Despre negustorizarea lumii în care trăim

1. În ce societate trăim (Dubet&Martuccelli 1998)? Într-una în care „ideea de societate e în declin”, în care „se tulbură viaţa comunităţilor”, „creşte instabilitatea”, „se schimbă radical ocupaţiile”, „se strică mecanismele integrării”, iar omul e „pus zilnic la tot felul de probe” care-l tensionează psihic, îl expune tuturor „experienţelor imposibile” și „luptelor identitare”. „Cade proiectul unei reprezentări de ansamblu a vieţii sociale plecând de la noţiuni unitare şi centrale […]. Este mare tensiunea între domeniul economic şi sfera socioculturală, […] piaţa invadând toate domeniile vieţii. Grav este și faptul că încrederea este pusă sub semnul îndoielii (Laufer&Orillard 2000). Învăţasem să ne afirmăm sinele, ştiind că există condiţii obiective şi subiective în care putem sau nu putem s-o facem, iar acum nu mai ştim dacă ar trebui „să luăm viaţa în piept”, „să ne retragem”,  „să ne strecurăm” prin ea, fiindu-ne tot mai greu să fim noi înșine, să ne fixăm scopuri (Chalvin 1998)... Acum căutăm o anumită coeziune socială minimală în comunitățile locale, (re)construim societatea¹. Grav este că recunoștința față de oamenii de valoare ai comunităților, ai societăților are memorie scurtă sau pare să fi îmbătrânit de tot... Recunoașterea tacită nu este de ajuns, mai ales când e vorba de recunoașterea și recunoștința datorată unor oameni de valoare, savanților². Recunoașterea nu este doar o virtute, dar și o datorie copleșitoare. Din păcate, înălțimea la care se ridică unii dintre români pare să atragă îndată uitarea lor, nu recunoștința față de ei. Recunoștința, ca și grâul, crește numai într-un sol bun, spunea tata, Dumnezeu să-l ierte... Cei penetrați de logica gestionară se mulțumesc acum să fie apreciați cu un „salariu mărit”, cu o pensie „specială” pentru munca depusă. Dar recunoașterea este și nonmonetară, iar ea ar trebui să vină din partea „breslei savanților”, a mass-media, a „publicului larg”. Sigur că recunoașterea publică ar fi declarația de dragoste pentru valorile neamului în vremuri de dispreț și chiar ură față de ele, dar mai e mult până când „publicul larg” va vrea să știe mai multe despre savanți de la savanți, în loc de telenovele și „tocșouri păcătoase”... Ar trebui ca în „programa” școlară să fie ore de învățare a recunoașterii și recunoștinței ca datorie a copiilor (copiii au și îndatoriri, nu numai drepturi!), ca să nu dorească și ei doar bani, pâine și circ... Dacă economicul este pus înaintea celorlalte componente ale societalului, oamenii nu mai dau sens activităţilor, nu negociază semnificaţii colective acceptabile ale tuturor schimbărilor făcute „în logica urgenței”. Cu toate acestea, instituţiile și persoanele care au rol major în socializarea și educarea oamenilor nu vin astăzi cu răspunsuri mai clare privind aceste schimbări accelerate” (Ibidem: 298). Ar putea fi (re)citite cu folos pagini³ care pot lămuri mai bine în ce măsură „mântuirea” noastră poate veni „din urmă”, de „sus”, de „jos”, din „viitorii posibili”...

2. Ideologia gestionară a inversat astăzi valorile și în societatea românească cu economie de piaţă. Departe de a mai suscita consideraţia și încrederea oamenilor cetății, politicul a devenit locul calculelor economice. Dacă oamenii care produc cred că „politica este în serviciul speculanţilor”, al „intermediarilor”, atunci plătirea impozitelor e trăită ca o povară, iar neplătirea lor ca semn de inteligenţă şi „savoir-faire” (Gaulejac 2005: 2016). „Oamenii politici” sunt tentaţi să devină „oameni de afaceri”, iar „oamenii de afaceri” ţin neapărat să facă politică... „Discursurile” lor sunt legate de bani, în timp ce problemele societăţii nu sunt legate doar de bani... „Cifrocraţii” abordează doar bugete, venituri, cheltuieli, impozite, taxe, profituri etc., nelăsând loc dezbaterilor asupra „finalităţilor existenţei umane”. Ei traduc totul în cifre şi apoi „fac calcule”, ignorând, ironizând tot ce nu-i legat de cifre. „Ideologia gestionară” se bazează pe presupoziţii, pe postulate⁴ care fac din om un „homo economicus”, iar din organizaţii și firme actori colectivi asemănător acestuia – profitul fiind scopul suprem. Dacă singurul criteriu recunoscut este banul, atunci tot ce nu e bănesc nu are sens, societatea devine maşină de produs, iar gestionarea – asociată cu capitalismul – vrea să se înstăpânească asupra întregii societăţi, uitând că nu e scop în sine, că importantă e ameliorarea societăţii oamenilor în ansamblul componentelor ei. În „societatea banilor”, omul – determinat să calculeze și recalculeze mereu – uită de trăiri, emoţii (încă netraduse în cifre...). Omul nu este însă „robot”, „monstru antropologic”, „maşinărie de îndeplinit sarcini”, chiar dacă producția destinată vânzării pe bani pentru salarii și pensii și „magia robotizării” sunt seducătoare pentru cei aflați (temporar) la putere, deoarece pot atribui responsabilitatea unor „fatalităţi economice” – presupus obiective –, ei scăpând de „chestiunile morale și culturale”...

3. Montaigne definea progresul ca pe o „cale spre virtute”, F. Bacon spunea că prosperitatea unei naţii se bazează pe inovaţii şi creaţii… Astfel de idei au fost continuate de către alții care au postulat că „memoria socială şi culturală” trebuie valorificată economic și politic. Condorcet (Condorcet 1795) „preciza” că progresul este rezultatul bătăliilor câştigate de raţiune contra superstiţiilor pe care le răspândesc şi întreţin preoţii și tiranii. Comte şi Spencer au formulat „progresul ca lege” ce depinde de „presiunea competiţiei” etc. Comparând discursul cu realitatea vieţii cotidiene, Nietszche constata că „europeanul de astăzi este cu mult în urma celui din Renaştere” (Nietszche 1967), iar adepți ai filosofului german au criticat expresiile „triumfului lumii materiale asupra celei spirituale”... Dacă piaţa cerne ce-i „profitabil”, atunci munca este subordonată „logicii financiare” (Linhart 2002), experienţa muncii își pierde virtuţile socializatoare, educaționale, singurul „proiect” rămânând acela de „a câştiga” azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi, mai mult decât ceilalţi... Dacă banul devine scop în sine, dacă „reuşita” se măsoară în bani – ca şi recunoaşterea sau/și recunoștința –, atunci registrul simbolic îşi pierde substanţa şi ne trezim într-o cursă nebună a competiţiei: mereu mai mult, din ce în ce mai repede, performanţa sau moartea... Cunoaşterea trebuie să se mobilizeze în serviciul economiei, iar aceasta în serviciul politicului pentru ca „totul să fie bine gestionat”: bunurile, familia, comunitatea, educaţia, sănătatea... Omul devine un „mijloc” al logicii gestionare, logicii financiare, logicii acţionariatului. Altădată, când „acumulau capital”, oamenii spuneau că o fac și cu un scop nobil, că valorizează munca, onestitatea, caritatea, „binele public”. Bogăţia, îmbogățirea şi bunăstarea nu ar trebui să se opună. Bogăţia ar trebui folosită astfel încât fiecare om să aibă loc în societate, să nu fie exclus sau marginal(izat)...

4. „Am reflectat adesea la ceea ce ar putea fi educaţia unui copil, spunea M. Yourcenar (Yourcenar 1980). Cred că ar trebui o educație de bază simplă, pe parcursul căreia copilul să înveţe că trăieşte în univers, pe o planetă căreia trebuie să-i protejeze resursele, să înveţe că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii şi că o mică deranjare a lor riscă să distrugă totul. Ar trebui să înveţe că oamenii s-au ucis unii pe alţii în războaie care au produs alte războaie, după care, fiecare ţară şi-a aranjat propria istorie minţind, ca să-şi flateze orgoliul. Ar trebui să înveţe atâta istorie cât îi trebuie ca să se simtă legat de cei care l-au precedat, să-i poată admira – dacă merită –, nu pentru a-şi face din ei idoli. Ar trebui să-i familiarizăm pe copii cu cuvintele şi cu lucrurile, cu numele plantelor şi animalelor. Educaţia lui sexuală ar trebui să înceapă prin a privi o naştere, educaţia sa mentală – văzând bolnavi şi morţi. Este timpul să vorbim copiilor despre lucruri mai importante decât cele despre care le vorbim acum”. Industriaşii, patronii, gestionarii, „oamenii politici” consideră educaţia un serviciu adus lumii economice și politice. Așa se face că „presiunea asupra sistemului educațional este permanentă, profesorii fiind evaluaţi după un sistem de puncte calculate în funcţie de numărul de articole publicate în reviste clasificate după „anumite criterii”, după numărul de comunicări la colocvii, după numărul studenţilor... Calitatea nu este ușor măsurabilă, contează productivitatea cantitativă... Cercetătorii abandonează spiritul critic pentru a îndeplini obiective ale producţiei” (Gaulejac 2005: 149). Cei mici interiorizează „logica gestionară”, socializarea lor respectă „rigorile pieței”, or ceea ce a dat mereu sens educaţiei a fost speranţa ameliorării poziţiei şi condiţiei sociale. „Inflaţia diplomelor” – legată de exacerbarea competiţiei pentru locuri, legată de erodarea rapidă a calificărilor sub presiunea schimbărilor urgente – face ca tot mai mulţi tineri să nu-şi afle loc de muncă, să amâne intrarea în şomaj cu câțiva ani („făcând studii superioare…”). Riscul de a nu găsi un loc de muncă îi face pe tineri vulnerabili, trataţi ca „forţă de muncă” exploatabilă, ieftină. Când se diluează sentimentul apartenenţei la un grup, la o categorie socială, oamenii au simţământul că rămân singuri şi sunt trataţi ca „pioni”. „Şomerul se luptă acum să-și găsească un loc de muncă, luptă să nu mai fie şomer, nu pentru ameliorarea condiţiei şomerilor… Cohorta excluşilor nu formează o clasă socială, ci o mare de indivizi cu traiectorii sociale eterogene, trăind în situaţii diverse. Şomerii nu împărtăşesc sentimentul apartenenţei, nu luptă împreună pentru a schimba condiţiile existenţei. Iar să te baţi cu excluderea este foarte greu atunci când lupta e solitară şi nu are loc pentru a schimba societatea, ci pentru a-ți afla un loc în ea” (Ibidem: 213). Eşecul şcolar afectează mai mult pe copiii săraci, şomajul îi ameninţă mai ales pe ei, iar riscul este mare în cazul celor cu puţini ani de şcoală. Evaluarea şcolilor se face pe baza unor formulare ce conţin termeni precum: capital uman, gestionarea carierei, merit, calitate, parcurs individualizat etc., pentru a se constata, în final, dacă „sistemul educațional” produce „întrebuinţabili”, „ocupabili” în producţie şi servicii... „Managementul calităţii” în educaţie, de exemplu, conține termeni și expresii de genul: satisfacerea nevoilor beneficiarilor – reuşită – performanţă – progres – calitate – excelenţă – responzabilizare – angajare – implicare – (re)cunoaştere etc., fiecare dintre acești termeni fiind definit prin ceilalţi... Specialiştii în publicitate şi marketing suprasolicită dorinţa de a consuma bunuri şi servicii, nu lectură, cultură. Ei au grijă să transforme de mici oamenii în „clienţi” și să-i „fidelizeze”. Toţi ar putea fi clienţi după câte dorinţe au, dar clienţi devin cei cu bani, iar ca să ai bani trebuie să-i câştigi, să ai mai mult... Reuşita este măsurabilă în bani și astfel se constată cine e performant şi cine nu, de aceea competiţia cu toţi ceilalţi şi cu noi înşine este fără sfârşit... „A fi permanent în mişcare, agitat, este un mijloc de a lupta contra sentimentului de gol provocat de nonsens. În faţa acestui gol trebuie să te agiţi, să faci proiecte, să-ți fixezi obiective, pe cât posibil în etape, fiecare etapă să pară utilă şi necesară, cu toate că ansamblul procesului nu duce nicăieri...” (Gaulejac 2005: 140). Dacă te poţi „branşa”, „cabla”, dispar granițele între serviciu, familie, timp liber. „Autonomie” înseamnă astăzi să te mobilizezi permanent, să aderi entuziast la proiecte (politice, dacă există), să ai încredere, să inspiri încredere, să ai „atitudine exemplară”, să fii fidel…

5. Hiperactivitatea are și efecte psihostimulante (stimulare sensorială, gratificaţii narcisice etc.), dar și alte efecte (imposibilitatea de a te mai destinde, migrene, „angoasa vacanţelor”⁵)... Sunt numeroşi cei care spun: „nu mai pot”, „sunt epuizat”, „nu mai am timp de mine” etc., sunt mulţi cei care mărturisesc deschis că au devenit anxioşi, depresivi, au tulburări de somn, hipertensiune⁶. Stresul duce la depresie şi tentative de sinucidere. Sunt „victime ale hărţuirii morale” cei care suferă de pe urma degradării condiţiilor de muncă, dar și cei care suferă din cauza inactivității, „lockdown”-ului care afectează sănătatea fizică şi mentală, compromite pe termen lung traiectoria vieții socioumane. Oamenii au fost eliberați de presiunea fizică şi sunt ţinuți sub presiune psihică... În „întreprinderea clasică” a societății moderne, atunci când exigenţele erau contradictorii, „angajatul” se plângea „şefului”. La ora actuală, fiecare se descurcă singur, cum poate, trăieşte în nesiguranţă, se simte vulnerabil, iar dramele individuale nu contează în faţa „necesităţii economice”...

6. În lumea paradoxală în care trăim se cere oamenilor să fie deschişi spre exterior şi criticaţi că nu sunt niciodată de găsit; li se cere să lucreze în echipă, şi sunt evaluaţi individual; se vrea „calitatea totală”, şi rezultatele cantitative sunt măsurate în bani; se spune că avansarea se face pe merit, şi are salariu mai mare cel „cu vechime”... Astfel de paradoxuri pun oamenii sub tensiune, în contradicţie cu ei înşişi și ele se adaugă discursului fără semnificaţie (discursul în care un termen e definit prin ceilalţi dintr-un grup de termeni). „Expertul gestionar” spune acum tuturor ce să facă şi ce nu, iar ei nu pot interveni asupra propriei lor situaţii dacă au votat propunerile „expertului”. Când sensul a tot ceea ce fac e dat de alţii, oamenii nu-i văd coerenţa, nu se mobilizează. Idealul construit cu instrumentele gestiunii poate să nu mobilizeze… Nimeni nu contestă idealul „reorganizării”, „redresării”, „rezilienței” etc. dacă în acest fel se reduc incertitudinile, conflictele, excluderea. În caz contrar, mulți renunţă să mai dea sens activităţii, devin „somnambuli sociali”, acceptă „procedurile”, „ordonanțele” – chiar dacă sunt în contradicţie cu convingerile lor personale. Omul izolat, care nu mai simte în ceafă suflul colectivităţii, comunității (constrângătoare şi abilitante), parcă nu mai știe să aprecieze ce înseamnă „viaţa trăită demn”, „integritatea morală”... 

Putem scăpa de paradoxuri, schimbând nivelul la care discutăm despre ele. Nu avem, nu ne facem timp să ne întrebăm dacă este „în natura lucrurilor” complexitatea actuală, sau în mintea oamenilor... Acum nu pricepem lumea în care trăim decât cu modele construite, fără a putea separa fapte, evenimente, de modelele propuse pentru descrierea-explicarea-înţelegerea lor. Dacă contribuţia fiecărui om la universul (familial, comunitar, societal) căruia aparţine este apreciată în bani, atunci omul se pierde în calcule: cât pierde, cât câştigă... Calculând tot timpul, el uită „gustul și mirosul” gratuităţii, solidarității, uită de frumuseţea gestului de a da şi al celui de a primi, de a se simţi bine cu ceilalţi, de importanța ameliorării condiţiilor vieții pentru toţi.

Nu avem răspuns la toate problemele cu care ne confruntăm, dar aceasta nu înseamnă să nu mai luăm decizii pentru a preveni deteriorări și mai grave. Nu trebuie să negăm riscurile evidente, nu trebuie să amânăm, nu trebuie să fim surzi şi orbi la indicii, la semne... Precauţia este un important principiu de acţiune (Godard 1997).

Note:

¹ Cohésion sociale et territories, La Documentation Française, Paris, 1997; M. Juffé, Les Fondements du lien social, PUF, 1995; F. Farrugia, La crise du lien social, Harmattan, 1993; P. Barcellona, Le retour du lien social, Ed. Climats, Paris, 1992

² În iunie 2021, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga („Patriarhul culturii române”, „o minune de om”, cum îl numea A. D. Xenopol, „una dintre personalitățile legendare, plantate pentru eternitate în pământul țării și în istoria inteligenței umane”, „curajosul intelectual al națiunii”, „înțelepciunea și originalitatea geniului român”, după cum aprecia Constantin Rădulescu-Motru, savantul care s-a implicat cu toată forța în viața social-politică și culturală a României), dar pe 5/17 iunie 2021 (și pe 5 și pe 17), la mormântul său de la cimitirul Bellu, n-a venit nimeni să pună o floare, să aprindă o lumânare…

³ Alain Touraine: Qu’est-ce que la démocratie?, Comment sortir du libéralisme?, Pourrions-nous vivre ensemble? Egaux et différents…

⁴ Teoria proceselor decizionale, teoria jocurilor, teoria sistemelor, cibernetica asistată de calculator, ideologia utilitaristă, instrumentalistă etc.

⁵ Medicii au identificat: tulburări comportamentale (tabagism, alcoolism, tentative sinucigaşe), tulburări digestive (crampe, colite, gastrite, ulcere, hemoragii digestive), tulburări dermatologice (psoriazis, eczeme), tulburări psihice (stări de panică, fobii, insomnii, angoasă), tulburări cardiovasculare (infarct miocardic) etc.

⁶ Competiția brutală, presiunea psihică insidioasă sporesc fenomenele de suferință ce se manifestă ca burn out... În această stare ajunge cel care muncește nonstop, din greu, se închide într-un fel de autosclavie (nu doarme cât trebuie, își pierde pofta de mâncare, bea multă cafea). Nici în familie, nici la părinți nu-și poate „reîncărca bateriile”, își ia de lucru cu el. Burn out-ul este o suferință surdă, cu multe fețe. Pentru ce? Pentru un confort mai mare, pentru bani, oamenii se supraîncarcă cu sarcini, devin descurajați, „hăituiți”, fără vlagă, deprimați… Medicii psihiatri recomandă să înțelegem că trebuie să spunem și nu, să înțelegem și virtuțile eșecului, să lucrăm mult la sporirea încrederii în noi, să acceptăm că nu suntem perfecți, să ne exprimăm pe parcursul unei comunicări autentice, evitând izbucnirile emoționale provocate de tăcere și neînțelegere, să ne facem timp de recuperare activă plăcută...

Repere bibliografice:

Chalvin 1998 = D. Chalvin, L’ Affirmation de soi, Paris, ESF, 1998

Condorcet 1795 = Condorcet,  Schiţa unui tablou al progreselor spiritului uman, 1795

Dubet&Martuccelli 1998 = Dubet Fr., Martuccelli D., Dans quelle société vivons-nous?, Paris, Seuil, 1998

Gaulejac 2005 = V. de Gaulejac, La société malade de gestion, Paris, Seui, 2005

Godard 1997 = O. Godard, Le principe de precaution dans la conduite des affaires humaines, Paris, INRA, 1997

Iorga 1939 = N. Iorga, Discursuri parlamentare, vol. I-II, București, 1939

Juffé 1995 = M. Juffé, Les Fondements du lien social, Paris, PUF, 1995

Laufer&Orillard 2000 = R. Laufer, M. Orillard, La confiance en question, Paris, Harmattan, 2000

Linhart 2002  = Linhart D. ș.a., Perte d’emploi, perte de soi, Paris, Eres, 2002

Neagoe 2007 = S. Neagoe, Oameni politici români, București, Ed. Machiavelli, 2007

Nietzsche 1967 = F. W.  Nietzsche, Antechrist, Paris, Pauvert, 1967

Touraine 1997 = A. Touraine, Pourrions-nous vivre ensemble?, Paris, Fayard, 1997

Turlea 2008 = P. Turlea, Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, București, Editura România Pur și Simplu, 2008

Yourcenar 1980 = M. Yourcenar, Les yeux ouverts, Paris, Centurion, 1980