Carmen Sylva, Poveștile peleșului

1.

Istoria literaturii române este plină de renunțări, abandonări și zone ale tăcerii, alături de performanțe și nereușite sub-/supraevaluate. Totodată, periodizările ei au fost făcute în baza unor principii de valorificare ce au pendulat după comanditari și istorici literari, mai puțin după gustul estetic clasic și opere, nu de puține ori ignorându-se lucrări merituoase. Ceea ce nu mai conțin istoriile literaturii române sunt operele scriitorilor români din Diaspora, precum și ale scriitorilor din România de altă expresie lingvistică decât cea națională. În această parte din urmă se înscriu creațiile literare de limbă franceză semnate, de pildă, de Dora d’Istria (alias prințesa Koltzow Massalsky, născută Ghica), Ana de Noailles (născută Brâncoveanu), Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Adolph Cantacuzino, pentru veacurile XIX-XX.

Un atare regim discriminatoriu a fost aplicat scriitoarelor-regine din dinastia de Hohenzollern de Sigmaringen din România, Elisabeta și Maria, ale căror opere au fost realizate în limbile materne – germană și – respectiv, engleză –, deși scrierile lor au avut o circulație lejeră (fără a fi invocate insidios anumite circumstanțe) și în traduceri românești. În schimb, Academia Română le-a primit ca membre de onoare pe cele două Regine, precum și pe Contesa Ana de Noailles și pe Elena Văcărescu.

2.

Prima regină a României, Elisabeta (alias Pauline-Elisabete-Ortilie-Luise Prințesă de Wied, n. 29 decembrie 1843, Castelul Monrepos Neuwied, Germania – m. 2 martie 1916, Palatul Regal-București-România), și-a semnat operele în versuri și proză cu pseudonimul Carmen Sylva (lat. „Cântecul pădurii”).

Primise o instrucție serioasă în familie de la pedagogi celebri ai timpului, însușindu-și limbile germană, engleză, franceză, italiană, rusă și suedeză. A luat ore de canto, orgă și pian de la mari interpreți, printre alții, Clara Schumann și A. Rubinstein, dar și de pictură, de la maeștri consacrați. A călătorit la curțile monarhice din Austria, Belgia, Germania, Italia și Rusia. Tatăl reginei, Prințul Guillaume-Herman de Wied, a scris două cărți (Revelația divină și Viața inconștientă a spiritului, ultima dedicată subteranelor spiritismului), iar bunica paternă, Prințesa Luisa de Wied, a fost un talent real ca poet, pictor, muzician.

La 15 noiembrie 1869, Prințesa de Wied s-a căsătorit, la Palatul din Neuwied, cu Carol de Hohenzollern de Sigmaringen, Domnitor al Principatelor Unite Române, stabilindu-se la București. Au avut un singur copil, Maria (8 septembrie 1870-9 aprilie 1874). Viitorul Rege Carol I va fi secondat de Regina Elisabeta cu înțelegere și blândețe, care nu s-a amestecat în treburile politice ale statului român.

Întreaga energie și talentul deosebit au fost canalizate de către regină spre acțiuni social-educative, patronând cu distincție și discreție un azil de copii (Azilul „Elisabeta” din București), integrarea nevăzătorilor în viața cotidiană (Așezământul „Vatra Luminoasă” din București), acordând sprijin răniților din vremea Războiului de Neatârnare 1877/78, fiind supranumită „Regina Mamă”. A protejat artele, dând ajutor material lui Nicolae Grigorescu și George Enescu, altor talente distinse ale neamului românesc.

A învățat românește și a tradus în limba germană poeziile lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, D. Bolintineanu, Candiano Popescu, C. Costachi, I. Negruzzi, T. Șerbănescu (Rumänische Dichtungen, Leipzig, 1881, VIII+214 p.). A scris despre regină Pierre Loti (L’exillée), iar Georges Bengesco i-a întocmit bibliografia operei (Carmen Sylva, Sa Majesté La Reine Élisabeth de la Roumanie. Bibliographie et extraits, Bruxelles, Paris, Socec et Co., 1904, 300 p.). Căci, la rândul său, Carmen Sylva este autoarea a 49 de volume, dintre care 19 sunt poezii originale. Ca urmare a aprecierii favorabile a talentului evident, a fost laureată cu titlul de Bard al Scoției și Doctor Honoris Causa al Academiei Ungare din Budapesta, premiată de Academia Franceză cu „Le Prix Botta”, pentru volumul Cugetările unei regine (1887).

Scrierile sale originale sunt de expresie germană, unele în colaborare, romanul Astra, împreună cu Mite Kremnitz, cu care a făcut traduceri din română în germană; a mai colaborat cu Elena Văcărescu, căreia i-a prefațat o carte de poezii populare românești în limba franceză, premiată de Academia Franceză. Printre frecventatoarele cercului său literar s-au numărat printre alții, Elena și Martha Bibescu, Elena Poenaru, Ana Rosetti ș.a.

Dintre traducătorii operei sale menționăm pe Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu ori Adrian Maniu – scriitori consacrați dar și literați mai puțin cunoscuți.

I-au fost dedicate lucrări de exegeză și memorii de către: A. P. Vojen (1904), O. Goga (1912), S. Mehedinți (1916), Barbu Delavrancea (1892), I. G. Duca (1933). Viața reginei a fost prezentată de Natalia baroneasă de Stackelberg (1892), Eniu Bălteanu (1885), G. Bengesco (1905), Lucreția Carandino-Platamona (ed. I, 1936, ed. II, 1943). Dar bibliografia operei și a referințelor este mai numeroasă, totuși, în nicio carte dedicată istoriei literaturii române, aparținând lui Nicolaie Iorga, G. Călinescu, E. Lovinescu ș.a., nu figurează vreun capitol consacrat operei regine-scriitoare nicio referință la creațiile literare ale românilor de altă expresie lingvistică decât cea românească.

3.

Analiza operei scrise de Carmen Sylva, la cele peste zece decenii de la moartea autoarei, își așteaptă exegetul obiectiv și profesionist.

În cele ce urmează ne-am propus doar prezentarea volumului Pelesch-Märchen/Poveștile Peleșului, care a apărut inițial la Leipzig (1882, 1883) și, ulterior la Bonn (1886, 1899), în limba germană, urmate de ediții în limbile: rusă (1883, 1896), franceză (1884), maghiară (1887), italiană (1892, 1897), sârbă (1893) și olandeză (1898). Dar în aceste limbi, precum și în altele (armeană, daneză, engleză, spaniolă și suedeză), au apărut și alte scrieri ale reginei-scriitoare.

În limba română, Poveștile Peleșului au avut mai multe ediții. Cea mai reprezentativă datează din anul 1933, apărută la îndemnul Regelui Carol II, cu prilejul sărbătoririi centenarului autoarei însumând douăsprezece legende: Puiu, Vârful-cu-Dor, Furnica, Piatra Arsă, Jepii, Omul, Cetatea Babei, Caraimanul, Peștera Ialomicioarei, Peleșul, Lacul, Ceahlăul. Se distinge Vârful-cu-Dor, după care a făcut în versuri libretul cu același nume, tălmăcit, în românește, de Mihai Eminescu și, în italiană, de Luis F. Paganini, transpus în muzică de Zdislaw Lubicz. Mica operă lirică a fost pusă în scenă, la Teatrul Național din București (ianuarie 1879), cu interpreți italieni și, la Coven Garden din Londra (1880), cu interpreți britanici și costume populare românești expediate din București. Legenda îl va inspira pe G. D. Mirea să realizeze o pictură alegorică în stil academicizant, în două variante, una aflată în colecțiile Muzeului Național de Artă din București, pictură în ulei, de dimensiuni respectabile, cealaltă, pe fundalul cupolei din sala centrală a Palatului Cantacuzino din București, (azi Muzeul „George Enescu”), o frescă plină de subtilități inițiatice. Structural, fantasmele legendelor din Poveștile Peleșului par oculte, prin aura diafană a proiecției nucleului narațiunii într-un univers abscons, însă ele se caracterizează prin miracolul straniu al miturilor elene: chipurile sunt senine, atitudinile pline de noblețe, chiar dacă amănuntele apar insolite ori senzaționale. Dar, pe de altă parte, legendele reginei-scriitoare au influențe din ținuturile hiperboreene germanice și scandinave, înscriindu-se pe linia poveștilor fantastice hoffmaniene și hamsuniene, cu mistere de Ev Mediu, dar și ale lui Mircea Eliade de mai târziu, ca verigă literară de care este bine să se țină seama.

Ceea ce trebuie remarcat ca trăsătură comună „poveștilor” din volum e alternarea fantasticului autohton cu cel al vechilor legende germanice. Totul se desfășoară în afara țesăturii tradiționale cunoscute, respectându-se doar structura tematică, fiecare poveste având o desfășurare proprie de lume siderală într-un univers plin de capcane, încheiată într-o aură de mister și destine insurmontabile. Astfel, originalitatea compozițională predomină, cucerind lectorul cu frumusețea orizonturilor descrise cu îndemânare.

Este una din operele cele mai reușite ale scriitoarei, dăruită cu harul inventivității și al evocării, purtând cu distincție și tiara regală.