„Corectitudinea politică”, între clișeul lingvistic și manipulare

Cotidianul langajier ne împinge adesea către construirea de secvențe discursive (de la enunț la discursul canonic) în interiorul cărora uzul limbii se transformă într-un joc periculos, cu termeni, concepte, simple cuvinte și expresii preluate și prea puțin riguros folosite.

Noul limbaj de lemn european a generat astfel de realități langajiere în vâltoarea cărora ne trăim deja existența lingvistică, bine instalați, ca într-o maladie fără șanse de vindecare, împreună cu care „trebuie să învățăm să trăim”, după clișeul lingvistic născut în pandemia cu SARS-COV2 și pe care sperăm să-l vedem scos din uz după terminarea ei.

Dacă am porni de la definițiile din dicționar, ne-am da seama că este greu să delimităm persuasiunea de manipulare. Manipularea este definită ca „acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie” (Boudon 1987). De fapt, persuasiunea este manipulare, indiferent de intenționalitate, iar manipularea este persuasiune, fiind percepută de interlocutor – receptor – interpret ca o tentativă de schimbare a propriilor convingeri.

Dacă avem în vedere un alt termen al jocului, argumentarea, și aici avem de-a face grosso modo cu tehnici și strategii discursive menite să schimbe, într-un fel sau altul, convingerile personale. Pe o scară a intensității acestui fenomen, am putea totuși situa la bază argumentarea și la vârf manipularea, dar spun, cu toată convingerea și experiența vorbitorului și nu a lingvistului sau sociolingvistului, contrazis aici, că e doar o chestiune de percepție lingvistică, pe de o parte, și de teorie discursivă, pe de altă parte.

Îmi amintesc cât de spumos spunea Raymond Queneau, vorbind despre situația limbii franceze, că, în final: „Mais qu´est-ce que le français? Les Français s´adressent aux Français et non les grammairiens aux grammairiens” (DPR 1995: 967).

Tot pe aceeași axă de intensitate lexicală, ajungem la un alt termen, propaganda, (Courtois 2007: 86), care a traversat regimurile și ideologiile, contrar percepției din literatura de specialitate comunistă. Propaganda primește, după căderea blocului comunist, o semnificație funcțională sinonimă cu manipularea (Roșca 2009: 154-164).

Ceea ce leagă toți acești termeni este limba și, așa după cum spune Rodica Zafiu (2007), „limbajul devine astfel un instrument eficient al puterii, folosit ca să împiedice manifestarea altor discursuri: omniprezența sa devine un scop în sine” (p. 51).

Livia Feidaros exprimă această perspectivă destul de tranșant: „... putem afirma că manipularea, persuasiunea, constrângerea, influențarea, coerciția, educarea și reeducarea sunt concepte ce se intersectează semantic la nivelul efectului produs asupra maselor, iar aceste acțiuni ale sistemului totalitar dobândesc conexiuni subsidiare și se materializează în aspectul cel mai pregnant al ideologizării, și anume propaganda” (Feidaros 2019: 41).

Sintagma „corectitudine politică” are ca punct de plecare ideea de corectitudine în libertatea de informare și redare a tuturor faptelor de interes public. În Codul deontologic al jurnalistului, de exemplu, această libertate se referă la cuvinte, gesturi, atitudini ale oamenilor politici, comentatorilor, influencerilor, jurnaliștilor. Democrația lingvistică se învață la fel de greu ca democrația politică, iar diferența, încă foarte consistentă, dintre jurnalistul născut într-o democrație consolidată și cel format într-o
„tânără democrație” (din nou un clișeu lingvistic ce merită discutat) constă în prioritatea pe care cel dintâi o acordă faptului, evenimentului, relatat neutru sau cât se poate de impersonal, și cel de-al doilea, care „scapă” interpretări ce pot conduce la încălcarea principiului deontologic al corectitudinii.

Atunci când derapajele ajung la partizanat, explicit (cf. Simionescu 2011) sau implicit, se creează „o anumită formă de manipulare” și riscul încălcării principiului deontologic al corectitudinii este inevitabil”.

„Corectitudinea politică” este un concept european menit să armonizeze discursul politic în raport cu destinatarul său: să nu ofensăm, să nu lezăm o altă persoană, o altă categorie sau grup de persoane.

Odată cu evoluția limbii, termenul „Political correctness” și-a schimbat sensul, dobândind noi semnificații. Dacă în SUA din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, el desemna prescriptivitatea lingvistică, respectul față de moral și juridic, privind dreptul constituțional sau civil, într-o epocă în care se vorbea despre „sexul tare” și „sexul slab”, în care existau o mulțime de categorii oprimate, victime ale societății capitaliste, azi neo-liberale, leninismul de stânga a inventat sintagma „corect politic”, pentru a desemna respectarea strictă a liniei partidului. Evoluția sintagmei a mers către ironie, denumindu-i „corect politic” pe „talibanii” partidului, deveniți indezirabili.

Teoreticienii Școlii de la Frankfurt, în frunte cu Theodor Adorno, Erich Fromm și Herbert Marcuse au preluat termenul „Political Correctness” (PC) pentru a descrie strategiile instituționale de înlocuire a expresiilor și termenilor din limba curentă care pot jigni minorități etnice, de gen, orientare sexuală, religioasă, persoane cu handicap fizic sau psihic, în vârstă, de altă rasă etc.

Astfel au apărut termenii neutri, meniți să reducă discriminarea și promovând concordia (ex: țigani/romi, spotted dick/spotted Richard, brainstorming/thought showers, before Christ/Anno Domini, Before Common Era/Common Era, Miss/Mrs, Caucasian/African/American, negro/slave (în ediția din 2011 a romanului Aventurile lui Huckleberry Fin de Mark Twain, publicat prima dată în 1884), injun (indian american)/half-breed (metis).

Un bip poate acoperi un cuvânt neconform – nigger (negrotei) – în filmul The Dam Busters, produs în 1955, pet/companion animal, garbage men/sanitation engineers, intervenindu-se în felul acesta în nomenclatorul meseriilor. Muzeul Regal din Amsterdam (Rijks museum) elimină termenii considerați ofensatori din peste 220 000 de titluri și descrieri de opere din colecția digitală a instituției.

Invalid a devenit handicapat – persoană cu dizabilități – persoană cu  nevoi speciale; negro – black – Afroamerican – African-American. Iată câteva exemple de schimbări în limbile noastre care au avut loc sub ochii noștri, în 20-30 de ani.

Reacțiile la aceste intervenții brutale în limbă (la început), în valorile universale, în identitatea culturală au fost la fel de violente. Filozoful Philip Atkinson: „Folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, «Corectitudinea politică» le impune oamenilor să se poarte ca un nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Adică toți trebuie să se comporte ca acel nebun. [...] Este aceeași mentalitate care a inspirat inchiziția și l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Este aceeași mentalitate care i-a inspirat pe naziști și a dus la holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămașa de forță a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domnește în toate statele totalitare”.

Pascal Bruckner, romancierul și eseistul francez, a declarat: „Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității”.

„Corectitudinea politică” a ajuns astăzi a fie asimilată propagandei comuniste.

De-a lungul secolelor, s-a încercat legiferarea funcționării unor limbi mari, de tradiție culturală, folosite în comunicarea internațională. Limba franceză a fost una dintre cele mai „atacate” de specialiștii lingviști. De exemplu, măsura feminizării numelor de meserii a reușit doar parțial, dar și altele, care vizau purismul lingvistic menit să „apere” calitățile limbii la un moment dat.

Ne amintim că puriștii au acționat la un moment dat și asupra limbii române, încercând să înlocuiască unele cuvinte de origine străină. Ce a mai rămas din faimosul „gâtlegău”, lansat de intelectualii secolului al XIX-lea, din „nassuflete” sau chibritul „deperetefrecătoriu”.

Dacă Eminescu sintetiza magistral esența filozofiei lingviștilor funcționaliști, spunând: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”, ne întrebăm ce ar fi spus geniul cuvântului românesc despre „corectitudinea politică” aplicată abuziv și ilegitim asupra limbilor? Că e, cu siguranță, manipulare și propagandă.

La început de mileniu trei, în România a avut loc dezbaterea unui proiect de lege, discurs de autoritate, prin care se încerca interzicerea împrumuturilor din alte limbi: româna să-și conserve identitatea, împrumuturile din alte limbi să nu fie folosite în limba scrisă, iar dacă ele apar, să se recurgă la traducerea lor în limba standard. Totuși, Jean-Michel Eloy spunea, pornind de la dezbaterile parlamentare care au dus, în Franța, la votul din 4 august 1994 cu privire la folosirea limbii franceze: „La démocratie est l´organisation d´un mode de discours”. Sociolingvistul s-a confruntat cu aceste realități lingvistice și cu prilejul cercetărilor sale asupra subiectului „familiei ca loc dialectal”.

Cu prilejul acestei dezbateri din anii 2000, locutorii români au putut verifica unele principii fundamentale pentru funcționarea limbii române: observarea faptelor langajiere reale trebuie să conducă la interpretarea lingvistică pe baza criteriilor obiective interne; doar nevoile fundamentale ale vorbitorilor, aceste constante la nivelul limbajului, determină funcționarea limbii; fenomenele limbajului pot fi explicate doar prin prisma legilor ce constată raporturile de dependență mutuală între fapte (cf. Frei 1971).

Autorul proiectului de lege pretindea că a observat în mod sistematic limba română, în funcționarea ei cotidiană, pe stradă, în dezbaterea publică, în mass-media. S-a încercat atunci oprirea dinamicii provocată de contactele interlangajiere, stoparea influențelor interlingvistice foarte puternice, dar, mai ales, să se spună „nu” uzului în fața normei gramaticale, impusă de autoritatea instituțională. Eșecul proiectului, atentat la democrația lingvistică, la principiul dinamicii și evoluției limbilor, a rolului hotărâtor al factorului locutor!

O consecință a acestui fenomen lingvistic pandemic, denumit manipulator „corectitudine politică”, este crearea „limbii de lemn” și, mai departe, distrugerea capacității expresive a limbilor, uniformizarea imaginarului lingvistic al vorbitorului, robotizarea lingvistică, dispariția forței creative a limbilor. Nicolae Manolescu spunea, în 1991, că „Limba de lemn este un mod de exprimare codificat, sibilinic și la rigoare osificat, a cărui particularitate este minima transparență. În limba de lemn nu se vorbește deschis, liber, ci pe ocolite și învăluitor”.

Oare asta se dorește astăzi din nou prin „corectitudinea politică”?

Repere bibliografice

Ardeleanu 2003 = Sanda-Maria Ardeleanu, La dynamique de la langue entre une mauvaise langue et l´évolution linguistique, în „Actele Colocviului Internațional Probleme de lingvistică generală și romanică”, Chișinău, CEP USM, 2003, p. 205-210.

Ardeleanu 2004 = Sanda-Maria Ardeleanu, La langue entre Norme et Loi, în „Opera Romanica”, 5, Editio Universitatis Bohemica Meridionalis, Bohemo Budvicium, 2004, p. 142-151.

Boudon 1987 = Raymond Boudon, Idéologie et communication: le cas de développementalisme, în Baue F. (ed.), Le pouvoir des medias, Paris, PUF, 1987.

Courtois 2007 = Stéphane Courtois, DICTIONARUL comunismului, Iași, Polirom, 2007.

DPR 1995 = Dictionnaire Petit Robert, Paris, Dictionnaire Le Robert, 1995.

Feidaros 2019 = Livia Feidaros, Manipularea prin cuvânt: trăsăturile discursului politizat în perioada regimului comunist, Suceava, Editura Universității „Ștefan cel Mare”, 2019.

Frei 1971 = Henri Frei, La Grammaire des fautes, réimpression de l´édition de 1929, Genève, Slatkine Reprints, 1971.

Rad 2009 = Ilie Rad (coord.), Limba de lemn în presă, București, Tritonic, 2009.

Roșca 2009 = Luminița Roșca, Strategii ale propagandei totalitare. Campania electorală din 1946”, în Studii și cercetări de istorie a presei, vol. II, an. II, Iași, Junimea, 2009.

Simionescu 2011 = Aurel Gabriel Simionescu, Jurnalismul politic între corectitudine și partizanat, în Andrei Dumbrăveanu (coord.), Jurnalismul politic între corectitudine și partizanat, Chișinău, CEP USM, 2011, p. 19-22.

Stănciugelu 2009 = Irina Stănciugelu, Măștile comunicării, București, Tritonic, 2009.