Monologuri autumnale

Surprinzătoare și încărcate de emoții sunt paginile semnate de colega noastră Veronica Rotaru. Cu limpeziri ale sufletului atunci când autoarea reușește să se bucure în tihnă de o adiere de vânt sau de un autumnal răsărit de soare. Cu nopți albe și întrebări multe („Noi, oamenii, suntem înfășurați în întrebări”) și răspunsuri, de cele mai multe ori univoce, care adâncesc sentimentul de neliniște și însingurare. Când în preajmă nu mai este omul iubit, când confesiunile tale nu mai are cine să le asculte și să le pătrundă, când cei dragi, copleșiți de grijile cotidiene, sunt departe, revii de-asupra foii imaculate și încerci să discerni noianul de gânduri, măsurându-ți viața de la început. Meditațiile proprii unei anumite vârste sunt un amestec de mulțumire și oboseală, amândouă la fel de vii, care scaldă sufletul, dându-i noi puteri pentru „înaintare”.

Mi-e limpede mereu bucuria știind că există un suflet românesc. Că românii toți au nevoie să se simtă parte a acestui suflet. Acest sentiment de apartenență este important atât pentru românii de acasă, cât și pentru cei din jurul României.

Trăim într-o lume complexă. Și tot mai globalizată. Și de aceea trebuie să ne dăm seama ca noi să rămânem noi, români. Cu istoria, tradițiile și cultura noastră. Să rămânem un popor cu personalitate și verticalitate. Să ne păstrăm identitatea.

Eminescu a fost și va fi alături de neam, de nenorocul lui istoric. Veghea lui de revoltă și de dor dă forță neamului de a trece cu bine încercările cumplite.

La ceasul socotelilor, rânduiala de azi va pieri ca un vis urât. Judecătorul de Apoi al Neamului va fi Mihai Eminescu însuși. Reînviat, poetul va rosti verdictul: „Prea făcurăți neamul vostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei...”.

* * *

O dimineață ploioasă, umedă, răutăcioasă. Fiecare primăvară are câteva zile din acestea. Prost dispusă, natura pare că vrea să se răzgândească, amenințând ca, de data asta, să nu respecte cronologia și să omită vara. Ce-i drept, aștern câteva semne pe hârtia din fața mea, dar numai așa, din obișnuința mâinii. Constat că n-am decât idei seci, goale de sens. Niște probleme mărunte și lipsite de importanță. Niciuna dintre ele nu se referă la întreaga mea viață. Dar parcă n-am știut asta dintotdeauna? Nici nu mă așteptam la altceva. Știam că, independent de zilele ce curgeau, viața, în întregul ei, înseamnă ceva. Nu există totuși decât zile.

Parcă nu amintirea, ci trecutul ar fi revenit. Dacă trupul are un suflet aparte, independent de „eu”-ul meu, atunci sufletul îmi este acum potrivnic, răsculând trupul împotriva mea. Mă încăpățânez ca un copil alintat. Și impresiile zilei se arată sărăcăcioase, dar presupuneam că din pricina oboselii. Eram mulțumită că, după unele semne, voi avea o noapte tihnită. Auzeam dangătul profund al clopotelor de la Biserică, bătăile erau multe, uniforme.

* * *

Căci ce e viața? Unii o compară cu o scurtă plimbare din leagăn în mormânt. Alții cu o saramură spirituală care ferește trupul de descompunere. „Viața e o flacără care se stinge, dar recapătă scântei de câte ori se naște un copil” (George Bernard Shaw). Sau e comparată cu un borcan de sticlă care are un strat subțire de miere înăuntru. E nimicitoarea iluziilor (Liviu Rebreanu). E plimbare spre somn (Lucian Blaga). Viața este o curgere, un fluviu, o mișcare continuă. Oamenii au impresia că ei înșiși reprezintă ceva static. Dar nu e așa, numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită, viața însă este o continuă schimbare. E muncă, numai ea, munca, îi dă omului drept de viață. E o carte a veșniciei. Fiecare ține la viața sa și o consideră ca o formulă ce mai poate căpăta desăvârșire.

Viața mea urmează, ca un vis de noapte, când te trezești și spui: „Vai, ce bine că a fost vis!”.

Stau în cameră lângă cartea deschisă, o lumânare se stinge cu încetul... Mă gândesc cât valorează viața aceasta? Ceea ce contează sunt virtuțile care o organizează și care-i dau semnificație.

Prin fereastra întredeschisă se aud păsări cântând din grădina vecină. E cald.

* * *

Omul mai simte nevoia de a vorbi. Are necesitatea să se exprime, să povestească, să fie deplâns, să fie încurajat. De asta trebuie să fie atent, tăcut, să-l asculte pe celălalt, să-l simtă că are nevoie de atenție. Fă un gol în tine și fii disponibil să primești argumentele celuilalt. Să-i descoperi bogățiile ascunse. Și nu eșecurile. Să nu scormonim la nesfârșit cenușa, să ne aplecăm asupra jăraticului aprins, să-l alimentăm și se va aprinde foc. Caută în celălalt ceea ce este vrednic de iubire... Și apoi încearcă din toate puterile tale să-i vrei binele. Să-l accepți din capul locului așa cum este. Să-l iubești dezinteresat...

* * *

Oră a dimineții, ferice, tu ești aurul vieții. Atâtea-mi năvălesc în cap și totuși nu mă pot gândi la nimic. Nu știu de unde s-o încep și pe ce culori să înaintez. Îmi simt inima rănită adânc, parcă golită de tot sângele, încât nici nu mai încerc să mă întreb de ceva. Cred că mă voi întoarce de unde n-am plecat. În sat. Vara se pregătea de drum. Vremea era încă frumoasă, cu soare mult, melancolic. Verdeața câmpului nu se da ușor bătută. Malurile Nistrului se încăpățânau într-o luptă inegală, se opinteau, trecând prin toate culorile curcubeului până să ajungă și să se resemneze la galben.

* * *

Iată că se topiseră pe nesimțite serile lungi, târzii, de vară plină. Zăpușeala de peste zi, apăsătoare și bolnăvicioasă, răscoli în mările văzduhului balaurii norilor de toamnă. Ploaia începu să fornăie deasupra capului și să ia văzduhul în copite, ca o herghelie speriată. Iar satul ca și cum suferea de-o bucurie, care se limpezea firesc, ca tulburelul, lăsând toată drojdia să se așeze la locul ei întunecat, de unde o vor scoate afară cu grijă la iarnă, când crapă pietrele.

* * *

... Mergeam singură și tăcută. Respirația aburoasă și nemărginită a nopții arunca un lințoliu subțire de neguri albe peste Nistrul meu drag, care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit și, ca o năframă bogată, își pierdea cursul în taina depărtată...

Lumina trandafirie a zorilor cuprinse tot cerul, se vestea și calea soarelui. Fulgi singuratici de nouri albi, ca niște iuți și trecătoare gânduri amare ce umbresc ochiul nemărginit și limpede al lui Dumnezeu, lunecau tăcut pe adieri de vânturi... Totul era într-o solemnă încremenire. Florile își închinau spre pământ fruntea sub greutatea bobițelor de rouă. Ai fi zis că fecioarele își plecau cu evlavie capul spre închinare în fața Celui atotputernic. În templul sfânt al Naturii. Și glasul de peste tot al tăcerii sfinte, izvorât din adâncul inimii neprihănite a Firii, se îndrepta, în accent misterios, către îndurarea fără hotare a Celui preaînalt.

* * *

Ce mai fac? Fabric trecut. De dimineață până seara.

Și ce am mai descoperit. Când ești bine și în armonie cu tine și cu lumea, spiritul parcă se ofilește. E de ajuns o mică contradicție, că începe să înflorească. Cred că gândirea e valorificarea necazurilor noastre. Se zice că necazurile care ni se întâmplă fac viața mai interesantă. Așa e viața. Nu e perfectă și trebuie să-i facem față. Lucrurile mărunte contează foarte mult. Dar gândurile, cuvintele, efortul aduc schimbările. Doar cu ele se obține ceea ce vrem. La orice vârstă există semne ce ne previn că e timpul să găsim răspunsuri la anumite întrebări ce ne preocupă, dar ezităm, amânăm, convinși că, odată cu bătrânețea, aceste semne se vor limpezi. Da, devin într-adevăr mai limpezi, dar ne lipsește energia ca să ducem la bun sfârșit gândul. La vârsta aceasta observ din ce în ce mai mult că nici trupul nu mă mai urmează. Dar cât de devotat îmi era parcă odinioară. Acum nu mai vrea să-mi fie complice. Și cine să-mi țină de urât? Și îmbătrânirea aceasta. Cu avantajul că mai rămâi în viață chiar. Ne degradează organele, pârâie toate, unele bătător la ochi. Trupul parcă se detașează de noi. Ne scapă, fuge de noi, nu ne mai aparține. Ca un fugar pe care nu-l putem denunța.

Și dacă vrem să facem ceva, atunci trebuie să facem Acum. Orice amânare poate însemna niciodată – asta e de înțeles. Voința noastră este singura lege! Și gândul creator. Un gând e asemenea unei semințe minuscule, din care poate crește cel mai înalt copac, cea mai înmiresmată floare, un fir plăpând de iarbă. Putem întări gândurile noastre astfel, încât să se împlinească vise, dorințe, orice vrem să dobândim în viață. Mintea noastră, prin puterea gândurilor, ne modelează viața. De aceea trebuie să fim atenți la ce ne gândim. Căci când dăm putere unui gând, îl însuflețim. Îi dăm puterea vieții. Și el se manifestă în viața noastră. Ceea ce trăim în fiecare zi este manifestarea gândurilor noastre. Orice gând sau cuvânt al altui om, oricât de însuflețit cu puteri ar fi, nu are asupra noastră nicio putere decât cea pe care noi i-o dăm. Desigur, un gând însuflețit are nevoie de timp pentru a coborî în manifestare. Numai inima poate obține manifestarea într-o clipă sau să-l întrerupă. În inimă suntem una cu Tot ce Este. Mă strădui să nu permit gândurilor înșelătoare să-mi cuprindă mintea.

Trebuie să fiu ceea ce sunt. Asemenea câmpului cu flori, fără a aduce nori, și să nu mă las copleșită de griji. Totul este pentru mine. Nimeni nu o poate face în locul meu. De mine însămi nu mă pot ascunde, nici fugi, mereu voi fi cu mine.

Viețuim totuși prin frica de moarte, care ne leagă cu lanțuri de fier de viața pământească. De nevoia de hrană și de adăpost, de toate celelalte. Chiar îndată ce apărem pe pământ, începem să facem la fel ca ceilalți și deloc ceea ce suntem noi. Pe de o parte, ne ajută să putem viețui, iar pe de alta, ne împiedică să fim ceea ce suntem în adevăr. Numai când rupem lanțurile deprinderilor moștenite, devenim Om. Cunoaștem propria desăvârșire – semn că inima a primit lumina celestă. Căci inima este spațiul spiritual sacru. În el ne întâlnim cu Creatorul.

Îmi îndrept gândurile spre resemnare, totuși nu trece o zi în care să nu urzesc vreun ultimatum. Mă strădui oricum să risipesc ceața de pe unele lucruri. Mă mândresc cu sentimentul meu de libertate. E atât de puternic, încât mi-e teamă să mă bucur de el. Spunea Cioran că omul aspiră la libertate și, totodată, se bucură de câte ori o pierde. Și eu pot să greșesc, și încă de câte ori. Și eu am dreptul la puțină indulgență. Dar mă trag înapoi din fața defectelor mele, a gâlcevilor iscodite din te miri ce. Îmi pierd răsuflarea văzând cum defilează adevărurile. Întotdeauna am starea de a ierta pe oricine. Pofta de a mă răzbuna îmi vine târziu, chiar prea târziu, când insulta mi se șterge din amintire și devine nulă.

Se zice că vorbele sunt date omului ca să-și ascundă gândurile. Dar mă pricep să dezbrac cuvintele căptușite cu mătase, cu minciuni foșnitoare sau cele ce scânteiază în mii de fețe.

* * *

Oare de ce asemuim gândurile cu norii? De ce seninul trebuie să alunge gândurile? Nu toate sunt întunecate, negre... Mulți dintre oameni sunt sclavi propriilor gânduri. Și suferințele lor sunt consecințele propriilor gânduri, care îi îngenunchează. De aici, conchidem că mintea noastră trebuie să ne aparțină numai nouă. Nimeni să nu ne impună ceva din afară. Să ne creăm visul singuri și să-l clădim clipă de clipă. Și curajul de a visa... Alungând norii de pe cerul minții și eliberând inima de povară. Ne trebuie o explozie, un miracol, care să ne elibereze de complexe, să anuleze inegalitățile. Ne plângem de boală, de greutățile vieții, de loviturile sorții, de dragoste, de sărăcie, dar dorim ca aproapele sau „natura” să fie mai buni. Și nimeni nu vrea, chiar cu prețul vieții, să devină alt om, prin asta credem că suntem fiecare o unitate care se poate schimba, dar nu înlocui. Aici am putea spune că și cu un zâmbet se pot rezolva multe probleme. Permanentă este astăzi în omenire dorința de prefacere. Lumea își caută stăruitor drumul, căci fiecare ține la viața sa, ține la dânsa și o consideră ca o formulă ce mai poate căpăta desăvârșire. Și să credem că între toate există o legătură. Că nu mai câștigăm nimic din renunțare. Așa e, dar câte zile îmi sunt atinse de sterilitate, lăsându-mă cotropită de o proastă dispoziție. Mă fac să pierd sensul viitorului, al prezentului și chiar al trecutului. Orice om are dreptul să-și ofere trecutul, prezentul și viitorul care-i convin. Nu pot sta singură pe picioarele mele, îmi trebuie un sprijin, de care să mă pot ține. Îmi dau seama că trecutul nostru încetează atât de repede să ne aparțină, ia înfățișare de poveste, de ceva ce nu interesează pe nimeni. Ca să-mi mențin calmul, redescopăr suprema putere a naturii. Ca motorul acțiunilor să poată intra în regim, trebuie să-mi promit o bucurie, să fac să încolțească un germene de speranță. Nu e simplu.