Luca Ion Caragiale – boemul plin de harisme (1893-1921)

Cariera „dinastiei” Caragiale în literatura română, începută de Costache (18115-1877) şi continuată de Ion Luca (1852-1912), este încheiată de fiii acestuia: Mateiŭ Ion (1885-1936) şi Luca Ion (1893-1921). Dacă locul primilor trei în fotoliile literare ocupate este necontestat, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce îl priveşte pe ultimul dintre ei.

Luca Ion Caragiale, cunoscut sub numele de Luchi, s-a născut la 2 iulie 1893, în Bucureşti (din căsătoria lui Ion Luca Caragiale cu Alexandrina Burelly), şi va muri în condiții incerte în iunie 1921. A locuit, la Berlin, în anii 1904-1915, după care s-a întors, în Bucureşti, împreună cu mama şi sora sa Ecaterina (căsătorită Logadi). A dus o viață de boem necontrolat, mai ales după decesul ilustrului său tată. S-a făcut remarcat cu poezii de inspirație simbolistă şi modernistă, publicate în presa literară a timpului, înainte şi după primul război mondial, semnând şi cu pseudonime (Luca-Ion, Luca din Străoşti): „Flacăra” (1915), „Cuvântul liber” (1919-1920), „Hiena” (1919-1920), „Sburătorul” (1919-1920), „Viața românească” (1919-1920) ş.a.

Unicul său volum de versuri – Jocul oglinzilor, cuprinzând ciclurile: Hrisovul Domniței, Efigiile înfiorate, Chipurile sulemenite, Izvorul vrajei, Jocul oglinzilor – apare postum, în 1972.

Împreună cu I. D. Gherea (1895-1978), fiul cel mic al lui Constantin Dobrogeanu Gherea, a scris romanul dedicat iubirii adolescentine Nevinovățiile viclene, publicat în „Viața românească” (nr. 4, 5, 6/ 1920). Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi autori. Cel mult se poate considera a fi fost un experiment estetic sau, cel puțin, un document de viață. Unuia, decesul i-a întrerupt creativitatea, celuilalt, viața i-a oferit alte căi de fixare a personalității: filosofia (autor a două texte consistente şi nu lipsite de importanță – Le moi et le monde/ Eul şi lumea şi Despre câteva absurdități folositoare) şi activitatea de pianist-acompaniator al lui George Enescu, în peste 300 de concerte în țară şi străinătate. Romanul este de factură proustiană, unul dintre primele de acest gen din literatura română.

A cunoscut bine literatura lui Fr. Villon, E. A. Poe, Hamsun ş.a., din ale căror creații a tradus, uneori, conştiincios de exact, alteori, cu aplicațiune şi talent.

Dispariția prematură din viață a lui Luchi Caragiale, la nici 28 de ani împliniți – asemenea lui Vasile Cârlova, Iulia Hasdeu, M. Săulescu ori Nicolae Labiş –, constituie o pierdere irecuperabilă pentru literatura română nu numai pentru poezia modernistă, cum scria, la 1926, E. Lovinescu, în Evoluția poeziei lirice, întrucât, pe lângă calitățile lui de asimilare” şi „virtuozitatea vădită în toate manifestările sale îndreptate de la sine spre paradoxal”, din cantilenele de iubire tomnatică, monotonă şi insinuantă şi elegiile uniforme, se distinge la el discursivitatea laforguiană și, mai ales, jocul prestigios al efectelor de asociații de cuvinte, dar nu şi de imagini.” (E. Lovinescu. Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 267): „Eu ştiu că tu rămas-ai aceeaşi, zâmbitoare,/ Cu ochii mari de vrajă şi mâinile subțiri;/ Că spui şi astăzi vorbe bogate-n amăgiri/ Şi-ai buzele ca aripi ce tremură uşoare.” (Stanțe, în „Sburătorul”, I, 17 ianuarie 1920, p. 284). Au mai scris despre Luchi Caragiale, ca despre un poet înzestrat, dar având unele scăpări estetizante, Vintilă Russu-Şirianu (în „Flacăra”, VII, 30, 1922), N. Iorga (Istoria literaturii româneşti, II, 1934, p. 285), G. Călinescu (Istoria literaturii române de la origini…, 1941), Al. Piru (Istoria literaturii române…, 1981), în timp ce Lidia Bote, autoarea unei monografii (Bucureşti, 1966) şi a unei antologii dedicate simbolismului (Bucureşti, 1968), nu-l include în nici una din cele două lucrări meritoase. În schimb, Mircea Scarlat (Istoria poeziei româneşti, IV, Bucureşti, p. 53-56), a încercat o restructurare a poziției instabile a posterității față de fiul cel mic al marelui Caragiale: „Poetul a vădit o mare disponibilitate şi, dacă nu s-ar fi stins atât de tânăr, ar fi devenit, probabil, unul din reprezentanții de frunte ai modernismului moderat. Oricum, rămâne cel mai dotat şi mai modern poet din „dinastia Caragiale”.

În peisajul literar românesc, creația lui Luchi Caragiale constituie, prin fronda față de mijloacele clasicizante ale poeziei timpului, o resurecție a baladei, anticipând maniera lui Marin Sorescu, dar şi de depoetizare, practicată ulterior de Demostene Botez. Abordarea poeziei de formă fixă, când verslibrismul fusese acceptat, şi a stanței lirice a lui Jean Moréas, de care se va îndrăgosti atât de mult Ion Barbu, constituie elemente distincte, față de colegii de generație (Ion Vinea, Adrian Maniu, Tristan Tzara ş.a.), de europenizare a poeziei noastre naționale moderne.

Despre Luca Ion Caragiale să ne amintim nu numai a cui odraslă plină de har a fost, ci și faptul că în puținul timp cât i-a fost hărăzit să trăiască, poate fi considerat predecesor pentru unii şi asimilator talentat pentru alții, un adevărat creator de tranziție literară.

(Reproducem o poezie inedită a lui Luchi aflată în Colecția de Manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti).

Cântec întru slăvire

S’ au desmorțit crengile

şi-au strigat țigăncile:

„iarbă mare”…

una-avea basmaua roşie,

alta-avea basmaua verde, –

toate-aveau basma murdară

cum treceau pe stradă-afară

şi strigau la „iarbă mare”.

S’ au deschis ferestrele

către’ ndepărtari albastre

şi’ n norocul de afară

sboară soare…

plopii au şireturi verzi,

e desmorțirea crengilor

ca basmaua țigăncilor

care trec cu „iarbă mare”.

„Iarbă mare” ’n joc de fum

primăvară în noroiul de pe drum,

– trupeşă, şubredă, subțire!

Vremea par’ că lâncezeşte

şi tânjeşte,

sufletul, albastru şi subțire,

urcă’ n sbor uşor spre zare…

ca un fum de „iarbă mare”…