Considerații asupra normei fonologice

Orice vorbitor cult al unei limbi tinde să folosească un limbaj articulat corect, să fie bine instruit, să aibă un nivel înalt de cultură, să aibă competențe de vorbire contextuală. Omul care vorbește plăcut auzului și respectă coordonatele fundamentale ale vorbirii culte, corectitudine, adecvanță (potrivire), varietate, cunoaște normele limbii literare. Cultivarea limbii române a fost totdeauna în atenția celor mai cunoscuți lingviști, autori de vază, care au dezvoltat acest domeniu al lingvisticii. Cultivarea limbii pornește întotdeauna de la cuvânt, de la înțelegerea și utilizarea lui corectă în funcție de context și de situație și, cu cât mai bogat este bagajul de cuvinte al unui vorbitor, cu atât mai profundă și mai nuanțată este gândirea lui. Cultivarea limbii presupune un pas spre vorbitorul cult, iar importanța formării vorbitorului cult decurge din însuși procesul de cultivare a populației. În spațiul nostru lingvistic, problemele de cultivare a limbii au fost abordate în numeroase lucrări științifice și publicistice, toate având scopul de  promovare și recomandare a normei gramaticale, a formelor și a structurilor impuse de varianta corectă, literară a limbii, totodată propunându-se inventarierea, explicarea și condamnarea oricărei deviații de la normă la toate nivelurile lingvistice.

Promotoare a vorbirii corecte și luptătoare activă pentru respectarea normelor limbii literare, distinsa lingvistă Irina Condrea susține, în lucrarea Curs de stilistică, faptul că, în liniile cele mai generale, „limba” reprezintă (după Saussure) un tezaur, rezultat din practica vorbirii unei comunități, un sistem gramatical care există virtual în creierul fiecăruia. Norma este un ansamblu de condiționări, de esență socioculturală, impuse, implicit sau explicit, subiectului vorbitor în întrebuințarea limbii naționale „limitând posibilitatea de exprimare și comprimând posibilitățile oferite de sistem în marginile fixate de realizări tradiționale” (Condrea 2009: 180).

În aceeași ordine de idei, Irina Condrea susține că norma are caracter schimbător. Se pot atesta  mai multe aspecte ale normei, la diferite nivele (fonetic, morfologic, sintactic, lexical), care se stabilesc în cadrul diferitelor grupuri de vorbitori și sunt generate de diverși factori – sociali, teritoriali, istorici. Este considerat normă acel model de exprimare care este cunoscut și acceptat de toți vorbitorii grupului dat într-o anumită perioadă istorică.

Vorbind despre aceste diversități ale normei, trebuie să avem totdeauna pentru comparație un etalon, un model de exprimare considerat normat și corect. Acest model este limba literară. În cadrul limbii naționale, care cuprinde toate formele de manifestare a limbii date, limba literară este varianta cea mai îngrijită și corectă sub toate aspectele – fonetic, morfologic, lexical, sintactic și stilistic. Limba literară este limba activităților academice, a mediilor politice, de afaceri și desigur, în primul rând, limba operelor artistice, limba presei, radioului, televiziunii. Anume limba literară se folosește în sferele cele mai înalte ale vieții publice, în învățământ, în activitățile cu caracter cultural.

Limba literară are un aspect normat, fixat de gramatici și de alte lucrări normative. Ea are caracter supradialectal și suprasocial, adică modul de exprimare specific graiurilor sau unor grupuri aparte de vorbitori nu se încadrează în limba literară. În lucrările artistice, în operele scriitorilor, în funcție de scopul urmărit, pot să apară anumite abateri de la normele limbii literare, care sunt justificate de situația de comunicare și de intențiile stilistice și comunicative ale autorului (Condrea 2009: 181).

Respectarea normei fonologice este cerută și promovată de Irina Condrea și în publicistica Domniei Sale. Materialele publicate în ziarul „Timpul” pe parcursul anilor 2010-2014, care mai apoi au fost incluse în volumul E timpul să vorbim corect, vizează și aspectul ortoepic al limbii române vorbite în Republica Moldova. Pronunția regională, după părerea savantei, are particularități specifice, care se manifestă doar în comunicarea orală. Pentru vorbitorii moldoveni este un lucru obișnuit să pronunțe sară (seară), samă (seamă), jițăl (vițel), chișior (picior), ghini (bine), chept (piept), tăti (toate), vorghești (vorbește) ș.a.m.d. Moldovenii mai au obișnuința de a „înghiți” unele sunete sau silabe întregi – exemple clasice în acest sens sunt formele populare măligă (mămăligă), sântămaria (Sfânta Maria), dădăori (de două ori), felurli (felurile), disupt (dedesubt).

Fenomenul de omitere a fonemelor sau a silabelor în interiorul cuvântului, numit sincopă, este atestat în limbajul popular-oral. În variantă basarabeană însă, acesta denotă o pronunție neîngrijită, amalgamată, făcând ca exprimarea să devină „bâlbâită” și greu de înțeles, de ex. prșdinti (președinte), prtcipanț (participanți), trlebus (troleibuz), buznari (buzunar), fetli (fetele), drumurli (drumurile), nuș-și (nu stiu ce), nuș-cari (nu știu care), măc-acasă (mă duc acasă) etc.

Adăugarea unor sunete se poate face și la mijlocul cuvântului (epenteză), de ex. varianta populară copchil (copil), coșcogeamite (cogeamite). La sfârșitul cuvântului se pot adăuga sufixe cu ajutorul cărora se obțin lexeme cu sens ironic, ludic, pentru intensificarea efectului umoristic.

Când cuvintele populare, familiare sunt rostite în această manieră într-o situație de comunicare neoficială, un asemenea mod de a vorbi este original și destul de spectaculos. Însă chiar și în astfel de împrejurări, lucrurile uneori degenerează în neglijențe prea mari – putem auzi am șăst (am șezut), am văst (am văzut), mă dor cioarli (mă dor picioarele), nuș-și fac iia (nu știu ce fac ei), măc-acasî (mă duc acasă). Mai adăugăm aici și obișnuința unor tineri orășeni de a rosti în manieră rusească consoanele [d], [t] – dzespre ține, dze priețeni etc.

La nivel fonetic-fonologic există și multe manifestări ale diglosiei: forme de pronunție moldovenească – [și] pentru [ce/ci], de ex. șini, să șie, înșet, fași, tași (cine, să fie, încet, face, tace);  [j] pentru ge/gi: crenji, înjer, jer, moșneji (crengi, înger, ger, moșnegi); modificarea vocalei finale: peste-pisti, grele-greli, casă-casî, masă-masî etc.; pronunție influențată de fonetismul limbii ruse – traleibus, țelevizor, zală (troleibuz, televizor, sală) etc. (Condrea  2018: 106).

Adoptarea variantei literare de rostire, susține savanta, este absolut necesară pentru persoanele publice, pentru profesori, politicieni, funcționari ș.a., care trebuie să supravegheze atent exprimarea. Vorbitorii noștri însă neglijează permanent câteva reguli. Este vorba de vocalele finale [e] și [ă], care nu trebuie transformate în [i] și [î] în cazuri de tipul partidi (partide),  programî (programă), șădințî (ședință), alianțî (alianță),  siguranțî (siguranță) etc. Vocala [e] la început de cuvânt trebuie pronunțată mai deschis, ea nu se rostește iotat (ca în cuvântul iepure), ci cu trecere mai mult spre [ă]; deci nu iconomii, ixamini, ielevi, ieropini, ci economie, examene, elevi etc, dar nici ăconomie, ăxamănă, ălăvi, ăuropăni, dăspă ăl, prățuri ș.a., cum se silesc să rostească unii prezentatori tv.

Sunt cu totul dezagreabile sincopele, provenite din lenea de a pronunța explicit toate silabele in-de-pen-den-ță, con-sti-tu-ți-e, ne-ce-si-tă-ți-le; așa că de multe ori auzim chiar de la unii parlamentari: indpîndențî, constuții, nicistati,  prtcipanț etc. etc. (Condrea 2014: 40-41).

O pronunție frumoasă și clară, dar mai ales corectă, afirmă Irina Condrea în volumul Norma literară și uzul local, se obține cu un anumit efort, depus conștient și ghidat de dorința de a vorbi fără cusur limba literară. Însă mulți dintre vorbitorii noștri autohtoni, din păcate, își stabilesc ei singuri un fel de „reguli personale” de care se conduc, însă nu-și prea dau osteneala să verifice dacă tot ce pare rostit frumos este și corect. O idee înrădăcinată bine, după cum se vede, în conștiința vorbitorilor noștri este că toate cuvintele mai noi, „mai literare”, mai românești, trebuie pronunțate cu [ge/gi] și nicidecum cu [j]. Realitatea e cu totul altfel; sunt greșite formele rotungire, rotungime, rotungi, rotungesc; se scrie și se pronunță cu [j] – rotunjire, rotunjime, rotunji, rotunjesc. La fel se scriu și se pronunță cuvintele neglijent, a sprijini, a dojeni. Din această serie mai fac parte și alte cuvinte neologice, la care se greșește în mod curent: a se jena (nu a se gena), forjerie (nu forgerie), menajerie (nu menagerie), precum și mai vechile păianjen (nu păiagen), pajiște (nu pagiște), a stânjeni (nu a stângeni) (Condrea 2001: 79-80).

În exprimarea orală nici accentul nu trebuie neglijat, mai ales de către cei care vorbesc în public, pentru că și deplasarea inoportună a accentului constituie o încălcare a normei literare. La noi, subliniază Irina Condrea, unele cuvinte sunt pronunțate după ureche și circulă de ani buni cu deformări de accent – este vorba de mult vehiculata variantă incorectă diplómă, corect fiind díplomă.  Surprinzător de repede se molipsesc de accentele greșite crainicii și prezentatorii; vorbind despre administratóri (de microbuze), nimeni nu și-a dat silința să verifice cum se pronunță respectivul cuvânt, or acesta, conform dicționarelor, are accentul pe al doilea a, deci sună administrátor. La fel stau lucrurile și cu alte lexeme: indústrie se pronunță greșit industríe, editór, fúrie capătă inoportun accentul pe i și auzim edítor, furíe.

Se cere mare atenție în cazul următoarelor cuvinte, care, în conformitate cu normele actuale, trebuie accentuate astfel: avarie (nu avarie), butelie (nu butelie), simbol (nu simbol), credit (nu credit), tranzit (nu tranzit), rucsac (nu rucsac) etc. (Condrea 2014: 38-39).

Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale și a pronunțării formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire – toate acestea cu referiri și la morfologie, și la sintaxă. Apariția  normelor ortoepice este determinată de necesitatea combaterii rostirii dialectale sau a celei ce caracterizează vorbirea neîngrijită, precum și a fluctuațiilor în pronunțare, condiționate de poziția sunetului în cuvânt.

Deși mulți vorbitori ai limbii române neglijează cerințele exprimării corecte, la fel de importante sunt atât conținutul, cât și forma mesajului transmis. Corectitudinea exprimării reflectă logica limbii, nivelul de cultură al celui care comunică. Lucrările normative au o contribuție fundamentală prin calitatea și cantitatea informațiilor oferite din punct de vedere științific. Normele limbii literare oferă suportul cel mai sigur în delimitarea dintre corect și greșit; toate lucrările normative având în vedere, în primul rând, limba literară. În concluzie, se poate constata că norma este o expresie convențională a unui anumit uz lingvistic, impusă persoanelor ce aparțin unei anumite comunități lingvistice, pe o anumită perioadă, cu o forță de constrângere mai mare sau mai mică.

În condițiile actuale concrete din Republica Moldova, propagarea normelor limbajului standard trebuie făcută în permanență, pentru ca această variantă a limbii naționale să fie folosită de toți vorbitorii. Într-o exprimare corectă trebuie să se respecte toate normele preconizate de gramaticile limbii literare, avându-se în vedere, în egală măsură, normele: fonologică, morfologică, sintactică, semantică și stilistico-funcțională.

Referințe bibliografice:

Condrea 2001 = Irina Condrea, Norma literară și uzul local, Chișinău, FEP Tipografia Centrală, 2001.

Condrea 2009 = Irina Condrea, Curs de stilistică, Chișinău, CEP USM, 2009.

Condrea 2014 = Irina Condrea, E timpul să vorbim corect, Chișinău, Prut, 2014.

Condrea 2018 = Irina Condrea, Sociolingvistica, Chișinău, CEP USM, 2018.