

– Nu, numa’ cu pluta. Că singur te-nvățai. Porneam în convoaie, de la cinci la zece plute. Ăștia eram în legătură, tovarăși. Într-una, până ce îngheța Murășul.

– Și-atunci, într-un an, într-un sezon, cam câte drumuri făceați?

– D’apoi, la tăt cazu’, făceai la 40, până la 50 de drumuri.

– Ați plutărit vreo 35-40 de ani. N-ați socotit numărul kilometrilor străbătuți pe apă?

– Hăă! Apoi de unde s-o socotesc? N-am avut vreme. Că altădată, cum zâc, când pluteam, atunci mergeam numa până la Reghin. Apoi, când am început căulitul, ajungeam până pe la Războieni. Cumpăram lemnul de-aici din sus, de la proprietari. C-aveau în proprietate pădurea oamenii. Noi le cumpăram cu un preț și le vindeam în jos pentru construcții. Le mai dam și bucate, că ăia-n sus, la munte, nu aveau bucate. Le mai aduceam cucuruz, grâu, le dam și ei ne da-n schimb lemne.

– Vă înapoiați cu căruța, pe uscat, nu tot pe apă.

– Nu, cu trenu’, de când am apucat io.

– Femeia nu v-ați luat-o pe plută, ca hatăș, se-nțelege!

– Nu, da’ umblau și femei cu pluta.

– Și fruntaș, ori numai hatăș?

– Unde s-o pui fruntaș, să te nenorocească cu plută cu tăt?! Apoi, mai agăța la un berc, când ajungea. Mai mergeau femeile la Reghin, la oraș, nu o dată, la târg. Se ținea târgu’ joia, nu se-ndurau să deie bani la tren. Cu pluta n-o costa nimica. Plus distracția. Odată, Dănilă a Marișchii a urcat și-un vițel pe plută și dă-i drumul cu el până la Reghin.

– Nu l-ați înecat.

– Nu!

– Nici femeile.

– Nici pe ele, Doamne ferește!

– Nici care voiau să scape de dânsele, „duse cu pluta”?

– De-alea nu luam pe plută...

– Ați pus cruce plutăritului pe valea Bistriței, departe de Mureș, de casă.

– Nu cunoșteam apa bine, mersul apei. Când porneam, apoi ne da de-acolo, la fiecare plută, ne da de-acolo un conducător. Numa’ o dată. O singură dată, care era plutaș bun. Apoi, dac-ai prins-o-n cap, ai prins-o; dacă nu, te-ai nenorocit. Curgea mai repede. Aici, o plută nu ducea mai mult de 20 m. c.; acolo, câte 120 într-o plută.

– V-ați descurcat și acolo.

– Vai, ne-am descurcat foarte bine și-acolo. Destul de bine.

– Plutași mai buni din Filea? Ăia tăți îs morți. Bândilă Zenov.

– Chiar dacă modestia te oprește, bade Grigore Bândilă,  să-ți înscrii numele și fapta în capul listei, știu, am aflat că ai fost printre cei mai buni. Și mai știu că plutăritul nu era chiar joc de copii.

– Mai erau și pericole. Mai învățam și din pățanii. Se mai făceau magazine de lemne. Trei-patru zile nu le puteai desface. Se strângeau într-un loc și 50-60 de plute odată. Mergeau sute de plute. Sau la poduri. Că sunt poduri cu mai multe cășițe și trebuia să știi pe care să treci. Că nu pe oricare puteai mere cu pluta. Bine, că te băgai dinsus, da dinvale, când să ieși, poate era o răchită, poate o piatră mare și nu mai puteai ieși. Trebuia să știi drumu’ bun, căsoaia pe unde să treci. Mai erau apoi gaturile. La Iernut, la Târgu-Mureș. Ăsta a fost numa’ după război, că l-au stricat. Ăla era ăl mai periculos, la Murăș. Da’nainte, când era plutăritul mare, că noi plutăream numa’ pân’ pe la Reghin, pe la Petelea. De-acolo, erau alți oameni, care le duceau până la Zam, în jos.

– Cărora le era mai greu?

– Ăstora de-aici. Era apa mai periculoasă. De la Reghin în jos, puneau câte două, câte trei plute laolaltă. Făr’ puneau pe ele ladă cu mâncare, cu pâne, apă, că nu mai puteai bea apă de la Reghin în jos din Murăș.

– Filenii cum vă descurcați cu mâncarea?

– Mâncare ne luam în straiță.

– Nu se uda?

– Se mai și uda câteodată. D’apăi ce să-i faci, n-aveai ce face. Puneai la mijlocul plutei o crăcană, așa, o cracă de lemn, o-mplântai ș-așa cam la un metru agățai straița.

– Mai dădeați și cu undița?

– Câteodată, da. Venea câte-un val, de credeai că te îneacă.

– Înota știați.

– Da, cum să nu. Eu, da, da’ nu toți.

– S-a întâmplat să se înece plutaș?

– Nu o dată!

– Cântecul amintește și de unii care vindeau de mai multe ori o plută. „Mureșan cu țundra sură / Ziua bea și noaptea fură”. Să fie amintirile râului răutăcios, sau chiar amestecau unii plutăritul cu haiducia?!

– Ba se mai întâmplau și dintr-astea! Erau, dom’le, fabrici, firme, jidani – c-atunci jidanii erau mai mulți – cu câte două sute de plute legate laolaltă. Mereai cu straița-n mână de-acasă, care erai șmecher te duceai noaptea, dezlegai frumos pluta din legătoare, nici nu mai trăgeai de cârmă s-o conduci. Numa te mai slobozeai și-n apă pân’ o descățai, să nu s-audă, că doar erau paznici ș-acolo. I-ai dat drumu’; când ai trecut la cot, de te-ai dus trei-patru kilometri, la un berc, unde știai că nu s-aude nimic, acolo, o prindeai ș-o desfăceai. Întorceai lemnele, că doar erau cu feșteală pe ele, însemnate. Le schimbai farba și dus erai...

.... Întâmplări cu plutași și lotri, cantonate încă în teritoriul viu al trăirii nemijlocite. Le va mai depăna un răstimp martorul și „personajul” lor central, Mureșul. Atunci când amintirea le va fi demult stinsă în minți omenești, povestea o va mai ști și murmura doar el, râul bun și rău, prieten și viclean, „drum fără pulbere”, care le-a măcinat anii tineri, istovindu-le brațul vânjos. Dar îndeletnicirea apusă le dădea o pâine, udată, adesea, cu apă. Nu  o dată, cu lacrimi. Pâine amară, apă dulce, cu cântec: „Mureș, Mureș, apă dulce” ...