Camil Petrescu, poetul substanței filosofice

Scriitor complex (poet-prozator-dramaturg), publicist incisiv și filosof de concept singular, întemeietor al disciplinei numită de el Ortologie, Camil Petrescu – membru titular al Academiei Române (1948) – susține, cu alte cuvinte, că arta/tehnica/știința sunt expresivități ale instinctului de obiectivare, ale gândirii concrete, teme cu care inteligența artificială se leagă de filosofia conștiinței: „Conștiința este o parte din cunoașterea noosică istorică și anume este întoarsă asupra imaginilor. […] Presupunând, prin absurd, că ar exista gândire fără obiect, noi nu am putea s-o cunoaștem, fiindcă actele de cunoaștere nu se aplică decât la imagini” (Camil Petrescu, Doctrina substanței, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 246).

Aceste considerații le-a scris spre sfârșitul vieții, în lucrarea apărută postum, bazându-se pe clipele de meditație din anii tinereții.

La peste 125 de ani de la naștere, dăm publicității două creații lirice inedite, de la mijlocul deceniilor interbelice, scrise în clipe de reverie, pe malul Lacului Snagov, la 9 septembrie 1931. Lucrările se află în Colecția de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din București, precedate de o consemnare plină de melancolie: „Atâta poezie mă copleșește. Vorbesc de cea din album (Jurnal de bord), căci poezia lacului e ceva mai discretă. Să scriem noi deci câteva versuri fără poezie”.

Probabil, pentru că sunt „versuri fără poezie”, Camil Petrescu – poetul care a văzut idei (!) – nu le va introduce în volumul Versuri (București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957, 180 p.), alcătuit sub redacția lui Romulus Vulpescu, cu postfața autorului datând din 15 septembrie 1956 și cuprinzând creații din cărțile de lirică editate cu ani în urmă: Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923), Un luminiș pentru Kicsikem (1925), Transcendentalia (1931), Din versurile lui Ladima (1932) – lucrări pe care G. Călinescu le-a caracterizat scurt: „poezii de idei, cu interesante sugestii” (Istoria literaturii române. Compendiu, 1946-1968, p. 293), iar Dumitru Micu, ceva mai consistent: „Versurile sale filosofice transmit realmente, nu rareori, înfiorările unei minți antrenate în vârtejul amețitor al marilor revelații” (Istoria literaturii române, Editura Saeculum, 2000, p. 287).

Nici că se putea concepe ceva mai frumos despre opera unui clasic!

MONORIME PE BORD, ÎN „ARCĂ”

Lin lunecă pe ape grațioasa barcă,
O lebădă… Iar amintirea prinde să se toarcă…
Și țărmuri vechi de vis apar, de parcă
Un coș vrăjit de basme se descarcă…

Dar azi Sirenele nu mai încearcă
Pe căpitan, din calea vieții, să-l întoarcă,
Căci el e-asemeni lor, o fată, doar că,
Poartă jersey, fular cochet și bască
(E-o gravă asonanță, dar las’că,
Pe viitor vom împăca o poezie „Parcă”).

O, căpitanul „Lyei” e-atât de temerar, că
Îngrijorarea pe oricine îl încearcă
(ar înmuia și-un suflet aspru de tătarcă)
…dar și atât de blond, încât să stoarcă
Un strigăt de mirare: ah, însorită barcă!

CE LEGE NE-NȚELEASĂ!

Într-un pahar cu sare de potasă,
Într-o soluție murdară și opacă,
Azvârli un mic cristal
Și totul e pe cale
Treptat și lin să se prefacă
Într-un pahar cu floare de cristale.

…Și până dimineața, mi-a înflorit,
În sufletu-mi trudit de îndoială,
O rece feerie siderală.