„Limba Română” – şcoala mea de suflet

Dincolo de misiunea extrem de importantă de a educa – în spirit înalt, românesc – un neam, revista „Limba Română” a avut, cred eu, câte o misiune aparte pentru fiecare dintre colaboratorii ei, pentru acei care au participat, într-o măsură mai mare sau mai mică, la înfăptuirea şi perpetuarea existenţei ei.

Îmi place să afirm, ori de câte ori am ocazia, că la redacţia revistei „Limba Română” am făcut a doua mea facultate sau, mai degrabă, o şcoală de viaţă, de meserie, de suflet. Nimerită în vâltoarea muncii redacţionale într-o perioadă deosebit de propice pentru revistă, anii 2007-2012, într-o echipă ambiţioasă şi entuziastă, am avut norocul să învăţ atâtea! E drept, multe a trebuit şi să dezvăţ, dar, din fericire, despărţirea de stereotipuri nu a fost dureroasă.

Una dintre cele mai valoroase lecţii însuşite a fost despre importanţa muncii în echipă. Revista nu e a unui singur om, aşa am înţeles, nici măcar a redactorului-şef. Lucrurile merg bine numai atunci când sunt făcute în colaborare, împreună – cu autorii, cu redactorii, cu responsabilii de tipar.

Apoi, ca redactor, am învăţat de la domnul redactor-şef Alexandru Bantoş să citesc cu aceeaşi atitudine – discernământ total, fără compromis – orice text, fie că este semnat de domnul academician, de domnul profesor sau de domnişoara studentă debutantă în ale scrisului. Revista nu acceptă alte etichetări decât corectitudine şi adevăr.

Tot atunci am înţeles cum arată, cum sunt de fapt oamenii mari, acei cu adevărat mari. Că sunt modeşti, de nu se aud când păşesc, că sunt atât de delicaţi şi tacticoşi, de le e jenă să bată la usă, pentru a nu te deranja, că, atât de puternici şi bătăioşi pe baricade, sunt de fapt atât de delicaţi, fragili chiar... Scriu asta şi în minte am imaginea lui Grigore Vieru, a lui Nicolae Mătcaş, a lui Ion Ungureanu, a lui Dumitru Irimia...

Într-o vreme mă supăra gândul că multă lume nu cunoaşte (încă!) revista noastră, că alţii nu apreciază ceea ce face revista noastră, că răzbatem atât de greu dincolo de anumite uşi, de anumite minţi. Acum însă cred altfel. Adevăratele valori nici nu sunt pentru toţi. Nu poţi pretinde, nu ai nevoie să fii apreciat de cineva ignorant şi lipsit de simţul dreptăţii, al valorii, al adevărului istoric.

Ştiu, sunt ferm convinsă că, la ai săi 30 de ani, revista „Limba Română” a reuşit să adune scut în juru-i o armată puternică de iubitori şi susţinători, care îi rostesc numele cu mândrie şi o promovează în medii înalte, culte, demne.

Draga mea revistă, neobositule domnule redactor-şef, stimată echipă, vă doresc să rămâneţi în continuare mari, dârji, cu faţa şi copertele frumoase, elegante, de aristocrat, cu sufletul şi conţinutul pline de valoare, fără compromis!