Exprimarea corectă, semn al culturii noastre

A trăi în societate înseamnă a comunica. În absența comunicării, întreaga existență umană ar fi de neconceput. Omul este o ființă dialogală. Nevoia de a comunica, de a transmite sau de a primi semnale, mesaje (informații, idei, sentimente) este o trăsătură fundamentală a sa, ea îi definește viața, îi coordonează acțiunile, organizarea socială și îi condiționează întreaga evoluție. Evoluția culturii și a civilizației, a omului însuși, ca ființă superioară, este legată implicit de evoluția procesului de comunicare.

Am putea spune, o dată cu filozoful, parafrazându-l, Communico ergo sum / Comunic, deci exist.

Există patru moduri de comunicare: comunicarea directă; comunicarea indirectă; comunicarea multiplă și comunicarea colectivă.

Comunicarea directă. În cazul comunicării directe, între parteneri se stabilește un anume tip de relații, relații primare. Comunicarea are loc imediat, dar și reciproc. Are loc deci un schimb permanent de idei, un dialog sau o conversație, fără niciun intermediar. Este comunicarea interpersonală. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare, una directă, orală, interpersonală.

Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe. Nu intrăm acum în dezbaterea diverselor teorii (teoria revelației, teorii psihologiste, teorii sociologice, teoria darwinistă, teoria priorității limbajului gestual, teoria onomatopeelor, teoria originii convenționale a limbajului, dar vom aminti opinia unui savant român, Henri Wald, privitoare la originea vorbirii: „Ideile se formează și se dezvoltă în și prin comunicare”. Vorbirea nu este doar o haină a ideii, ci însuși corpul ei. Vorbirea este și materie, și spirit. „Afectivitate și inteligență au și celelalte ființe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a reușit să vorbească”. Animalele „comunică între ele, dar nu dialoghează. Omul este prin esența sa o ființă dialogală”. Vorbirea n-are origine, ea este origine.

Comunicarea indirectă. Scrierea inaugurează un nou tip de comunicare, prin care se suprimă condiționaea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog și se creează posibilitatea transmiterii unei informații nedeformate, autentice, obiective în spațiu și timp, într-un pariu cu eternitatea. Istoria scrierii este însă destul de complicată și ea ne trimite în urmă cu mii, cu zeci de mii de ani. Dacă limbajul sonor e universal (toată lumea știe să vorbească) și e o trăsătură specific umană, el apărând o dată cu apariția omului, scrierea este o apariție târzie, fiind produsul direct al anumitor civilizații, cele urbane. Scrierea apare pe o anumită treaptă a dezvoltării culturii și civilizației și nu este universală nici astăzi. Scrierea este întâlnirea unui limbaj cu un alt limbaj. Pentru folosirea ei, trebuie schimbat codul, trebuie să se treacă de la canalul auditiv la cel vizual, salt fundamental în evoluția omenirii. Istoria scrierii este destul de complicată și ea ne trimite înapoi cu mii, cu zeci de mii de ani și nu vom intra acum în dezbaterile acestor teorii (pictografie, ideografie, scrierea cuneiformă, scrierea hieroglifică, scrierea fonetică, scrierea feniciană, scrierea alfabetică).

Comunicarea multiplă este legată de apariția tiparului, a „Galaxiei Gutenberg” în secolul al XV-lea, la Mainz, în Germania, care a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării.

Comunicarea colectivă, prin intermediul mass-media.

Am amintit, pe scurt, aceste câteva idei, pentru a înțelege mai bine rolul vorbirii și al scrierii în comunicare.

Scopul limbajului e de a comunica gânduri și sentimente. Nevoia de a învăța să vorbești este fundamentală și instinctivă. Vorbirea este naturală. Învățarea scrierii este dificilă, necesită multă practică. Cunoașterea și respectarea regulilor gramaticale, a ortografiei, a punctuației nu sunt la îndemâna oricui. Vorbitul e mai spontan decât scrisul. În vorbire, nu respectăm întotdeauna regulile gramaticale. Apar propoziții și fraze necontrolate, repetiții, întreruperi ale șirului expunerii, scrisul e mai structurat, mai îngrijit, mai elaborat. De la vorbă la cuvântul scris e o distanță. Nu e recomandabil să scriem cum vorbim.

În literatură, există oralitatea stilului, dar asta este altceva. Un scriitor cum este Ion Creangă este un exemplu strălucit în acest sens. Stilul său (din „Amintiri din copilărie”) e atât de natural, încât, citindu-l, ai impresia că autorul e în fața ta, îți povestește diverse întâmplări cu aerul că e aici, lângă tine. Autenticitatea vorbirii (scrierii) e fermecătoare, iar asta ține de talentul genial al scriitorului. Se pot da și alte exemple (I.L. Caragiale).

Cultivarea limbii înseamnă cunoașterea și respectarea normelor scrierii și pronunțării corecte, îmbogățirea mijloacelor de expresie. Exprimarea corectă, în scris sau orală, depinde de gradul de însușire și de aplicare a normelor de către vorbitori. Un rol important în acest sens îl are școala. Din păcate, nivelul general de cultură lasă de dorit, iar rezultatele catastrofale de la bacalaureat spun totul. Un rol negativ îl are și internetul.

Vom urmări câteva greșeli frecvente în limba română și vom încerca să le explicăm, pentru a fi evitate.

Să le luăm pe rând.

Paronime. Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă sub aspect formal, dar diferă ca sens, ca înțeles. Exemple: original/originar, familiar/familial, oral/orar, eminent/iminent, a emigra/a imigra, literar/literal etc. Se fac foarte multe confuzii în pronunțarea (și scrierea) acestor grupuri de cuvinte.

Să le explicăm: Creație originală (adică personală), Ești originar din Cluj.

Familiar = apropiat, cunoscut. Avem o relație familiară; familial = care ține de familie.

Oral = examen oral, verbal, spus; orar = orarul clasei, orarul trenurilor.

Eminent = excepțional, excelent, remarcabil, deosebit, distins, ales; iminent = care este pe punctul de a se produce. Exemplu: Revoluția este iminentă.

A emigra = a se expatria, a pleca; a imigra = a veni dintr-o altă țară.

Literar = referitor la literatură (cronică literară, critic literar), literal = textual, exact, redarea întocmai a unui text, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă.

Pleonasmul. Greșeli frecvente în vorbire întâlnim în cazul pleonasmelor, adică prin folosirea unor cuvinte care repetă inutil aceeași idee. Exemple: avansați înainte, continuă mai departe (a continua = a merge mai departe), prefer mai bine (prefer = vreau mai bine), cobori în jos (La Eminescu, „Cobori în jos, Luceafăr blând” are alte semnificații. E vorba despre o dublă coborâre, de un sacrificiu al coborârii, de la înălțimea lui Hyperion la nivelul unui pământean), a revedea din nou, a reveni iarăși la problemă etc.

Adjective care nu au grade de comparație. După cum bine se știe, adjectivele au diferite grade de comparație: pozitiv, comparativ și superlativ. Comparativul se construiește cu ajutorul adverbelor mai, mai puțin, tot atât de puse înaintea adjectivului, superlativul, cu adverbele foarte sau cel (cea) mai. Exemplu: bun, mai bun, foarte bun, cel mai bun. Sunt însă adjective al căror sens nu admite grade de comparație, deoarece indică o valoare absolută. Exemple: viu, mort, întreg, veșnic, unic, gata, complet.

Alte adjective, care nu sunt folosite în mod corect: inferior, superior, posterior, major, proxim, ultim, optim, suprem, maxim, minim. Exemple greșite: Calitate mai inferioară sau mai superioară; cel mai suprem ideal.

Mai nou, auzim adesea: filmul e super; totul este O.K.; părul tău este W.O.W.; mă simt cool. Uneori, întâlnim limbajul argotic: Totul este mișto sau nasol!

Omiterea prepoziției „pe”. Din păcate, această greșeală apare foarte des. Exemplu: „Bărbatul care l-am întâlnit”, „Cartea care am citit-o”, în loc de „Bărbatul pe care l-am întâlnit”, „Cartea pe care am citit-o”.

Cacofonia. Inevitabilul „ca și”. Aproape toată lumea, pentru evitarea cacofoniei, folosește, invariabil, greșit comparația (conjuncția) ca, dublată de conjuncția și. Exemplu: „Cartea ca și aspect e O.K.”. De ce nu putem spune simplu: „Cartea ca aspect e O.K.”. Se poate evita cacofonia prin inversarea cuvintelor „Ca aspect, cartea e O.K.”.

Cacofonia înseamnă o combinație neplăcută de sunete. Exemplu: El are grijă de casa sa. Sau: Inelele le-am cumpărat ieftin.

Unele substantive: 1. filozof/filosof. Unii scriu filosof, cu argumentul că vine din grecește, și e compus din filo și zofos, ceea ce înseamnă „iubitor de înțelepciune”. Limba română este însă o limbă fonetică, deci forma corectă este filozof; 2. anticameră/antecameră. Forma corectă este anticameră (din italiană) și înseamnă „camera de așteptare la intrarea în biroul unei persoane cu muncă de răspundere”. A face anticameră = a aștepta (mult) înainte de a fi primit de cineva. Un poet român, Marcel Miron, își intitulează, corect, un volum de versuri Poeme din anticamera vieții; 3. scrierea cu doi și trei de i. Substantivele copil plus substantivele care la N, sg se termină în -iu formează N. pl. nearticulat în doi i – copii, geamgii, vizitii, cazangii etc., iar N. pl. articulat în trei i: copiii, geamgiii, vizitiii, cazangiii. Idem, adjectivele de genul hazliu, zurbagiu, fustangiu etc.

Datorită/din cauză. Din cauză se folosește atunci când înțelesul este unul negativ: „Din cauza secetei, recolta a fost compromisă”. Din cauza = din pricina. Datorită are valoare pozitivă. Datorită = grație, mulțumită. Exemplu: Datorită ție, am reușit la examen.

Îți cer scuze/îmi cer scuze. Formula îmi cer scuze nu este corectă, din simplul motiv că nu îți poți cere scuze ție însuți. Deci corect îți cer scuze.

Desigur, greșelile în vorbire și scriere din limba română sunt mult mai numeroase. Noi nu ne-am propus aici decât să semnalăm câteva, cu speranța că vom contribui la înlăturarea lor și la cultivarea limbii române.

În final, mă întorc la celebrele versuri ale lui George Sion: „Mult e dulce și frumoasă / Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-armonioasă / Ca ea nu găsim” dar tot el ne îndeamnă: „Vorbiți, scrieți românește / Pentru Dumnezeu”.