Solomon Marcus. Limbajul matematicii și universul poeziei

Regretatul academician Solomon Marcus a explorat, prin cercetările sale, domenii tradiționale ale științei, fiind recunoscut, totodată, ca inițiator și promotor neobosit al unor discipline novatoare precum lingvistica matematică și poetica matematică. Cărțile sale s-au bucurat de aprecieri unanime, obținând premii prestigioase și notorietate: Analiza matematică, Lingvistica matematică. Modele matematice în lingvistică, Gramatici și automate finite, Introduction mathématique à la linguistique structurale, Poetica matematică, Semiotica folclorului, Timpul, Întâlnirea extremelor, Paradigme universale, Educația în spectacol etc. Personalitate de excepție a culturii și științei românești, Solomon Marcus a fost un exemplu modelator de savant implicat în destinul educației, al cunoașterii și al societății în care a trăit, cu o voce distinctă și fermă în mediul academic, universitar, în spațiul public. În domeniul educației, Solomon Marcus a pledat pentru promovarea unor strategii didactice inovatoare, în care accentul să fie plasat asupra spiritului critic și interogativ, militând pentru o cultură totală, fundamentată pe echilibru, interdisciplinaritate, spirit novator, generos, încrezător în progresul cunoașterii umane.

Solomon Marcus s-a identificat, în întreaga sa existență, cu figură emblematică a savantului caracterizat de erudiție, energie, curiozitate și de pasiunea noutății. Spirit tenace, inovator, flexibil, savantul a fost autorul unor importante cărți de analiză matematică, informatică, lingvistică, semiotică, poetică, de aplicații ale matematicii în științele naturii și în științele sociale, în filozofia și istoria științei. Într-un univers al culturii în care specialiștii își îngustează tot mai mult domeniul de expertiză, Solomon Marcus căuta, dimpotrivă, să traseze conexiuni, corelații, convergențe între știință și artă, între domenii în aparență îndepărtate unele de celelalte. Tocmai de aceea, separația binară, intolerantă între științele umaniste și științele exacte era inoperantă pentru autorul Poeticii matematice, viziunea sa fiind, dimpotrivă, una integratoare, sinergică, de comunicare dincolo de frontierele uneori artificial trasate între diferitele discipline epistemice ale spiritului uman, cum remarcă de altfel Solomon Marcus într-un interviu: „Eminescu nu face parte din categoria (...) poeților-matematicieni, ci dintr-o alta mult mai largă, în care trebuie să-i includem pe Novalis, pe Paul Valéry, pe Lucian Blaga, pe Camil Petrescu, Nichita Stănescu și pe mulți alții care, scriitori fiind, au trăit cu intensitate nevoia umană de a înțelege lumea, o lume care include știința ca o parte esențială a ei. Curiozitatea intelectuală este o parte organică a personalității lor. Eminescu s-a comportat în această privință cu întreaga modestie a celui care vrea să învețe. (...) Eminescu nu a avut nici un moment intenția de a deveni matematician, fizician, chimist sau biolog. El nu a făcut decât să dea curs imensei sale mirări în fața lumii și a făcut un efort considerabil de a înțelege măcar o părticică din tainele universului.” În acest context, este foarte relevant faptul că „universul imaginar al poeziei” se hrănește din „întreaga diversitate a umanului, în manifestările sale multiple, logice și intuitiv-emoționale, empirice și teoretice”.

Pe de altă parte, trebuie să observăm că demersul cărturarului are o finalitate gnoseologică majoră: aceea de a dezvălui unitatea ascunsă sau aparentă a lumii și a cunoașterii umane, ce rezultă, desigur, din convergența formelor, modalităților și strategiilor de cunoaștere, astfel încât idei, teorii, concepte operaționale din domeniul matematicii, informaticii, biologiei sau fizicii au șansa de a fi aplicate, valorificate sau valorizate în spațiul modelator al literaturii, în măsura în care marea Bibliotecă a Cunoașterii umane este alcătuită tocmai din aceste relații, corelații, convergențe și filiații între știință și literatură, între cunoașterea precisă și cunoașterea subtilă, într-o concepție deloc restrictivă, dimpotrivă, cumulativă și generoasă, fecundă în premise, argumentație și concluzii epistemologice, din care sunt excluse prejudecăți, modele prestabilite, canoane inflexibile. Desigur, orizontul științei ne oferă precizie, exactitate, echilibru, o judecată fermă bazată pe argumente, corectitudine a accentelor și rigoare a aserțiunilor, într-un dialog fertil care ne ajută să înțelegem lumea paradoxală și contradictorie în care trăim. Solomon Marcus subliniază comuniunea gnoseologică dintre limbajul poeziei și matematică: „Dincolo de unele aspecte exterioare, care par să le opună, matematica și poezia au o arhitectură asemănătoare, esența lor este în bună măsură aceeași. Poezia este un amestec de luciditate și vrajă. Am putea spune că luciditatea este replica pe care poezia o dă nucleului ei de vrajă, pentru a-l putea reliefa. Luciditate înseamnă aici organizare (deliberată sau nu) a textului la diferitele sale nivele. Studiul acestei organizări nu poate fi dezvoltat cu finețea necesară fără ajutorul matematicii, deoarece organizare înseamnă structură, iar structurile sunt obiectul matematicii. În acest sens, matematica este sora și auxiliara necesară a artelor”.

O carte a lui Solomon Marcus este intitulată sugestiv Limba română între infern și paradis, o carte în care reflecțiile autorului au o certă amprentă autobiografică, o latură confesivă de incontestabil interes, într-un
stil deschis, clar, pregnant. Infernul limbii este constatat în vorbirea mahalagească, în „spectacolul fioros al înjurăturilor”, în „violența verbală”, în „româna școlară”, a manualelor, este „sub așteptări”, sau în „modul bolovănos” al multor emisiuni televizate. În schimb, paradisul limbii se regăsește în operele marilor scriitori: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, dar și în dicțiunea elegantă a unor matematicieni (Spiru Haret, Dimitrie Pompeiu, Gh. Țițeica, Miron Nicolescu și încă la alții). Pentru Solomon Marcus, Eminescu este „un coautor de primă mărime al limbii române și are merite speciale în configurarea părții de paradis a acestei limbi”. Solomon Marcus expune în cartea sa opinii ferme, argumentate și nuanțate cu privire la relația dintre limba română și globalizare, cu privire la provocările internetului, la francofonia în declin și la anglicizarea (americanizarea) de azi, la comunicarea cu românii din diaspora sau din Basarabia etc.

Solomon Marcus a fost preocupat în permanență de identificarea și valorizarea analogiilor, căilor de comunicare și a punctelor de convergență, de dialog, între matematică și arte, în general și între matematică și poezie în particular. Percepută din perspectiva acestor corelații și interferențe multiple, matematica se integrează într-un vast ansamblu epistemologic care încorporează în structura sa elemente de o diversitate tulburătoare: „Dacă elevii ar afla, din manualele după care învață, despre bazele pitagoreice ale muzicii, despre rolul geometriei în descoperirea perspectivei în pictură și despre regularitățile aritmetice care guvernează deopotrivă ritmurile naturii și pe cele ale existenței umane, atunci legătura nu ar mai părea singulară, ci în firea lucrurilor. Arta de calculator, rolul geometriei fractale în știință și în artă deopotrivă, legăturile cu știința haosului nu ar mai părea bizarerii la modă, ci fenomene care se așază în mod firesc într-o istorie milenară”. Într-un text, Solomon Marcus observă: „Am analizat câteva zeci de opoziții între poezie și matematică. Este însă de la sine înțeles că opozițiile sunt interesante numai atunci când se exercită între entități care au un puternic numitor comun”. Pe de altă parte, cărturarul subliniază că „este de neimaginat traducerea în limbajul comun a unui text poetic sau a unei formule matematice. Atunci când se încearcă așa ceva, constatăm imediat că toată vraja poetică se destramă. Dacă unele formule mai simple, cum ar fi pătratul unui binom, pot fi totuși enunțate în cuvinte (așa s-a și întâmplat într-o perioadă timpurie de dezvoltare a matematicii), acest lucru se face cu prețul unei diluări care reduce, dacă nu cumva compromite total, forța de sugestie a formulei”. Analogia, corespondențele și convergențele dintre cele două tipuri de limbaj (poetic și matematic) se fundamentează pe tendința lor comună de a marca o concentrare și densitate a expresiei, superioară limbajului cotidian, dar și pe cultivarea unei atitudini gnoseologice transdisciplinare, pornită din ramificații diverse, dar și dintr-un impuls asociativ relevant (lingvistica matematică, caracterul metaforic al limbajului matematic, relațiile dintre limbajul natural și limbajul artificial, metamorfozele creativității umane).

Matematica, arta de a da același nume unor lucruri distincte (Poincaré), este, totodată, o disciplină ce studiază analogiile dintre lucruri, dar reprezintă, deopotrivă, un triumf al metaforei, cum remarcă Solomon Marcus, care consideră că disciplinele cunoașterii se regăsesc „sub interacțiunea puternică a localului și globalului, a părții și a întregului”, matematica incluzând, în chiar nucleul său originar, o „poeticitate esențială”, „prin intermediul căreia se facilitează accesul lor la poeticitatea lumii”, matematica devenind, astfel, un adevărat „pod către poezie”. Sunt reputate exemplele unor poeți precum Edgar Allan Poe, Mallarmé și Baudelaire, pentru care poezia se supune unei riguroase discipline compoziționale, actul poetic semănând astfel „cu mecanica de precizie” (Hugo Friedrich). Descriind și analizând relația dintre limbajul matematic și limbajul poetic, Solomon Marcus consideră că „limbajul matematic și-a îmbogățit considerabil componența sa artificială, depărtându-se astfel tot mai mult de limbajul natural, în timp ce limbajul poetic s-a diversificat și el, dând naștere unei întregi tipologii de limbaje poetice”. În măsura în care „orice text se află undeva între aceste tipuri de referință”, se consideră că distincțiile dintre matematică și poezie trebuie să fie înțelese într-un mod unitar și profund „în cadrul unor analogii fundamentale sub semnul cărora cele două tipuri de limbaje se dezvoltă”. Altă analogie este confirmată de formele creativității umane: descoperirea și invenția, limbajele științifice și cele artistice fiind limbaje ale creativității umane, care poate lua forma descoperirii, sau pe cea a invenției, modul de articulare a momentelor de invenție cu cele de descoperire fiind diferit. O altă analogie între cele două tipuri de limbaje este tendința lor comună de a realiza o „anumită concentrare a expresiei, o densitate semantică superioară limbajului cotidian și care permite dezvoltarea funcției lor euristice”, căci, remarcă Solomon Marcus într-un interviu, „este de neimaginat traducerea în limbajul comun a unui text poetic sau a unei formule matematice. Atunci când se încearcă așa ceva constatăm imediat că toată vraja poetică se destramă”. Metodologiile epistemice care plasează accentul asupra transdisciplinarității, care se bazează pe multiplicitatea nivelurilor de realitate, după modelul mecanicii cuantice, pe logica terțului inclus (Ștefan Lupașcu) și pe complexitate, ca paradigma fundamentală a cunoașterii actuale, în contextul unei continue interacțiuni a localului cu globalul, în care s-au dezvoltat anumite paradigme universale (spațiul, timpul, metaforă, informația, comunicarea, limbajul, semnul, jocul, criză, entropia, complexitatea, calculabilitatea, labirintul, podul).

Concluzionând, am putea constata că, în viziunea lui Solomon Marcus, limbajul poetic se întâlnește cu limbajul matematic printr-o aspirație spre totalitate, căci, după cum știm, gânditori precum Platon, Descartes, Leibniz, Husserl preconizau complementaritatea dintre științele exacte și științele umaniste (Mathesis universalis), matematica și poezia oferind, prin analogii și corelații între ele, o perspectivă integratoare și transfigurată, în măsura în care ambele discipline presupun un stil al conciziei, al construcției unor lumi posibile, demers în care rațiunea și emoția estetică, spiritul de geometrie și spiritul de finețe nu se exclud, ci se completează reciproc, într-un orizont al misterului (Lucian Blaga) și într-un spirit al gândirii analogice (confirmate în teoria haosului în orizontul cercetărilor științifice, explorarea spațiului oniric și a subconștientului, ca premise și teme de meditație artistică). Poezia și matematica se întâlnesc într-un spațiu spiritual elevat, marcat de concizie, ele având, dincolo de o anumită amprentă identitară, un indice de impersonalitate, de improbabil, de incertitudine și paradox.

Opera lui Solomon Marcus a reușit, într-o măsură apreciabilă, să demonstreze aceste fascinante punți între limbajul matematic și limbajul poetic, două limbaje cu o deosebită forță de expresivitate și de sugestie, prin care se oferă accesul la esențialitatea existenței, a lumii și a sufletului uman.