Demnitate și speranță. În amintirea lui Vlad Pohilă

Despre Vlad Pohilă îmi este greu să vorbesc la timpul trecut... Am făcut cunoștință în anii ’80. Eu eram student universitar la Chișinău, iar Vlad avea deja vreo zece ani de activitate profesională. Ambii fiind din părțile Floreștilor, am simțit imediat acea apropiere pe care o împărtășesc pământenii între ei, aidoma arborilor aceluiași codru. De-a lungul anilor, am avut nenumărate ocazii de a comunica. Vlad avea un fel de a fi care emana o blândețe interioară, o sinceritate a zâmbetului și a cuvintelor de salutare. Avea o dragoste de oameni pe care am avut privilegiul de a o observa, deși nu obișnuia să o declare ostentativ: ținea mult la rude, pământenii floreșteni și soroceni, la suflarea românească de pretutindeni, la frumusețea spiritului uman. Avea prieteni peste tot: printre oameni de diferite etnii, vârste și interese – din Țările Baltice până în Caucaz, din Rusia până la Marea Adriatică. Curiozitatea intelectuală l-a făcut să însușească cu aviditate câteva limbi și să îmbrățișeze ulterior o amplă activitate de traducător. Într-o perioadă în care politizarea limbii române din spațiul pruto-nistrean a erupt vulcanic, Vlad a fost întotdeauna exponentul unei poziții ferme și clare: a visat la o Țară întregită, la o unitate lipsită de hotare a cuvintelor limbii române. În pofida polemicilor aprinse din societate la acest subiect, a știut să construiască din cuvinte punți ale înțelegerii, comunicând în spirit academic, cu calmitate și diplomație.

După mijlocul anilor ’80, în perioada restructurării (perestroika) și transparenței (glasnost) gorbacioviste, suflul speranței se făcea simțit în fiece pas mic, alimentând visul unor schimbări mari. Tocmai în acea perioadă tumultoasă, fiind deja doctorand la Academia de Științe, am avut ocazia să-l văd într-o efervescență a creativității profesionale. Vlad Pohilă a fost un intelectual desăvârșit, un adevărat cavaler loial și protector al demnității cuvântului scris și rostit. Pentru el, scrisul nu a fost niciodată o rutină a profesiei de publicist: se apropia de cuvinte cu o grijă și înțelepciune părintească instinctivă, preocupat de a le păstra rostul și frumusețea predestinată. Îngrijea cu dragoste fiecare frază. A redactat munți de scrieri lucrând la edituri, redacții de ziare și reviste, a îngrijit și a prezentat numeroase emisiuni radio dedicate cultivării limbii, a publicat nenumărate lucrări, a tradus cărți și articole din multiple limbi europene, fiind un poliglot apreciat.

În memoria mea, imaginea lui Vlad Pohilă este inseparabilă de ipostazele în care l-am văzut radiind fericire și bucurie de viață. Îmi amintesc cât de încântat era să-mi comunice, atât mie, cât și altor prieteni, că un bun coleg de-al lui urma să plece la Cernăuți cu treburi și, prin urmare, putea reveni la Chișinău cu bagajele pline de cărți românești. Din motive ideologice, în acele timpuri cărțile în limba română cu grafie latină lipseau din librăriile de la Chișinău... Într-o altă amintire, îl văd împărtășind din proza scurtă pe care-i plăcea să o scrie; anticipa cu plăcere opinia celui dintâi cititor al textului proaspăt dactilografiat la o mașină mecanică ce perturba mereu liniștea nopților în căminul doctoranzilor Academiei. Îmi amintesc de efortul pe care l-a depus și contribuția pe care a avut-o la apariția revistei „Glasul” – prima publicație postbelică editată cu grafie latină în spațiul din stânga Prutului, la tipărirea primelor ei numere în condiții de clandestinitate în Letonia și Lituania. Probabil, prea puțină lume realizează, după atâția ani, la ce pericole s-au expus atunci Vlad Pohilă și colegii lui. Poate că Vlad și-a dorit să le dea nonșalant uitării, păstrând în suflet doar sentimentul împlinirii, pe care l-a sublimat prin publicarea unor cărți: Să citim și să scriem cu litere latine, Grafia latină pentru toți, lucrarea antologică Și totuși, limba română și multe altele – toate de o deosebită valoare spirituală și simbolică pentru cei ce simt românește.

Vlad a lucrat în cadrul mai multor echipe de redacții. Eu am avut ocazia să-l văd mai frecvent în ambianța redacției revistei „Glasul Națiunii”, într-un cerc mai restrâns al echipei, excepțional de talentată, care contribuia nemijlocit la apariția fiecărui număr, echipă cu care împărțea literalmente ultima ceașcă de cafea și fărâmă de pâine. Din ea făceau parte Gheorge Vodă, un om de un rafinament și o cumsecădenie rar întâlnite; Iurie Zavadschi (botezat prietenește Zava), în personalitatea căruia energia și calmitatea erau în simbioză perfectă în momentele de presiune, el fiind cel care macheta publicația în timp record și realmente alerga cu macheta fiecărui număr la tipografie unde supraveghea apariția tirajului respectiv; Nicolae Roibu, un publicist cu har, pasionat de cultură și arte. Cred că au înfruntat împreună dificultățile inerente acestei munci pentru că își apreciau reciproc talentele, dedicația și sinceritatea, iar entuziasmul lui Vlad nu făcea decât să surprindă satisfacția acelor clipe de conlucrare creatoare. Ori de câte ori revin cu gândul la acele timpuri, am un sentiment de gratitudine pentru că i-am cunoscut pe acești oameni deosebiți. De fiecare dată când aveam un drum către clădirea principală a Academiei, treceam pe la redacția revistei, aflată în vecinătate, în strada 31 august 1989. Generația care a protestat, scandând „Limbă, Alfabet!”, „Tricolor!”, va aprecia simbolismul persistent al acestei denumiri de stradă.

Sunt sigur că cei care l-au cunoscut și prețuit vor surprinde aspecte variate ale personalității lui Vlad Pohilă. În amintirile mele îl văd plin de speranță: după cum afirma el însuși într-un interviu, „tot ce-i adevărat învinge până la urmă...”. Cred că tocmai această seninătate interioară i-a dat forța de a vedea dincolo de circumstanțele uneori banale ale realității cotidiene, de a se refugia în spațiul „splendorilor limbii române” și de a realiza atât de multe într-un timp mult prea scurt... În ’98 am depus o aplicație la Universitatea Florida pentru a lucra la un proiect postdoctoral în domeniul chimiei. Am avut norocul să câștig concursul pentru acea poziție, iar în ianuarie 1999 am plecat în Florida. Au urmat multe alte proiecte științifice, toate în laboratoare din SUA. Am înfiripat o corespondență cu Vlad, de mesajele căruia mă bucuram nespus. Își răpea cu generozitate din timp ca să scrie noutățile de acasă, iar cele scrise de el emanau optimism. Mă ținea la curent cu aparițiile editoriale și noutățile din domeniul culturii. Procura și rezerva cărți de interes pentru mine și familia mea, pe care mi le-a și trimis peste ocean cu fiecare ocazie favorabilă. Cu trecerea anilor, ne-am lăsat ambii absorbiți de responsabilitățile noastre profesionale, iar criza permanentă de timp ne-a furat, cu regret, din obișnuința de a ne scrie regulat. Și totuși, în fiece mesaj de la el, persista, ascuns suav printre rânduri, un fir de speranță. De ce oare prețuim aceste răvașe la justa lor valoare doar atunci când nu mai are cine le scrie?

17 mai 2020