Mircea Popescu – vector al diasporei române

„Mircea Popescu a fost un român desăvârșit și un italian recunoscător și loial. Era o fire deschisă, veșnic surâzător și optimist, avea darul divin al prieteniei pe care a cultivat-o pretutindeni și, de aceea, este plâns de mulți români.” (Teodor Onciulescu. Mircea Popescu, în Enciclopedia ,,Români în știința și cultura occidentală”, Davis, California, USA, 1992, p. 298-299)

Acesta este portretul sintetic al celui care a fost Mircea Popescu – critic literar, filolog, profesor (Fieni, Dâmbovița, 14 octombrie 1917 – d. 17 august 1975, Roma), cu studii universitare începute în București (1938) și finalizate în Italia (1940, ca urmare a unei burse de studii acordate de Institutul  Cultural Italian din București (director Bruno Manzoni), trecând doctoratul în Litere și Filosofie cu mențiunea Magna cum laude (1942), numit  profesor de limba și literatura română la Universitatea din Milano, iar, după război, întors la Roma, devine funcționar la Președinția Consiliului de Miniștri (1945-1972). Obține ,,La libera docenza”, în baza căreia devine Profesor la Universitatea de Stat din Roma, la Catedra de filologie romanică.

Mare admirator și iubitor al scrierilor lui Vasile Pârvan, face traduceri în italiană din creația poetică românească de la Tudor Arghezi la Vasile Voiculescu (vol. ,,Poesia romena moderna”, 1969), dar scrie și o prețioasă ,,Storia della litteratura romena” (1970).

Casa lui, se menționează în aceeași Enciclopedie citată mai sus, a fost un cămin deschis oricărui român care se oprea la Roma.

S-a distins în calitate, vorba lui Virgil Ierunca, de cărturar, ziarist, conștiință, publicând în revistele Diasporei: ,,Revista Scriitorilor Români”, ,,Vatra”, ,,Destin”, ,,Fierra-Litteraria” ș.a.

În două volume reprezentative, doi cercetători literari avizați, respectiv prof. univ. dr. Mihaela Albu și muzicologul dr. Dan Anghelescu, spre cinstea dumnealor, au scos la Editura Muzeului Național al Literaturii Române din București, în 2013, o ediție selectă cu texte de Mircea Popescu, extrase din presa timpului (muncă de ocnaș!), grupate în zece secțiuni, precedate de o prefață de Sorin Alexandrescu și o introducere doctă, încheiată cu ilustrații și indici de nume (vol. I, 414 p.; II, 190 p.).

În ceea ce ne privește, am preluat un text semnat de Mircea Popescu referitor la Eugenio Coșerio (inclusiv o scrisoare adresată lui Mircea Popescu).