Amintirea unui poet: Traian Furnea

Traian Furnea (1954-2003) s-a impus ca un poet delicat, cu o fire vagantă și boemă. Între existență și poezie legătura era indestructibilă, amintirea lui Traian Furnea, poet născut, iar nu făcut, este cu atât mai emblematică. Traian Furnea a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, debutând editorial cu volumul Legitimație de poet (Ed. Albatros, 1982). Trei ani mai târziu, în 1985, publică volumul Steaua secretă, receptat favorabil de critica literară a vremii. În anul 1978 a obținut premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru caricatură. Poetul Cezar Ivănescu îl definea pe Traian Furnea ca fiind un „caricaturist de o inteligență diabolică și amar poet prévertian”. Foarte cunoscute sunt versurile poeziei Vânătoreasa cea fricoasă, pusă pe muzica și interpretată de formația Roșu și negru. La fel de reputate sunt poeziile sale în care suavitatea se intersectează cu sarcasmul („Privește/ Ca niște bilete de dragoste/ Rupte/ Ies caii/ Intrați azi-dimineață-n abator”)? Cu un destin tragic și o biografie tumultuoasă, Traian Furnea a fost un poet talentat, cu o acută percepție a lumii, a propriilor trăiri și a semenilor. A fost un poet ce credea cu toata ființa lui că „Dumnezeu i-a lăsat pe toți poeții cu același număr la pantofi”. Prin temperament, prin har, prin versurile sale în care sensibilitatea și luciditatea se contopesc, Traian Furnea a dovedit o autentică vibrație lirică. Înscenările poetice sunt susținute, înainte de toate, printr-un limbaj de mare simplitate, prin acuitatea viziunii lirice și, nu în ultimul rând, prin recursul la memoria fantezistă, prin care întâmplări, scene, personaje și locuri ale trecutului sunt reprezentate liric, într-o tonalitate grațios-ironică, în care e prezent ceremonialul ludic al copilăriei, rezumat în viziuni evocatoare și plastice: „Odată/ Au venit la mine/ Doi domni elegant îmbrăcați// Și mi-au dat/ Mulțumindu-mi/ Un pachet de țigări bune// Drept recompensă fiindcă/ Fără să fi știut vreodată/ Poate astfel m-aș fi temut// Susținusem/ O copilărie întreagă/ Cu năsucul meu cârn// Vitrina bomboneriei”.

Viziunile lui Traian Furnea au o coloratură afectivă nostalgică, căci un tremur melancolic, abia auzit uneori, alteori manifest, își face simțită prezența, în versuri cu timbrul estompat și o anvergură minimalistă a sensibilității. Uneori, o scenă aparent banală, lipsită de importanță, camuflează sensuri delicate ale afecțiunii materne și ale pierderii orizontului identității propriei ființe: „În preajma fiecărei sărbători/ Mama șterge fereastra cu ziar/ Cu cârpă cu piele de căprioară/ Cu spray în ultima vreme dar/ Fereastra rămâne mereu prost ștearsă/ Atâta vreme cât prin ea/ Nu mă vede/ Venind”. Spațiile pe care le evocă aceste versuri (orașul de provincie, gara, parcul etc.) au plasticitatea concretului, dar și o sugestivitate acută a memoriei ce restaurează urmele trecutului, plasând scene și evenimente revolute într-un fel de prezent etern dominat de irizările unei sensibilități ce plasează făpturi și fapte sub semnul prezumtivului: „M-aș duce în târg/ Să-mi cumpăr alice/ Și-o pușcă să-mi cumpăr/ Ca pe un lan de grâu să te păzesc/ Acum/ Când iarăși gura mea/ De dorul tău mă mușcă.// Precum un cal uitat în ploaie/ Sufletul meu,/ Înconjurat ca de o haită/ Flămândă de lupi/ De toate poemele mele.// Plouă./ O nouă zi/ A celor singuri.// Eu singur aici/ Printre unduioasele ierburi sălbatice// Undeva departe/ Orașul tău/ Împovărat de-atâta primăvară/ Stând rezemat/ Ca un bețiv/ De gară”.

Poezia lui Traian Furnea se distinge prin configurarea a două dimensiuni: prozaismul, descinderea în cotidian și, pe de altă parte, o melancolie difuză, lipsită de retorism, prin care eul își exprimă haloul afectivității, spaima de neființă, teama de solitudine, angoasele și coșmarurile, toate acestea fiind răscumpărate de reprezentările și reflexele poeziei: „Acum trei ani tot în vară/ Atât de nebunul poet Marius Stănilă/ (Stănilă Dî Marin, cum își zice,/ Buldozerist cu două volume)/ Mi-a dat o pereche de pantofi/ Să nu merg desculț/ De la Lehliu la Luduș.// Acești pantofi i-am dat/ Anul trecut poetului Romoșan/ În spatele hotelului Turist/ Acolo unde se aruncă gunoaie/ Cu ei s-a dus el în Franța/ La un festival de iubire.// Acum câteva zile unui tânăr poet / I-am promis o mai veche pereche / De saboți și fericiți am zis amândoi fericiți/ Poeții că Dumnezeu ne-a lăsat pe toți/ Cu-același număr la pantofi”). De fapt, cele două tonalități și impulsuri care generează poeticitate sunt coexistente, e vorba de apetența pentru realul perceput și asumat în datele sale concrete și, pe de altă parte, asumarea unei atitudini elegiac-nostalgice, prin care vocea trecutului se face auzită, în timbrul catifelat al melancoliei. Într-o sugestivă Scrisoare, poetul reunește aceste dimensiuni ale lirismului, în versuri expresive, suave, cu accente abulice: „Prin Luduș trec marfare foarte lungi/ Ducând departe brazi și-ngrășăminte/ Degeaba fugi, nu poți să le ajungi/ Și nici nu poți ca să le ieși ’nainte// Mai bine stai și cântă la pian/ Și fă-ți din nou o rochie liliachie/ Ca și acum mai bine de un an/ Când tatăl tău ne-a pălmuit în vie// Cad stele iar prin munții lucitori/ Lumina lor oglinda ți-o dezmiardă/ Privește-ți chipul (dar de două ori)/ O dată pentru cel ce-o să te piardă// Eu nu am reușit s-ajung poet/ Așa cum te-am făcut să crezi o vară/ Și mi-am luat o slujbă la pichet/ Că am un unchi care e șef de gară// Și drept cadou că sunt băiat serios/ Și-n căi ferate mă pricep ca-n carte/ Eu am lămpaș și am costum frumos/ Și merg cu trenuri lungi și merg departe// Prin Luduș trec marfare foarte lungi/ Ducând departe brazi și-ngrășăminte/ Degeaba fugi nu poți să le ajungi/ Și nici nu poți ca să le ieși ’nainte”.

Sentimentul dragostei reprezintă o temă favorită a poemelor lui Traian Furnea. Iubirea e contrasă într-un desen melancolic, ideal, în care sentimentul se esențializează, devine mai pur, cu anecdotica abstrasă: „Noi ne-am iubit doar o iarnă/ Țin minte norii cenușii/ Ce nu-și puteau sălta carnea multă/ Până dincolo de dealuri/ Și rămâneau să ne ningă/ Să ne ningă/ Să ne ningă întruna// Noi doar sub fulgii mari ne-am iubit// N-am alergat nicicând/ Cu tine prin ierbile crude/ În răcoarea cucutelor mari/ Niciodată n-am stat/ Cu boabe calde de grâu/ Noi nu ne-am bătut/ Niciodată ploile toamnei/ Nu ne-au curs pe gât/ Și pe-obraz// Noi ne-am iubit doar o iarnă/ Numai iarna îmi aduc aminte de tine/ Când tiparul trupului în omăt/ Plângând mi-l privesc”. Dincolo de inflexiunile elegiace ale poemelor de dragoste, regăsim aici grațiozitate, delicatețe, suavitate prin care se realizează o hieratizare a făpturii iubitei, dematerializată, imponderabilă sub efectul transmutației lirice a prezenței feminine: „Nu știu în care loc/ Ochii lumii/ Îți mestecă chipul/ Te-am căutat de curând/ Un amurg întreg/ Printr-un oraș prăfuit// Mi-a spus cineva că aici/ Ai locui/ Și nici măcar nu mai cânți/ La pian/ Și nici măcar ambiții nu mai ai// Nu te-am văzut sau poate / Nici nu te mai/ Cunosc// Din mașina de ocazie/ Cu care plecam eu spre munți// Un minut după ora 10 din noapte/ Conform consemnului vechi/ Am privit cu coada ochiului/ O stea secretă/ Numai a noastră cândva”.

Pe de altă parte, există în poemele lui Traian Furnea și o tentație a spectacularului, a teatralității, prin asumarea unor „roluri”, a unor travestiuri lirice, căci cunoașterea poetică e așezată sub auspiciile reprezentării și ale unei candori „histrionice” (Aurel Pantea), asumarea realului înfăptuindu-se prin vizualizarea detaliilor și nuanțelor lucrurilor. În scenariul poetic privirea e un instrument de cunoaștere esențial și subtil, prin ea dezvăluindu-se spectacolul unei realități interogate prin percepția acută a suprafețelor și liniilor unei lumi cu sensuri grave și misterioase, cu inflexiuni ale neantului, dar și cu sugestii ale unei transcendențe camuflate: „Cuvintele se sparg de stânci și ecoul se-aprinde. Luminând prăpastia. Prăpastia, această libertate absolută a muntelui față de el însuși. Și aerul din ea încheagă fluturi hrănind cu ei depărtările. La primele cotituri ale nopții nici n-aștept să se coacă clipele, de verzi îmi înfig în ele dinții, aruncându-mă gol în iatacul durerii, cu mustul singurătății mele hrănindu-mă. Cât murmur încape într-un țipăt? Câtă aritmetică într-un zbor? Câte împliniri într-o moarte? Dezgrop din pământ o lampă aprinsă, dăruindu-ți-o, făgăduindu-ți un tropot de cai zugrăvit pe-o fereastră. Oricum, eu mă voi frânge în două și fiecare fi-voi celălalt. Tuberoze vor vesti dezmeticirea largurilor și hulubăriile clipei se vor umple de aerul proaspăt al altei depărtări. Peste silozurile memoriei va începe să ningă și fi-vom nimeni mergând spre nicăieri”.

Pentru Traian Furnea, cuvântul, actul poetic, poezia reprezintă teme de reflecție permanente, căci autoreflexivitatea e nucleu germinativ și instanță constitutivă a ființei sale lăuntrice. În labirintul memoriei lirice se regăsesc ipostaze ale făpturii sale trecute, gânduri și amintiri, reflexe ale sinelui și ale clipelor de iubire și de poezie: „Poezia trece pe o stradă lăturalnică/ Și toată lumea zice/ Uitați o poezie trece/ Pe strada noastră lăturalnică// Pantofarul se oprește din lucru/ Mecanicul se șterge de ulei/ Pe pantaloni/ Milițianul scoate din fluier/ O simfonie liniștitoare/ Dar cine s-o acosteze/ Să îi sărute sânii/ Să îi mângâie sexul// Toți și-ar dori-o nimeni nu are însă/ Curajul/ Poezia trece pe strada lăturalnică/ Frumoasă și necunoscută// Dar cum de trece o poezie/ Pe strada noastră lăturalnică/ Se întreabă cu toții/ De ce nu trece pe marile/ Bulevarduri/ Prin locuri prin care / S-o vadă cu toții// Fără să știe bieții/ Că veșnicia ei/ Îi permite și asta”.

Poemele cu caracteristici ale pastelului pun în conjuncție emoții și trăiri ale eului și spiritul unei naturi hieratice, desenată în peniță fragilă, în tonuri catifelate și adânci, cu inflexiuni expresioniste și accente blagiene: „Greierii sunt răsplata zilei/ Pentru amurgul biruitor// O mireasmă de gheață subțire/ Trece peste miriști peste/ Hambarele pline cu bucate/ În întâmpinarea iernii ce vine// Plouă pe spini/ Și chipul amintirii e presărat/ Cu flori târzii de câmp/ Pe care le culeg/ Mâini una alteia făgăduite// (Prinzând contur/ În ochiul clipei astfel frumos dichisită/ Ce moare)/ Noaptea biruie amurgul/ Abia biruitor/ Căci nicio biruință nu e pură// Și totul se topește și piere/ În liniștea din care totul/ Va renaște curând”.

„Senzația copilăriei” e o stare privilegiată, „plină de personalitate”, recuperată din aluviunile memoriei, în multe dintre poemele lui Traian Furnea, într-o aură a interiorității desprinsă de timp, deposedată de vremelnicie, prin care eul își recuperează propria esență, propria dinamică afectivă, propria reverie: „Genunchi și ei abia vindecați/ De zdreliturile copilăriei/ Cu calde încă amirosuri unși”; „Iarbă și mușunoaie și păpădii/ Pe dealurile copilăriei noastre”; „Avioanele mele din copilărie/ Albeau câmpul”; „Cel mai crunt dor/ E dorul de lucruri ce nu mai există/ Teiul copilăriei/ Vântul făcându-l prin nopți să vuiască”; „O noapte cu tine Bianca/ Cu palma mea intrând sub chingile copilăriei tale”; „Numa-n capul lor/ Nătâng// Putreda copilărie/ Și-a mișcat/ Piciorul/ Stâng”; „După-masă te-am dus pe strada Grigorescu/ Acolo unde pielea copilăriei mele/ Înjunghiate/ Șade la uscat”; „Simt eu cum el se lovește de răcoroșii/ De bătrânii copaci și ricoșează/ Dintr-unul în altul/ Dintr-unul în altul/ Precum pietrele/ Demult zvârlite/ În copilărie”.

Există în versurile lui Traian Furnea și o dimensiune postmodernă, căci unele poeme se disting prin atitudinea relativizantă, ironică sau autoironică, legitimând, ca „obiecte” lirice aspecte, lucruri, ființe umile, banale, lipsite de anvergură semantică. Un exemplu edificator este poemul Scaieții: „Și-n spatele casei noastre/ Dincolo de grădina/ Încărcată de rod// Nebăgați niciodată/ De nimeni în seamă/ Scaieți, o, scaieții,/ Scaieții mari, urâți și-nțepători/ Care țineau legate pe câmpie/ Unul de altul/ Satele noastre...”. Relevante sunt și acele poeme cu formă de parabolă, în care sensul e camuflat într-un substrat anecdotic, iar imaginile au detentă alegorică, expunând semnificații ale destinului și ale existenței, cu simplitate, ironie și chiar autoironie: „Un nod la batistă să nu uite/ Să trimită la moară/ Un nod la năframă să nu uite/ Să-i coase bunicului pantalonii// Un nod la șurță să nu uite/ Să mute porcii la umbră porcii/ Mâncau foarte repede umbra/ Cred că de-asta a îmbătrânit / Bunica// Un nod la cămașă să nu uite/ Să privească spre seară/ Câmpul cu maci/ Și-un nod mare la buric/ Să nu uite/ Să moară”. Poetul visează la întoarcerea „pe colina cu cireși”, în „țara ierburilor tinere/ Nici cu gândul atinse de nimeni”, visează la privirea iubitei („tânără lumină verde”), în timp ce „Duminica/ Bolnavii își cară boala de colo-colo/ Prin parcul spitalului”, iar „Pe deal/ Tristețea cântă la vioară”. În poemele lui Traian Furnea, accentul elegiac este dominant, chiar dacă e însoțit adesea de gestică bufonă sau de asumarea unor măști tandre: „Deasupra întâmplărilor de demult/ În zbor egal și calm/ Mari păsări de frig// Ninge tăcut de când am plecat/ Umbra mea pe lucruri/ O recunosc// Îmi sângeră mâna încercând/ Din solidificata lumină/ Să desfac o-ntâmplare”.

Definițiile lirice, exultările aforistice, notațiile contrase conferă, uneori, versurilor fulguranța unor idei iluminate cu intermitență, ce induc un fel de miraj al depărtărilor, un recul în labirintul interiorității: „O clipă efemerul/ A luminat eternitatea”; „Nu facem decât/ Să trăim/ Consecințe...”; „Sunt seri în care/ Amintirea ta/ Îmi tulbură carnea și viața”; „Doar forma sa/ Tipar/ Umplut cu lumină acum”, „Prăpastia, această libertate absolută a muntelui față de el însuși”. Poemele scurte, cu sensuri sugestive, sunt reverii eliptice, apropiate de expresivitatea stampelor japoneze cu desen delicat și intermitent: „Trec printre/ Morminte/ Aerul dintre mine și ele/ Foșnește”, „Tresar/ Din nucul ud/ Cade pe casă tresărind/ O nucă”, „Prunul uscat a ațipit puțin/ Și s-a trezit/ Cu o pasăre udă pe ram” sau „Cât de departe e copilăria mea/ Dumnezeule/ Cum s-au scumpit între timp/ Porumbeii”.

Poet melancolic și frust, ce cultivă prozaismul și ironia, cotidianul și irizările nostalgice, țesându-și din detalii anecdotice o biografie fictivă, Traian Furnea nu este, încă, pe deplin cunoscut și apreciat așa cum ar merita opera sa poetică relevantă prin viziune, atitudine și stil.