Parodia, o caricatură a literaturii

Într-unul dintre lexicoanele apărute în limba română (Negulici 1848: 306) până la trecerea la scrierea cu litere latine, parodia este definită, folosindu-se alfabetul mixt, cu caractere chirilice și latine, drept „imitație ridiculă de o scriere de literatură serioasă; scriere în versuri făcută după o alta spre a-i schimba înțelesul”. Este definit și substantivul parodiere: „a face o parodie; a înfățișa, a imita pe cineva; o scriere într-un chip ridicul”. Oxford English Dictionary descrie parodia ca provenind din antichitatea greacă și latină, iar în cultura europeană termenul este înregistrat în secolul al XVI-lea: 1. „An imitation of the style of a particular writer, artist, or genre with deliberate exaggeration for comic effect”. 1.1. An imitation or version of something that falls far short of the real thing; a travesty. Origin Late 16th century: via late Latin from Greek parōidia ‘burlesque poem’, from para- ‘beside’ (expressing alteration) + ōidē ‘ode’.” În Dicționar de terminologie literară (Editura Științifică, București, 1970), Mircea Anghelescu definește astfel parodia: „Imitație a unei creații, îngroșând și caricaturizând elementele sale cele mai caracteristice sau defectele cele mai semnificative. Creație care compune, din elemente deformate intenționat, caracteristicile unei opere literare cunoscute. Mimând și caricaturizând defectele acesteia, parodia este implicit o modalitate a criticii. Ea poate depăși însă imitația servilă, devenind o operă autentică de sine stătătoare”. Revenind, dă o altă definiție în Dicționarul de termeni literari (Editura Garamond, București, p. 176): „Imitație a unui text (v.) literar care urmărește un efect umoristic (v. umor), de obicei prin accentuarea și îngroșarea trăsăturilor caracteristice ale originalului. Procedeul presupune exercitarea unei retorici (v.) din care a dispărut elementul ce o însuflețea și aspectul ridicol al spectacolului (v.) nu provine atât din îngroșarea, din accentuarea trăsăturilor, cât din mecanica goală, din funcționarea unui ritual fără justificarea convingerii. De aceea, o imitație devine parodică în momentul când este aplicată unui obiect inadecvat (cum sunt unele dintre parodiile lui Sorescu din Singur printre poeți). Există și opere pornite cu intenții parodice care devin autonome, pierzându-și pe drum obiectul, devenit secundar: Joseph Andrews al lui Fielding, gândit inițial ca o parodie a romanelor lui Richardson, Documentele postume ale clubului Pickwick, de Dickens ș.a.” Considerăm ca nu se poate oferi o definiție universal valabilă pentru parodie (așa cum nu se poate găsi o definiție infailibilă pentru niciunul dintre modurile/procedeele comicului), întrucât aceasta ar trebui să ia în calcul textele fiecărui creator de parodii care, atunci când parodiază, are intenții diferite atât față de textul sursă, cel parodiat, cât și față de virtualii cititori, iar procedeul parodiei nu poate fi prins într-o explicație universal valabilă care să acopere atât de multe variabile.

Etimologic, parodia ar fi un „contra/aproape cântec” (gr. Ode = cântec, para = alături, aproape). În antichitatea greacă era o indicație pentru intrarea corului și orchestrei prin lateral și un moment al unei piese de teatru, când își făcea intrarea corul, urmând să-și performeze versurile anapestice din repertoriu. Chiar dacă parodia era cunoscută în această formă încă din perioada antică, ea reprezenta atunci cu totul altceva în raport cu ceea ce înseamnă astăzi această categorie a comicului. Parodia capătă recunoaștere mult mai târziu, iar conceptul este folosit într-un sens apropiat de cel pe care-l înțelegem astăzi, abia în 1561, de către cercetătorul J. C. Scaliger, în capitolul pe care acesta îl consacră parodiei, din Poetices libri septem. Este pentru prima oară când sensul parodiei nu este împins în derizoriu, când nu se face o discreditare a textului sursă (epopeile în acest caz), ci o imitație. Scaliger vede scopul parodiei ca fiind unul terapeutic, eliberator, raportat la tensiunea generată de dramele jucate. A existat o perioadă în dezvoltarea istorică a umanității, Evul Mediu, pe care unii cercetători o asociază integral cu parodia: „În această epocă, modelul cultural este atât de bine impus și atât de dificil de contestat încât există complacerea de a inversa valorile, fără a se risca criticarea acestora în mod direct. Comicul era astfel esențialmente parodic” (Defays 2000: 30).

Bahtin i-a atribuit parodiei vechi rădăcini, chiar dacă a fost recognoscibilă din punct de vedere cultural abia în Evul Mediu, perioadă în care parodia s-a afirmat pe deplin. Rădăcinile parodiei conduc, ca multe alte forme ale comicului, în opinia savantului, către acea cultură populară în cadrul căreia s-a manifestat plenar râsul sărbătoresc, zgomotos, voios, viguros, vesel. Vizată era mai ales biserica, însă parodiile medievale nu aveau accente satirice, ofensive, ci ofereau bucurie și veselie celor care din diverse motive nu beneficiau decât foarte rar de această eliberare spirituală a sufletului într-o societate (f)rigidă, în care credința și dogmele religioase severe, reci și uscate deveneau adeseori prea apăsătoare pentru viața cotidiană, încărcată de rutină, a omului simplu. Cercetătorul menționează câteva opere cu caracter comic, care imitau modele cunoscute de întreaga societate: între secolele V-VII, parodia sacră, pe care Bahtin o numește grotescă, Coena Cipriani – Cina cea de taină a lui Cyprian, scriere care relata istoria biblică a omenirii, de la Adam la Isus Hristos, sub forma unui nemaipomenit festin, toate întâmplările și personajele fiind tratate dintr-o perspectivă comică; Joca monachorum, de origine bizantină, conținea un număr de întrebări neserioase pe teme religioase și, de asemenea, parodii la cele mai importante rugăciuni, la Tatăl nostru, Ave Maria, la Crez; liturghii sau evanghelii scrise în cheie parodică-Evanghelia bețivilor, Liturghia banilor etc. Relativ în aceeași perioadă (sec. VII-VIII), semnalează Bahtin, au fost scrise Testamentul porcului, testamentul măgarului (măgarul, de altfel, are o istorie milenară, în literatura universală) (Apuleius 2005) și nenumărate alte texte parodice care aveau ca model tot ceea ce era serios, rigid, bazat pe legi și reguli – justiția, biserica, școala – aduse prin parodiere în derizoriu, devenind rizibile și de nefrecventat. Sintetic spus, parodia se bazează pe imitație, critică și invenție (adăugare) și ea reprezintă o creație realizată în mod conștient, cu bună intenție, pregătită cu atenție, după o perioadă rezervată documentării parodistului în legătură cu modelul. Acest model poate fi un text literar, de cele mai multe ori liric, deoarece poezia este cel mai ușor de parodiat, dat fiind că poeziile sunt, de obicei, de mică întindere și oferă numeroase detalii într-un spațiu mai mic, mai ușor de parcurs, mai vizibil și mai accesibil atât parodistului, cât și cititorului parodiei și al modelului acesteia. Sursa parodiei poate fi o operă literară integrală, un gen sau o epocă istorică, un personaj, un autor etc. În același timp, parodia este o categorie a comicului care se bazează pe un demers selectiv, analitic, critic și, în final, re-creativ. Fiind totdeauna critică și polemică, parodia pornește totuși, mereu, de la anumită simpatie și empatie față de model, de prețuire a acestuia, fiind, din acest punct de vedere, radical diferită de pamflet, care este violent, viperin, exploziv. Parodia nu-și poate distruge modelul, deoarece aceasta ar fi o auto-desființare, iar parodia ar putea muri chiar înainte de a se naște. Mai observăm că parodia se caracterizează prin disputa permanentă dintre canonic și comic, adică dintre serios și neserios, dintre model și noua creație, reprezentând o modalitate implicită de critică literară, care presupune adeseori și metaliteratura și, mai ales, intertextualitatea. Ar mai trebui adăugat că parodia este, uneori, o realizare care se desprinde de model, acesta fiind re-creat, deși i se păstrează structura și alte elemente, în care încă putem recunoaște cu ușurință modelul, lucru esențial în cazul parodiei, cu excepția textelor care, așa cum am mai spus, se desprind de textul sursă și devin opere literare de sine stătătoare. Privită printr-o lentilă universală, angulară, chiar dacă apropiată de model, dar cu deschidere largă spre cultura și evoluția umanității, parodia poate fi considerată mult mai mult decât un simplu mod de realizare și exprimare a comicului. Filozofic vorbind și raportându-ne la scara întregii existențe, parodia poate avea în centrul său ființa umană în raport cu Dumnezeu. „Unii romantici au văzut o istorie a omenirii desfășurată ca progres parodic, printr-o degradare continuă a obiectului inițial. Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea lui, aruncându-l pe Pământ, unde el joacă într-un spectacol unic: „alte măști, aceeași piesă”. Așa concepută, parodia nu mai generează comicul imitației micro-contextuale, oportuniste, devenind reflexul unei atitudini privind universul. Ea nu se mai diferențiază ca semnificație de model, pentru că fiecare termen al sistemului e simultan obiect al parodiei și parodie obiectului indefinit înlănțuit în timp într-o convenție ficțională” (Popa 2010: 181). Ca procedeu, parodia presupune un model, un text sursă (în cazul literaturii) și se construiește prin preluarea elementelor cheie în așa fel încât să fie lesne observabili imitatorul și imitatul. E nevoie de un text care să fie parodiabil, adică unul care să accepte deformarea la orice nivel al conținutului sau al structurii, păstrându-se „osatura” acestuia, dar și de un cititor cu un univers cultural generos, în care să fie inclusă și cunoașterea textului sursă (dacă ne referim la literatură), textul de la care pornește și pe care se sprijină parodia în întreg procesul, de la creație până la receptarea acesteia.

(Va urma)