Despre posibilitatea – anevoioasă totuși – a înțelegerii

1. Dorința de a reveni asupra acestei chestiuni am resimțit-o de fiecare dată când am constatat unele lucruri oarecum ciudate în ceea ce ne privește. Bunăoară, cât de ușor ne lăsăm în voia unor informații oarecare sau a unor simple păreri. Ca și cum acestea – până și atunci când survin într-o formă brută, primară – ar avea deja un înțeles. Nu e de mirare că, uneori, în viața obișnuită, ne vedem confiscați de lumea zgomotoasă a tot felul de păreri și de relatarea lor „senzațională”. La fel de frecvent ni se întâmplă și un alt lucru. Anume, să credem că, dacă ceva ne apare accesibil în primă instanță, comportă deja un înțeles. De exemplu, o spusă pe care o auzim prima oară, un fapt petrecut pe neașteptate, chiar și atunci când ne sunt cu totul străine motivațiile acestora. Întrucât le vedem sau le auzim, ne apar inteligibile într-o privință și, fără să mai stăm pe gânduri, socotim că am înțeles deja despre ce este vorba.

De ce totuși se întâmplă astfel? E greu de spus, însă fuga permanentă după tot felul de păreri sau opinii, cât mai diverse și cuceritoare, e simptomatică astăzi. Pare să devină deja un scop în sine. Ca și cum viața omului și-ar afla salvarea în măsura în care s-ar regăsi, la un moment dat, într-un ocean imens și gratuit de informații. Cred că e mai veche o asemenea iluzie. E posibil să se explice, în parte, prin acel privilegiu singular pe care îl capătă, în modernitate, relația dintre cunoaștere și putere. Alte idealuri, precum cel al grijii de sine sau al edificării în ordine morală, de exemplu, trec adesea în plan secund. Confuzia dintre a exprima o opinie și a înțelege e resuscitată acum, cred, de noua importanță pe care o capătă faptul comunicării publice. Sfera comunicării se vrea deja imediată și deplin satisfăcătoare. Nu mai importă aproape deloc dacă un lucru există ca atare, eventual dacă e înțeles în mod propriu, ci, pur și simplu, dacă se vorbește sau nu despre ceva, dacă se comunică sau nu ceva.

În consecință, noi ignorăm de obicei că nu înțelegem ceea ce auzim sau vedem. Nu ne mai punem problema dacă am înțeles ceva sau nu. Iar ceea ce auzim sau vedem pare oricând la îndemâna minții noastre. De fapt, avem acces pentru început la un sens primar al lor, care, desigur, poate fi sărac sau aparent, însă nu ne dăm seama imediat de așa ceva. Ne mulțumim cu acest sens de primă instanță și îl preluăm ca și cum ar fi vorba de un înțeles. Exact ca atunci când, întrevăzând pentru o clipă și întâmplător o lumină slabă pe bolta cerească, avem imediat credința că am văzut un nou astru. Deși ne este accesibil doar ceva de primă instanță, credem că avem acces la înțelesul ca atare al celor petrecute. Tocmai aici se află un motiv al amânării faptului de înțelegere, o amânare de regulă neconștientizată ca atare, căci vine odată cu ignorarea împăcată în sine a stării de neînțelegere.

Are loc, așa cum vedem, o confuzie aparent inocentă. Sensul de primă instanță al celor spuse ori văzute e luat ca și cum ar fi înțelesul lor. Doar că distanța dintre ele este uneori uriașă. De pildă, putem recunoaște expresiile rostite de cineva în limba pe care o vorbim, chiar fraze întregi, fără a înțelege totuși despre ce este vorba. Putem sesiza în primă instanță un sens al celor spuse și, cu toate acestea, să ne rămână de neînțeles¹. Am întâlnit asemenea situații în dese rânduri, mai ales cu prilejul unor discuții avute în orele de seminar. Citeam împreună cu studenții, bunăoară, anumite pasaje din paginile unor autori moderni sau contemporani și constatam cu toții că, deși în primă instanță ne erau inteligibile destule propoziții, nu reușeam să înțelegem aproape nimic. Cele spuse acolo ne apăreau oarecum clare la nivelul limbii uzuale, căci cuvintele nu erau lipsite de orice semnificație și nu se încălcau regulile elementare de gramatică. Reușeam să ne dăm seama despre ce se discută, de exemplu, despre problema timpului sau despre condiția umană. În același timp, spusele respective ne apăreau cu totul obscure în privința chestiunilor discutate, de neînțeles ca atare, ca și cum ar fi fost vorba despre ceva fantomatic. Deși regăsite cu sensul lor primar, acele propoziții nu se legau logic de cele anterioare și nici de cele care veneau după ele; dimpotrivă, fie apăreau complet accidentale, fie erau contrazise de ceea ce aflam în alte fraze. Un lucru ne era clar, deși reușeam să percepem sensul de primă instanță al unor spuse, nu ajungeam la înțelesul lor. Și, în destule cazuri, nu aveam deloc motive să punem faptul ca atare pe seama limbajului „obscur” sau „enigmatic” al autorului din care citeam.

Așadar, unele spuse cu sens – în primă instanță – nu reușesc să aibă pentru noi și un înțeles. Unele fapte inteligibile – sub o primă evidență – nu sunt inteligibile și într-un mod propriu². Exprimarea a ceva într-un limbaj ce pare cunoscut nu înseamnă neapărat și înțelegerea celor exprimate.

Această chestiune avea să-mi aducă în atenție, mai târziu, un fapt destul de grav întâlnit în zilele noastre, forma nouă de analfabetism care se tot extinde. Cu o sintagmă pe care o cred nepotrivită e numit „analfabetism funcțional”. E prezent atunci când cineva, deși știe într-o măsură să citească, nu înțelege cele citite. Mai bine spus, nu înțelege într-un mod propriu cele citite și, mai grav, nu știe că nu înțelege³. Diferă totuși de acel om în preajma căruia, altădată, se afla excentricul Socrate. Acela, deși cel mai adesea nu știa că nu știe, credea totuși că modul său de a fi ca om se află sub anumite limite. Prin urmare, căuta să vadă ce înseamnă cutare cuvânt sau cutare lucru, cutare eveniment imprevizibil pentru mintea sa. Acest lucru nu prea se mai întâmplă acum. Căci, astăzi, cel care nu știe că nu știe (mai bine spus, nu înțelege că nu înțelege) este deja sigur de sine. Nu mai are îndoieli cu privire la sine, nici sentimentul unor limite. Nu crede că poate fi discutabil ceea ce spune și ceea ce face, nu-și mai rezervă timp pentru a reflecta asupra acestora. Suficiența de sine a acestui om e mult mai densă, încât arareori i se poate trezi nevoia de a înțelege totuși ce anume se petrece cu sine în această lume a vieții.

Aceste lucruri ciudate nu privesc doar cele spuse ori scrise, ci deopotrivă unele fapte sau evenimente din lumea vieții. Căci la fel de frecvent se întâmplă ca noi să recunoaștem, de exemplu, direcția de evoluție a unui fenomen, un anumit sens așadar, și, cu toate acestea, să nu înțelegem semnificația lui. Putem vedea, bunăoară, cum fenomenul migrației unor mari comunități de oameni se tot amplifică, ajunge să cuprindă întregul continent, devine un fenomen cotidian și cumva inevitabil, cu efecte sociale neașteptate și de durată, și, cu toate acestea, nu reușim să înțelegem ce se petrece în ordine mentală sau în lumea istorică. Sensul de evoluție al fenomenului, cel puțin geografic și social, nu ne este străin, însă înțelesul său propriu, așa cum poate fi regăsit la nivelul vieții mentale și istorice, ne scapă aproape complet.

2. Prin urmare, aș spune că evidența unui sens, mai ales a unuia de primă instanță, nu e suficientă pentru înțelegerea celor auzite sau întâmplate. Nu e suficientă pentru constituirea unui înțeles propriu al acestora. Sensul nu coincide decât arareori cu înțelesul celor auzite sau văzute. Uneori, sensul de primă instanță ocultează înțelesul propriu, ca atunci când perceperea lui induce amânarea efortului de înțelegere. Am văzut cu alte prilejuri cât de vastă și eteroclită e lumea sensului⁴. Te pot întâmpina pe neașteptate sensuri aparente sau fictive, neutre sau indiferente, ambigue sau indecise. Dar și sensuri agresive, ca și voința care le instituie și le întreține. Eventual abnorme, disolutive prin efectele lor. Prin urmare, nu orice apariție a sensului înseamnă posibilitatea unui act de înțelegere. Sensul nu reprezintă prin sine un înțeles, decât, poate, arareori. Cel mai adesea urmează a fi el însuși clarificat și înțeles, spre a putea vedea, bunăoară, dacă e aparent sau real, indiferent ca atare sau deschis unei posibile înțelegeri.

Sigur, cineva ar putea spune că e vorba mereu de niveluri distincte ale sensului, de la cel elementar, sărac sau aparent, până la cele care pot fi socotite proprii. Și că fiecare nivel oferă un mod de înțelegere. Așadar, câte sensuri posibile, atâtea moduri de înțelegere⁵. Cu alt prilej am discutat acest lucru, acceptând ideea că prealabilă este de fiecare dată o anumită comprehensiune cu privire la sine și la cele existente. Fenomenologia clasică, de la Martin Heidegger și Maurice Merleau-Ponty până la Hans-Georg Gadamer, de exemplu, a susținut cu destule argumente acest lucru. Cu orice act omenesc e deja la lucru un înțeles cu privire la cele percepute, chiar dacă acesta poate fi uneori impropriu sau obscur. De fiecare dată e prezentă o anumită înțelegere / comprehensiune, chiar și atunci când cineva se raportează inadecvat la stările de lucruri. Sau când pur și simplu nu înțelege. În fond, faptul de a nu înțelege constituie el însuși un mod – deficitar sau privativ – al înțelegerii. Doar că, vorbind astfel, este în atenție o accepțiune generică a înțelegerii sau, mai bine spus, a comprehensiunii. Aceasta poate fi socotită prealabilă față de cele mediate reflexiv și constitutivă ca atare ființei omenești.

Însă, acum, am în vedere un alt nivel al înțelegerii, conștient de sine și de propriile sale limite. Așadar, reflexiv, apt să-și revadă de fiecare dată propria condiție. De exemplu, când e vorba de buna clarificare a unei spuse ori a unui fapt omenesc. Sau când e în joc înțelegerea de sine și înțelegerea celuilalt, a unei comunități de viață. În asemenea situații, apare firească nevoia de a depăși starea de primă instanță sau ceea ce e luat ca de la sine înțeles, spre a se ajunge la unele distincții sau argumente, la o anume justificare a celor date. Chiar și atunci când ceva nu poate fi înțeles, acest lucru se poate clarifica într-o privință, spre a se putea admite că e vorba de ceva de neînțeles.

Cred că e bine să ne oprim o clipă la câteva exemple. Bunăoară, enunțuri de felul: „Unele specii vii au dispărut”, „Limbile vorbite evoluează continuu”. Pentru cineva care vorbește limba română, aceste propoziții pot fi inteligibile. Va recunoaște o anumită semnificație a expresiilor care le compun și faptul că sunt adecvat compuse. Așadar, va recunoaște un sens al lor. Însă, oare, le și înțelege? Nu oricând, sau, mai bine spus, nu oricând în chip propriu. De pildă, când cuiva nu-i este cunoscută decât semnificația obișnuită a noțiunilor respective, ele vor fi inteligibile la un nivel elementar, sărac. La fel și atunci când nu e deloc preocupat de asemenea probleme. Le recunoaște ca propoziții, însă nu înțelege conținutul lor și fenomenul la care se referă. Le recunoaște un sens, dar nu și înțelesul lor⁶. Ele pot avea un înțeles pentru cineva care, bunăoară, reflectând asupra lor și recunoscând problemele pe care le exprimă, contextul în care au fost formulate, regăsește o anumită justificare a celor afirmate. Însă pentru acela căruia îi este indiferent conținutul lor, ele vor rămâne doar simple spuse. De exemplu, dacă cineva nu e deloc preocupat de ceea ce se petrece cu limba vorbită, încât nu-și pune nicio întrebare în legătură cu aceasta, nefiind interesat dacă o limbă istorică se modifică sau nu, dacă evoluează sau nu, enunțul referitor la starea ei constituie o simplă spusă. Sigur, îi apare ca o spusă cu sens, însă fără un anumit înțeles. Ca să dețină un înțeles, ar trebui să o întâmpine, de exemplu, cu anumite întrebări și cu nevoia unei clarificări, spre a distinge cum are loc un asemenea fenomen și cu ce efecte în viața unor comunități. Doar astfel ar putea înțelege, de pildă, că limba este un fenomen viu și că, odată cu ea, se poate modifica însăși identitatea culturală sau istorică a unor comunități de oameni.

La fel și în cazul celuilalt exemplu, „Unele specii vii au dispărut”. Acest enunț are sens din punct de vedere gramatical. Are sens și din punct de vedere logic, mintea noastră acceptă ideea că tot ce este viu poate să dispară. Însă enunțul respectiv nu te asigură imediat de înțelesul celor afirmate. Ca să dobândească un înțeles, ar trebui, bunăoară, să fie adus în relație cu anumite întrebări, situat într-un context și supus unei reflecții personale. Bunăoară, cel care aude enunțul respectiv s-ar putea întreba despre ce specii e vorba, unde au trăit și până când anume, cu ce însemnătate pentru locurile respective și pentru un întreg ecosistem, dacă nu cumva și alte specii se află în situația de a dispărea cu timpul. Ar putea ajunge astfel la ideea că, uneori, se petrece un grav dezechilibru în lumea vieții, idee ce ar valora ca înțeles al afirmației inițiale.

Iată și un exemplu banal, spusa „Afară plouă”. Ea are sens pentru orice vorbitor de română. E formulată corect din punct de vedere gramatical, poate fi inteligibilă. Are cumva și un înțeles? Nu în primă instanță, căci nu știm, de pildă, cine o spune și din ce motive, cui anume o adresează, dacă e vorba de un vers sau de o simplă constatare. Doar prin accesul la asemenea date am putea recunoaște un înțeles al spusei respective.

A sesiza sensul de primă instanță al unei spuse nu înseamnă neapărat a înțelege acea spusă. Inteligibilitatea ei elementară – ca și cea formală – nu e suficientă. La fel, a sesiza sensul evolutiv al unui eveniment – precum extinderea unei epidemii, de exemplu – nu înseamnă încă înțelegerea acelui fenomen. Unele cunoștințe, cu privire la anumite cauze sau succesiuni, efecte sau regularități, nu oferă prin ele însele înțelesul unor evenimente. Nu asigură acel gen de inteligibilitate – să-i spunem elaborat, de secundă instanță – care să facă posibilă înțelegerea lor⁷. Noi ne aflăm adesea în fața unor spuse sau a unor evenimente care, deși fac vizibil un sens, nu au încă un înțeles pentru noi.

Ce anume doresc să spun? Actul de înțelegere ar trebui regăsit, cel puțin uneori, în accepțiunea sa proprie, exigentă. La fel și alte acte omenești importante, cel de gândire sau cel de cunoaștere, cel de credință, cel de contemplare sau cel de creație. Fiecare dintre ele comportă o accepțiune proprie, cultivată cu grijă. Altfel, rămân văzute într-o manieră obișnuită, trivială sau cu totul laxă, confundându-se ușor cu ceea ce de fapt nu sunt.

Într-o accepțiune proprie, actul de înțelegere vine întotdeauna cu anumite cerințe, unele bine cunoscute. Bunăoară, în cazul unui enunț, nevoia de a recunoaște contextul acestuia și valoarea conceptuală a unor expresii. Deopotrivă, nevoia de a sesiza relația dintre cele enunțate și unele credințe sau supoziții, recunoașterea unei forme de viață din care fac parte: cine le spune și cui le adresează, cu ce intenții posibile, când anume sau în ce situație, cu ce așteptări sau efecte. Nu e vorba de-a amâna la nesfârșit actul de înțelegere, socotit cumva „prea complicat” sau „greu realizabil”. E suficient uneori a fi conștient de ceea ce s-ar cuveni gândit cu atenție, eventual de unele limite în privința exprimării și a modului de gândire, ca faptul de înțelegere să survină ca atare. A-ți da seama că, la un moment dat, ceva a rămas neînțeles ca atare, eventual că este prin sine de neînțeles, înseamnă a fi deja pe drumul înțelegerii. Asemenea cerințe survin și atunci când cineva caută să înțeleagă un anumit eveniment, să întrevadă o semnificație a acestuia pentru mintea omenească sau pentru viața unor oameni⁸. Atât cât poate fi cunoscut, acesta va fi pus în relație cu faptul omenesc de viață. Altfel spus, va fi scos din regimul unui fenomen neutru sau indiferent, „exterior” intenționalității umane. Și i se va căuta o anume relevanță în viața unor oameni și a unor comunități. Aceasta înseamnă că evenimentul respectiv va fi evaluat, pus în relație cu unele valori sau repere de viață. Astfel se explică faptul că, spre a înțelege un anumit eveniment, acesta e privit pe cât posibil ca un întreg. Și, desigur, prin acele categorii care sunt proprii vieții omenești, precum valoarea și semnificația, scopul sau finalitatea. De fapt, înțelegerea presupune o dublă orientare a conștiinței, atât către evenimentul în cauză, cât și către sine. Cum bine s-a spus, înțelegerea a ceva este de fiecare dată și o înțelegere de sine, ea este întotdeauna pe măsura înțelegerii de sine⁹. Mai mult chiar, are un caracter dialogal: solicită de fiecare dată dialogul cu sine și cu celălalt, inclusiv cu datele de fond ale vieții omenești. În definitiv, înțelegerea unui fenomen înseamnă regăsirea semnificației lui în experiența orientării de sine, a situării de sine în lumea vieții.   

3. Ar trebui să revin aici asupra distincției deja menționate. De obicei, oamenii socotesc drept sinonimi termenii „sens” și „înțeles”. Nu e neapărat greșit acest lucru, există situații ce pot să justifice această sinonimie. De exemplu, în cazul unor enunțuri care, întrucât fac posibilă o anumită evidență prin ele însele, ne apar de la sine înțelese (de exemplu, „A = A”, „Ziua e lumină”). Sinonimia celor doi termeni poate fi acceptată și când sensul ne apare suficient în primă instanță. Nu știm dacă este suficient, satisfăcător, dar apare astfel. Bunăoară, în cazul unor spuse uzuale („Acest drum duce dincolo de pădure”). Sau în cazul unor sensuri convenționale (precum cel al culorii de la semafor, dar și cel al plecării cocorilor spre sud, pentru oamenii unui ținut). Dacă cineva se mulțumește să știe că plecarea cocorilor anunță apropierea timpului friguros, sensul elementar al acestui fapt constituie înțelesul lui. Însă dacă se va întreba, să zicem, de ce doar unele păsări pleacă spre sud, cum se orientează ele și cum resimt timpul întoarcerii, sensul convențional nu mai reprezintă prin sine un înțeles¹⁰. Așadar, sinonimia termenilor „sens” și „înțeles” poate fi acceptată când sensul ne apare fie de la sine înțeles, fie satisfăcător într-o primă instanță. Probabil și în alte situații asemănătoare. Însă nu și atunci când, dovedindu-se insuficient sau echivoc, trezește nevoia unui efort conștient de înțelegere.

Sigur, cineva ar putea să reia argumentul scepticului econom¹¹. Ar putea spune că, de fapt, noi avem de-a face tot timpul doar cu sensuri; mintea noastră caută mereu sensuri și, treptat, trece de la unele sensuri primare, fruste, la sensuri mai rafinate. Acestea din urmă ar putea fi numite de secundă instanță sau elevate. Într-adevăr, am putea gândi și astfel. Doar că, din moment ce a sesiza un sens nu înseamnă neapărat și a dobândi un înțeles, termenii „sens” și „înțeles” își conservă diferența conceptuală. Avem totuși la îndemână termenul „înțeles”, ne putem folosi de accepțiunea lui distinctă. Nu e vorba de o șansă pe care ne-o acordă, cumva întâmplător, limba maternă. Știm bine că în destule limbi europene se poate distinge, uneori chiar prin termeni diferiți, între sens și înțeles. De exemplu, sensus și comprehensio („idee”, „concepție”, „concluzie”), sens și compréhension (fr.), Sinn și Verstehen (germ.), sentido și compresión (span.), sens și meaning / understanding (engl.). În unele cazuri, unul și același termen poate avea atât semnificația de „sens”, cât și cea de „înțeles”, contextul și intenționalitatea în joc ajutându-ne să vedem despre care dintre ele este vorba.

Am văzut însă că există și alte motive pentru a distinge între cele două concepte. Unele privesc tocmai cerințele pe care le presupune actul de înțelegere și care aduc în față diferențe ușor sesizabile. Voi avea în vedere acum câteva dintre acestea.

Bunăoară, sensul poate fi uneori „de la sine înțeles”, precum în cazul unor spuse evidente prin ele însele („Ziua e lumină”). Însă un înțeles ce ar fi „de la sine înțeles”, evident ca atare fără niciun efort de înțelegere, ar fi de neînțeles. Ca și cum ar fi posibilă muzica pentru o ureche nemuzicală. Sigur, despre unele înțelesuri s-a spus că sunt de fapt pre-înțelesuri. Apar astfel fie întrucât sunt prealabile față de altele, ca supoziții comune, fie întrucât nu au fost supuse unei reflecții atente, fiind luate ca atare în virtutea unor reflexe obișnuite.

Sensul poate fi formal, chiar vid în privința comprehensiunii, ca atunci când spunem: „A = A”. Or, înțelesul înseamnă comprehensiune, relevare a unui conținut. Sintagma „înțeles formal” îmi apare ca o contradictio in adjecto. Excepția ar asigura-o acele cazuri în care sensul apare „de la sine înțeles”. În rest, diferența e ușor de recunoscut. De exemplu, unele spuse („Substantivele albastre aleargă prin pădure”), deși au sens, nu au și un înțeles. Ar putea avea un înțeles, poetic, să zicem, numai dacă ar fi percepute asemeni unor versuri, așadar prin transfigurarea poetică a celor exprimate¹². Este posibil însă și cazul opus. Bunăoară, spusele unui om, deși lipsite de sens, pot avea un înțeles distinct pentru cineva străin, așa cum se întâmplă când un psihiatru constată, în fața vorbirii fără sens a unui pacient, că acesta suferă de o anumită maladie.

Sensul poate fi neutru, indiferent pentru acela care îl exprimă, ca atunci când un geometru precizează relația dintre ipotenuză și catete. Or, un înțeles nu poate fi indiferent celui în cauză câtă vreme acesta dorește și caută el însuși să înțeleagă, mai mult chiar, știe bine că înțelesul unei stări de lucruri îl privește într-o măsură și pe el însuși.

Sensul poate fi impus, ca atunci când e fixat ideologic sau insinuat prin manipulare. Or, înțelesul – ca și efortul personal de înțelegere – nu poate fi impus ca atare. Desigur, omul acceptă multe sub presiunea fricii sau când îi este amenințată viața, poate să consimtă formal la cerințele unor precepte și ideologii. Însă, câtă vreme mintea sa află o formă de libertate, va căuta să înțeleagă singur ceea ce se petrece. E adevărat că ar trebui văzut, cu fiecare caz în parte, când e vorba de o înțelegere proprie și când anume de seducție sau de simplă manipulare.

Cum vedem, sensul și înțelesul presupun intenționalități diferite ale conștiinței și niveluri diferite de comprehensiune. Iar a distinge între ele nu înseamnă deloc a le separa. Putem vedea uneori cum, pe de o parte, sensul devine el însuși un înțeles, sau, pe de altă parte, cum înțelesul ajunge cu timpul să aibă valoarea obișnuită a unui sens. În fond, nu e vorba de înțelesuri prefixate sau invariabile, ci de reconstituirea lor continuă în actul de comunicare.

În cazul analizei unor evenimente apar și unele cerințe distincte. Înțelegerea nu înseamnă doar delimitare a unui sens de manifestare sau a unei direcții de evoluție. Nici doar recunoașterea unor cauze și efecte, a unei regularități posibile. Ea presupune, odată cu analiza evenimentului respectiv, reflecția cu privire la sine, adică recunoașterea unei semnificații de viață în cazul acelui eveniment. Multe fapte și evenimente au pentru noi cauze relativ cunoscute, însă puține apar și cu o anumită semnificație. Ca să revin la un anumit exemplu, noi știm într-o privință de ce migrează mari comunități de oameni din Asia sau din Africa, ce anume le atrage continuu pe continentul european, cu ce motivații explicite străbat drumuri extrem de lungi, cei în cauză riscându-și uneori viața. Însă nu știm încă semnificația istorică sau cea religioasă a acestui fenomen. Va modifica el în chip decisiv cultura și demografia pe continentul european? Va insufla alte direcții morale și religioase omului din acest spațiu? Se va schimba profund configurația culturală și politică a Europei? Sigur, unele semnificații ale acestui eveniment, precum cele sociale, le putem întrevedea, însă o bună înțelegere a fenomenului solicită mai mult decât atât. Cum am văzut deja, înțelegerea presupune configurarea unui eveniment pe cât posibil ca un întreg, adică revederea lui ca un întreg parcurs, sub întrebări ce privesc atât cele trecute sau prezente, cât și cele viitoare („de unde?”, „cum anume acum?” și „încotro?”). Pare o pretenție greu de satisfăcut, însă percepția se conjugă mereu cu gândirea conceptuală și cu imaginația, fiind adesea în joc modele alternative de înțelegere. Faptul ca atare solicită raportarea unui eveniment la o lume distinctă a vieții și, astfel, evaluarea lui, prin raportare la unele valori și criterii de viață. Cu aceasta, înțelegerea unui eveniment înseamnă de fiecare dată și o anumită înțelegere de sine. Aș îndrăzni să spun că măsura înțelegerii unui eveniment stă în dependență de măsura înțelegerii de sine, și invers. În definitiv, înțelegerea unui eveniment are loc odată cu orientarea de sine a omului și în cuprinsul acestei experiențe. Efortul de înțelegere face parte din experiență fundamentală numită orientatio, pe care, așa cum știm, Mircea Eliade a căutat să o descrie în datele ei de fond.

Când astfel de cerințe se realizează incomplet, înțelegerea devine deficitară, săracă. Iar a nu le realiza înseamnă a rămâne doar la unele informații în legătură cu un fapt sau altul, fără ca acestea să poată fi înțelese.

Aș încheia spunând că diferența dintre sens și înțeles – dintre a sesiza ceva și a înțelege – contează mai mult decât am fi dispuși să credem. Bunăoară, înțelegerea aduce în față însăși semnificația unor fenomene, relevanța lor pentru modul omenesc de viață. Înseamnă deopotrivă înțelegere de sine, conștientizare atentă a propriei condiții. Ne spune când anume unele atitudini – îndeosebi tehnice, atrăgătoare prin eficiența lor – sunt realmente justificate sau nu, rezonabile sau nu. În același timp, oferă o cale în efortul de educație, mai ales când avem în față, așa cum știm, noua formă de analfabetism; ceea ce apare realmente deficitar acum este tocmai exercițiul personal de înțelegere, nevoia reală de înțelegere și conștiința prezenței sau absenței unui înțeles al celor petrecute. Nu ar trebui să ne mire, așadar, când unii gânditori, mai vechi sau mai noi, văd în faptul înțelegerii o diferență esențială omului, ceva propriu modului omenesc de a fi și nu doar o simplă posibilitate a minții printre altele.

Note și referinţe

¹ Auzim adesea spunându-se că, de exemplu, cutare „a înțeles în cele din urmă”, „a priceput despre ce este vorba”. Chiar dacă acea persoană accede de la început la un anumit sens al celor petrecute, înțelegerea se petrece mai târziu și anevoios. Uneori, prea târziu; să ne amintim în această privință o veche spusă: „Dă-i omului, Doamne, mintea de pe urmă!”.

² Ar merita readusă în discuție ideea de inteligibilitate, însă nu e locul aici. Ceva devine inteligibil atunci când poate fi distins în cel puțin o privință, chiar dacă nu e distins în mod clar sau într-o măsură suficientă. O anume inteligibilitate e presupusă cu orice act de percepție, intelecție sau imaginație. Nu ar trebui gândită prin opoziția dintre sensibil și inteligibil, nici prin simpla conformitate cu anumite operații logice. De exemplu, până și ceea ce apare lipsit de sens comportă o anume inteligibilitate, prin chiar faptul că se arată într-un anume fel minții noastre.

³ Am vorbit despre asemenea situații în două texte recente, Sensibilitate și sens (publicat în „Limba Română”, nr. 1, 2017) și Cunoștință și înțeles. Despre noul analfabetism din perspectivă hermeneutică (în „Communicatio”, nr. 1, 2021). Unele idei vor fi reluate aici într-o nouă formă și, sper, cu o mai bună clarificare a chestiunilor în atenție.

⁴ Cf., de exemplu, Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, 2013, §13-18; Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe, Polirom, 2021, secțiunea a treia.

⁵ Acesta ar fi argumentul celui sceptic. Eventual, argumentul celui care, în spiritul lui William Ockham (căruia i s-a atribuit sentința: entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem), consideră că nu e nevoie să „complicăm” lucrurile. L-aș numi argumentul scepticului econom (uneori până la avariție), întrucât caută să reducă cele două entități, sensul și înțelesul, la una singură.

⁶ De această dată, sensul survine prin faptul că sunt urmate – de obicei, neconștient – anumite reguli de gândire și exprimare. Înțelesul, însă, solicită de fiecare dată o atitudine conștientă și reflexivă din partea celui care se exprimă. Când ceva ne apare totuși „deja înțeles”, „de la sine înțeles”, înseamnă că la mijloc se află o neînțelegere.

Revăzând o întreagă tradiție în această chestiune, de la Gotlob Frege încoace, Eugeniu Coșeriu consideră că sensul presupune norme de coerență sau adecvare (între gândire și expresia ei, sub aspect gramatical, și între gândire și obiectul ei, sub aspect logic). Există deopotrivă norme de corectitudine (cu privire la semnificația unor expresii) și norme de congruență (cu privire la actul de desemnare). Sigur, unele norme pot fi suspendate cu bună știință, de exemplu, prin folosirea metaforică a limbajului, prin folosirea lui extravagantă sau prin situarea în metalimbaj. Cf. Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 2009, p. 119, 273-275.

⁷ Este motivul pentru care se poate distinge – uneori e absolut necesar acest lucru – între cunoștință și înțeles. Sau, cum am căutat să spun de la bun început, între informație (părere, opinie) și înțeles. Aș spune, simplificând puțin, că nu orice act de cunoaștere înseamnă înțelegerea celor cunoscute; înțelegerea presupune, de exemplu, sesizarea unor semnificații de viață. Sunt în joc atitudini diferite ale minții omenești, precum cea comunicativă, cea cognitivă și cea comprehensivă (sau de înțelegere). Chiar dacă acestea interferează și se presupun uneori reciproc, ele rămân distincte. Așadar, distincte, nu separate.

⁸ Când se află în joc nevoia de înțelegere, categoria decisivă pentru gândirea omenească devine, cum s-a spus, cea a semnificației (Wilhelm Dilthey). Nu cea de cauzalitate, de pildă, nici cea de legitate sau de ordine, ci cea de semnificație. Vin atunci în față întrebări de felul: ce semnifică acest fenomen pentru viața unui om sau a unei comunități? ce relevanță are în relația omului cu sine și cu ceilalți? ce înseamnă cunoașterea sa în experiența orientării de sine?

⁹ A se vedea, de exemplu, Hans-Georg Gadamer, Despre problematica autoînțelegerii, în Adevăr și metodă, vol. II, traducere de Gabriel Cercel, Teora, București, 2001, p. 457.

¹⁰ Nici atunci când, de pildă, își amintește câteva versuri din Stelele-n cer: „Stol de cocori/ Apucă-ntinsele/ Și necuprinsele/ Drumuri de nori. // Zboară ce pot/ Și-a lor întrecere/ Vecinică trecere –/ Asta e tot...”.

¹¹ Argumentul a fost amintit deja mai sus, la nota 4.

¹² Sunt elocvente în acest sens cuvintele pe care Goethe i le atribuie la un moment dat lui Mefistofel: „Grau, teurer Freund, ist alle Theorie, / Und grün des Lebens goldner Baum“ („Gri, dragă prietene, e orice teorie, / Și verde pomul auriu al vieții“) (Faust, I, vers. 2038–2039). Comentând acest exemplu, Eugeniu Coșeriu observă că, din dorința exprimării poetice, sunt transgresate normele obișnuite ale exprimării. Asemenea norme pot fi transgresate și în virtutea altor motivații, ludice, estetice sau religioase.