Despre curaj în presa militară de la începutul secolului al XX-lea

Curajul reprezintă una dintre virtuţile¹ care nu-i pot lipsi unui militar. Acolo unde nu există, curajul trebuie format. Dobândirea lui „se face prin deprindere şi stăruinţă”². Într-o broşură publicată în 1915, nu doar bărbaților li se educa această virtute, dar de asemenea și femeii române îi era recomandat modelul femeii japoneze moderne, pe care n-o înfiora gândul că, într-o bună zi, va fi nevoită „să plângă moartea copiilor ei pe câmpul de luptă, pentru patrie”³. Ideea că românii admirau modul de viaţă al japonezilor pentru curaj este confirmată de faptul că în 1929 lucrarea Buşido sau sufletul japonezului a lui Inazo Nitobé era publicată în limba română. După cum explica însuși traducătorul, în acele vremuri, poporul japonez a stârnit, datorită calităţilor superioare de care a dat dovadă atât în războaie, cât şi în viaţa socială, admiraţia tuturor europenilor. Printre principalii beneficiari ai demersului traducătorului se aflau, bineînţeles, militarii români: „Se cunosc de toţi înfăptuirile strălucite ale acestui admirabil popor. Nu se cunosc însă, mai ales de către români, resorturile morale şi sufleteşti, care explică propăşirea poporului japonez. De aceea am socotit că voi satisface curiozitatea oamenilor culţi din ţara noastră, mai cu deosebire a militarilor şi profesorilor, traducând în româneşte lucrarea «Buşido» a profesorului Inazo Nitobé de la Universitatea din Tokyo, după ediţia engleză, ce a fost scrisă de însuşi autorul, care explică lămurit şi în mod savant în ce constă superioritatea rasei japoneze”⁴.

În anii în care era publicată ediţia românească a cărţii lui Inazo Nitobé, presa vremii aducea în atenţia cititorilor condiţiile grele în care soldaţii români erau nevoiţi să-şi desfăşoare misiunile. Slaba dotare cu echipament a armatei române cauza moartea, în împrejurări înfiorătoare, a tinerilor soldaţi, chiar şi pe timp de pace: „Trei soldaţi din garda unei gări au murit de ger într-o singură noapte. Fapt divers. De atunci au mai degerat şi alţii, dar numărul lor este tăcut din, bineînţeles, patriotism”⁵. Textul la care facem referire se numea De ce-i urâm şi ocupa coloanele 1 şi 2, jumătatea de sus, de pe prima pagină a ziarului „Curentul”⁶. Chestiunea abordată de autorul articolului citat este una care reclamă o atenţie deosebită. După cum se arăta într-un manual de educaţie naţională pentru cetăţeni şi ostaşi, într-un război, înfrângerea cea mai ruşinoasă „este aceea a unei armate compuse din oameni fără curaj, nepregătiţi, unde spaima fără motiv aduce cu sine dezastrul”⁷. Într-o altă sursă se spune că un conducător militar bun „pune în mişcare factori pedagogici de reacţiune în contra lipsei de curaj, desfrânării sexuale, vanităţii, invidiei, timidităţii, minciunii, pentru ca disciplina să poată prinde rădăcină adâncă”⁸. Articolele scrise pe un ton tăios la adresa celor care răspundeau de soarta armatei române erau nelipsite din paginile ziarului „Curentul”. Deşi nu este lipsită de importanţă, ne vom apleca asupra acestei chestiuni cu o altă ocazie.

Detalii ale procesului de apariţie şi dezvoltare a presei militare româneşti pot fi găsite în Istoria presei militare (2 volume), lucrare ce este semnată Dan Gîju. Referitor la momentul apariţiei jurnalistului militar, autorul aduce câteva lămuriri: „Cine a fost mai întâi, reporterul de front sau jurnalistul militar? De fapt, nu a fost nici unul, nici celălalt. Lăsând de o parte situaţia din Egiptul faraonilor Djoser, Horemheb, Ramses cel Mare şi ceilalţi, apariţia reporterilor va fi consemnată abia la multe sute de ani distanţă de la Primul Război Messenian (743 î.H.), sau de la Războaiele Medice (499-480 î.H.), răstimp în care informaţiile ne-au parvenit prin intermediul istoricilor şi, îndeosebi, al trubadurilor itineranţi. Deci mai întâi a fost trubadurul. Respectiv, istoricul. Dar, o dată văzuţi pe scena istoriei lumii, reporterii de meserie vor deveni cei mai... frenetici slujitori şi chiar făuritori ai ei. Cu pana, desigur. Nu o singură dată şi cu sabia. Cert este însă că din momentul apariţiei lor, viaţa cetăţii a devenit cu totul alta. Adică mult mai vie, mai colorată şi, nu în ultimă instanţă, mai persistentă în timp. Şi relativ controlabilă. Iar peste toate acestea, mult mai greu – dacă nu imposibil – de uitat”⁹. Preocupări referitoare la motivele apariției știrilor găsim la Tobias Peucer încă din 1690, când acesta a și susținut prima teză de doctorat dedicată jurnalismului¹⁰. După Peucer, motivele apariției știrilor „sunt, pe de o parte, curiozitatea oamenilor, pe de alta, dorința de câștig, atât din partea celor care le compun, cât și din partea celor care le vând”¹¹.

Reprezentativă pentru presa de la începutul sec. al XX-lea este publicația „Săptămâna  Războiului”, „de orientare antirăzboinică”¹². Primul număr al hebdomadarului (apărea în fiecare duminică) va fi scos la 2 noiembrie 1914, în Bucureşti. „Săptămâna Războiului” îşi asumase misiunea de a aduce cititorului român informaţii referitoare la mersul războiului mondial: „Tematica: relatări privind desfăşurarea războiului, ilustrate (schiţe, fotografii, hărţi), corespondenţă de război, fapte de arme, literatură adecvată, comentarii politice, tehnică de luptă. Desene de Ary Murnu, Crotta ş.a. Format A4, imprimată pe hârtie cretată, copertă color sau alb-negru, fotografiile şi grafica de mare efect aparţin, în parte, cunoscuţilor pictori şi fotoreporteri de război din ambele tabere evocaţi aici, în special celor englezi şi germani, deşi nu sunt semnaţi. Desfiinţată la 14 august 1916, în ajunul intrării României în acest conflict, «Săptămâna Războiului» rămâne în istoria presei româneşti drept una dintre cele mai luxoase reviste ale genului din Europa, proprietarul acesteia fiind Ig. Herty”¹³.

Trebuie spus că, între 1914 şi 1916, atmosfera în care funcţiona presa românească era una tensionată. După Pamfil Șeicaru, România, din momentul în care și-a declarat neutralitatea, „a devenit extrem de importantă din punct de vedere politic, iar responsabilii cu propaganda ai celor două grupuri de puteri aflate în luptă au mobilizat resurse financiare importante cu scopul de a cuceri opinia publică”¹⁴. Pamfil Şeicaru explica această situaţie arătând că o ţară nu poate intra într-un război dacă guvernul său „nu se bucură de sprijinul maselor”¹⁵.

Ioan Dafin subliniază şi el că „adunările publice, în cadrul cărora se susţinea ideea conform căreia pentru ţară cel mai bine era ca aceasta să se alăture Antantei, şi ştirile pesimiste, care anunţau succesele militare ale germanilor, au adus presa într-o situaţie necunoscută de ea până atunci. Unele ziare susţineau intrarea armatei române în război alături de Franţa şi Rusia, iar altele susţineau că ţara noastră trebuie să stea alături de Puterile Centrale. În aceeaşi situaţie s-au aflat şi oamenii politici, care s-au împărţit în două tabere. O tabără susţinea ca România să se alăture Antantei, cu scopul realizării unităţii naţionale, iar cealaltă credea că pentru ţară cel mai potrivit este să-şi ofere sprijinul Germaniei şi Austro-Ungariei, mişcare care ar fi trebuit să aibă ca rezultat scăparea de o eventuală invazie din partea Rusiei. [...] Printre cei care susţineau cauza Puterilor Centrale, mai menționează Ioan Dafin, se aflau numeroşi spioni, plătiţi cu sume importante de bani, ai Germaniei şi Austro-Ungariei”¹⁶.

O situaţie neobişnuită semnala şi N. Iorga, în septembrie 1914, în articolul Cum respectă ziarele germane din România sentimentele ţării: „În Bucureşti apar două ziare germane: «Rumänischer Lloyd» şi «Bukarester Tageblatt». Le urmăresc de mult şi nu e întâiaşi dată când îmi arăt părerea asupra lor. Deşi au redactori împământeniţi, ele se redactează fără nicio consideraţie pentru interesele şi susceptibilităţile ţării în care se publică. Pentru lucrurile din România ajung câteva informaţii prezărite; restul s-ar putea tipări la Teschen sau la Mannheim. Pentru cultura noastră niciun interes, pentru sufletul nostru nicio iubire, deşi noi purtăm atâta interes şi avem atâta iubire pentru cultura germană”¹⁷. Atitudinea aceasta, după cum mai arăta autorul citat, era şi mai evidentă după izbucnirea Primului Război Mondial. În 1918, Generalul Alexandru Averescu chiar cerea sancționarea, sub o formă sau alta, a celor care au contribuit, atât înainte de intrarea României în război, cât și în timpul operațiunilor militare, la împărțirea țării în două tabere¹⁸.

Publicație imparțială «Săptămâna Războiului», în articolul-program din primul său număr îşi stabilea ca obectiv să prezinte, într-un mod imparţial, „mersul războiului pe toate fronturile”¹⁹. În ciuda imparţialităţii declarate, prima pagină era ocupată în totalitate de o imagine în care generalul de Castelnau, însoţit de câţiva camarazi, plângea moartea pe câmpul de luptă a unuia dintre fiii săi²⁰. Imaginea respectivă era însoţită de următorul text: „Du-te, fiul meu! Tu ai murit de cea mai frumoasă moarte ce şi-o poate cineva dori.” În toate cele 95 de numere, se poate observa cu uşurinţă admiraţia pe care redactorii „Săptămânii Războiului” o aveau faţă de armata franceză. Explicaţia se găseşte în faptul că România, din punct de vedere spiritual, „a fost modelată sub influența culturii franceze”²¹.

În numeroase rânduri, soldatul francez era prezentat drept înfăţişarea umană a curajului. În acest sens vom urmări un fragment dintr-un articol preluat de „Săptămâna Războiului” din „Le Temps”: „Într-adevăr, nu e oraş sau sat, fie el cât de mic, în care să nu întâlneşti astăzi soldaţi, cu fruntea şi braţele bandajate, sprijiniţi în baston sau în cârje. Toţi aceşti oameni sunt icoana vie a curajului poporului nostru şi personificarea glorioasă a sacrificiului oferit de bună voie. Jos pălăria în faţa acestor bravi! [...] Războiul în care ei s-au avântat cu hotărâre e cel mai groaznic război pe care l-a cunoscut Istoria. Vechile bătălii, în comparaţie cu formidabilele lupte care se desfăşoară pe regiuni întregi, n-au fost decât acţiuni scurte. Să rezişti timp de săptămâni unui duşman de temut, să respingi atacurile sale disperate, a fost nevoie ca rezistenţa şi curajul francezilor să fie la înălţimea noilor nevoi. Acest curaj şi această rezistenţă, care a făcut admiraţia lumii, au avut-o soldaţii noştri. Dar câte pierderi! Câte morţi eroice! Câţi, vai! nu vor mai revedea ţara unde s-au născut, satul lor, casa lor, părinţii lor, tot ce ei au iubit! Copii, salutaţi pe cei rămaşi în viaţă, salutaţi pe răniţi!”²². În acelaşi ton sunt scrise şi articolele în care erau descrise actele de curaj ale trupelor franceze săvârşite în timpul bătăliei de la Verdun²³.

Nu erau lipsiţi de curaj însă nici soldaţii celorlalte armate ce făceau parte din alianţa anti-germană. În sprijinul acestei afirmaţii vom reda un fragment dintr-un articol preluat de gazetarii de la „Săptămâna Războiului” din paginile ziarului „Daily Mail”: „Groaza ce o inspiră cazacii în rândul armatei austriece e de necrezut. Mai puţin se tem soldaţii austrieci de artileria şi mitralierele duşmane decât de o şarjă a cazacilor. Modul de luptă şi, în special, atacul cazacilor nu urmează nicio regulă. Ei se aruncă asupra duşmanului ca un torent de lavă, distrug totul în calea lor, provocând o panică de nedescris. Într-o luptă, lângă Przemysl, un batalion de vânători unguri fugi îngrozit, în faţa unui atac al cazacilor, aruncând puştile, sacii, mantalele, bidoanele, toate mitralierele şi muniţiunile. [...] Cazacii sunt buni trăgaci, dar ca şi infanteria rusă, adevărata luptă pentru dânşii e corp la corp”²⁴.

În paginile aceleiaşi publicaţii se relatează cazul infirmierei ruse care, în timp ce umbla pe câmpul de luptă, fără să se teamă de pericolul la care se expunea, pentru a oferi sprijin răniţilor, era aplaudată de soldaţii turci.²⁵ Curajul tipografilor belgieni era şi el adus în atenţia cititorului român: „Ziarul «[La] Libre Belgique» apare mereu la Bruxelles, în ciuda nemţilor. Îndrăzneala tenace a enigmaticilor patrioţi belgieni, care pe furiş şi contra tuturor, continuă a publica săptămânal pamfletul lor răzbunător, va rămâne în istoria anecdotică a războiului. Se ştie că germanii, pătrunzând în Bruxelles, au pus mâna pe toată presa. Pretinsele jurnale belgiene pe care comandamentul le autoriză nu sunt, în realitate, decât foi germane scrise în limba franceză, destinate a demoraliza nenorocitul popor belgian. Astfel e «Le Bruxellois», care este pentru belgieni aproape de ceea ce este «Gazette des Ardennes» pentru populaţia din nordul Franţei. Atunci apăru «[La] Libre Belgique». Cine o redija? Unde se imprima? Mister nepătruns! Ceea ce presa cu botniţă nu putea spune ea o striga tare. Se bănuieşte uşor ceea ce publica acest ziar: documente irefutabile asupra crimelor comise de germani, critica «buletinelor de victorie», atacuri neîncetate, răutăţi nemiloase, predicarea curajului etc... Fără preget, «La Libre Belgique» urmăreşte pe adversar, stimulează pe belgieni, dă la iveală toate farsele pe care ştrengarii cartierului Bruxell-ului le joacă greoilor germani, ameninţă pe împărat, persiflează pe guvernator, pe generali, pe ofiţeri, toată şleahta năvălitorilor”²⁶.

Combatanţii germani, în schimb, erau puşi într-o cu totul altă lumină. Iată, de pildă, un fragment dintr-un articol publicat în primul număr al revistei „Săptămâna Războiului”: „În «Frankfurter Zeitung» a apărut, zilele trecute, o notiţă în care se povestea că ruşii, în momentul de evacuare a oraşului german Insterburg, au făcut de neîntrebuinţat toate cantităţile de pâine rămase în oraş, vărsând petrol peste ele. Când a aflat aceasta, generalul von Hindenburg a dat ordin ca toată pâinea aceasta să fie dată ca hrană prizonierilor ruşi. Şi numita gazetă germană numea fapta generalului «o pedeapsă meritată»”²⁷. Textul din „Frankfurter Zeitung” avea rolul, arătau gazetarii de la „Săptămâna Războiului”, citând „Le Temps”, de a sublinia decăderea mentalităţii germane.

Soldatului român îi era oferit drept model de către presa militară, așa cum am văzut în „Săptămâna Războiului”, soldatul francez. Această situație a avut printre explicații și faptul că România, din punct de vedere spiritual, a fost modelată sub influența culturii franceze. În ciuda eforturilor făcute de unele publicații pentru a forma și consolida curajul soldaților români, România a intrat în război, după cum arăta generalul Alexandru Averescu, fără să fie pregătită sufletește pentru asta.

Note:

1 Cele 6 virtuţi ostăşeşti şi cetăţeneşti: credinţa, disciplina, cinstea, camaraderia, curajul şi pregătirea de război (Virgil Arifeanu, Cartea Românului. Manual de educaţie naţională pentru cetăţeni şi ostaşi, Bucureşti, Tipografia şi Legătoria „Berbecaru”, 1921, p. 68)
2 Virgil Arifeanu, op. cit., p. 95.
3 C. Negru, Ce se cere femeii române în împrejurările grele prin care trece neamul românesc, 1915, p. 21.
4 Georgescu Constant, Prefaţa traducătorului la Buşido sau sufletul japonezului, de Inazo Nitobé, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929, p. 5.
5 Cezar Petrescu, De ce-i urâm, în „Curentul”, anul I, nr. 1, 11 ianuarie 1928, p. 1.
6 Pentru mai multe detalii a se vedea Fănel Teodoraşcu, Pamfil Şeicaru, Bucureşti, Ars Docendi, 2014, p. 182-183.
7 Virgil Arifeanu, op. cit., p. 68.
8 A. D. Sturdza, Arta de a ordona, în „Revista infanteriei”, anul XVIII, nr. 209, aprilie 1914, Bucureşti, Tipografia „Universala”, Iancu Ionescu, p. 17.
9 Dan Gîju, Istoria presei militare, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2012, p. 9.
10 Cristinel Munteanu, Studiu introductiv la Tobias Peucer, De relationibus novellis – Despre relatările jurnalistice, Piteşti, Editura „Independența Economică”, 2008, p. 8.
11 Tobias Peucer, De relationibus novellis – Despre relatările jurnalistice, Piteşti, Editura „Independența Economică”, 2008, p. 89.
12 Dan Gîju, op. cit., p. 275.
13 Ibidem.
14 Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galaţi, Zigotto, 2014, p. 27.
15 Pamfil Şeicaru, România în Marele Război, Editura Eminescu, 1994, p. 70.
16 Fănel Teodorașcu, op. cit., p. 28.
17 Iorga N., Cum respectă ziarele germane din România sentimentele ţării, în Războiul nostru în note zilnice (Volumul I: 1914-1916), Craiova, Editura „Ramuri” S.A., p. 41.
18 Alexandru Averescu, Răspunderile, Editura „Ligii Poporului”, 1918, p. 47.
19 M.S., Săptămâna Războiului, în „Săptămâna Războiului”, anul I, nr. 1, 2 noiembrie 1914, p. 2.
20 Este vorba despre locotenentul Gerald de Castelnau.
21 Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 70.
22 *** Copii, salutaţi pe răniţi!, în „Săptămâna Războiului”, anul I, nr. 6, 7 decembrie 1914, p. 64.
23 *** Înaintea Verdunului, în „Săptămâna Războiului”, anul III, nr. 78, 17 aprilie 1916, p. 639.
24 *** Cazacii inspiră groaza, în „Săptămâna Războiului”, anul I, nr. 2, 9 noiembrie 1914, p. 17.
25 *** Bravo, soră, în „Săptămâna Războiului”, anul II, nr. 39, 26 iulie 1915, p. 314.
26 *** Curajul tipografilor în Belgia, în „Săptămâna Războiului”, anul III, nr. 71, 28 februarie 1916, p. 575.
27 *** Mentalitatea germană, în „Săptămâna Războiului”, anul I, nr. 1, 2 noiembrie 1914, p. 9.

Referințe bibliografice:

1. Arifeanu Virgil, Cartea Românului. Manual de educaţie naţională pentru cetăţeni şi ostaşi, Bucureşti, Tipografia şi Legătoria „Berbecaru”, 1921.
2. Averescu Alexandru, Răspunderile, Editura „Ligii Poporului”, 1918.
3. Georgescu Constant, Prefaţa traducătorului la Buşido sau sufletul japonezului, de Inazo Nitobé, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929.
4. Gîju Dan, Istoria presei militare, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2012.
5. Iorga N., Cum respectă ziarele germane din România sentimentele ţării, în Războiul nostru în note zilnice (Volumul I: 1914-1916), Craiova, Editura „Ramuri” S.A.
6. Peucer Tobias, De relationibus novellis – Despre relatările jurnalistice, Ediție bilingvă, Prologul editorului, studiu introductiv și postfață de Cristinel Munteanu, Text latin stabilit, versiune românească și note de Cristian Bejan, Editura „Independența Economică”, Pitești, 2008.
7. Şeicaru Pamfil, România în Marele Război, Prefață de Ion Gh. I. Brătianu, Traducere din limba franceză de Adrian Iancu, Dan Radu Stătescu, Elis Bușneag, Daniel Nicolescu, București, Editura Eminescu, 1994.
8. Teodorașcu Fănel, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galaţi, Zigotto, 2014.
9. Teodorașcu Fănel, Pamfil Şeicaru, Bucureşti, Ars Docendi, 2014.
10. Petrescu Cezar, De ce-i urâm, în „Curentul”, anul I, nr. 1, 11 ianuarie 1928.
11. Sturdza A. D., Arta de a ordona, în „Revista infanteriei”, anul XVIII, nr. 209, aprilie 1914, Bucureşti, Tipografia „Universala”, Iancu Ionescu.
12. Arhiva revistei „Săptămâna Războiului” pe anii 1914-1916.