Iurie BOJONCĂ, sexagenar

Iurie Bojoncă s-a născut la 28 august 1961, în Antonești, Ştefan Vodă. După absolvirea școlii medii din satul de baștină (1978), urmează Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău (1983). Debutează cu poezie în revista „Moldova” (1975). După absolvire, se angajează în calitate de profesor la Tiraspol, la Școala rusă de cultură generală nr. 3 „A. P. Cehov”, dar la scurt timp este înrolat în serviciul militar. Participă la mișcarea de eliberare națională, devenind persoana de încredere a poetei Leonida Lari, în 1988. Debutează editorial cu grupajul poetic Cer cuvântul (1989) în antologia Șapte tineri poeți. Este redactor-şef adjunct la ziarul „Baştina” din Ialoveni (1990-1991). Activează ca pedagog în cadrul Liceului Teoretic „Grigore Vieru” din s. Băcioi, Ialoveni și, între 1992 și 1998, deține funcția de director. În 1996 publică volumul de poezie Peștera mâglei. Este doctorand la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi (1996). Activează ca profesor la Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu” din Chișinău (1998-2003). Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2001). Îi apar volumele Teama de scris (2002) și Mesaje din ocnele paradisului (2003).

Din 2003 se stabilește în Italia, participă la activitățile culturale organizate de Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția. În 2007, la Timișoara, îi apare volumul Râul Zero și plopul fără soț, prefațat de Svetlana Paleologu-Matta, eminescolog de talie europenă. Publică volumul Din puşcăriile Paradisului, ediţie româno-italiană (Timişoara, 2010) și Il motivo dello specchio (Italia, 2016). Este inclus în antologiile românești Poezia acasă, România din suflet, Ovidiu, două milenii de neuitare, Ce enigmatică eşti, femeie..., în două selecții italiene: Premio Prato Cittá aperta și Poesie e racconti (2016) și în antologia română-engleză Basarabia Sufletului Meu, la Toronto, Canada (2018).  Este redactor asociat la revista de limba italiană „Luogo comune” din Mogliano Veneto, Provincia Trevizo, Italia. Colaborează la revistele „Oglinda literară”, „Tribuna”, „Steaua”, „Poesis”, „Poezia” etc. Din 2009 este reporter la revista „Prodiaspora”. În 2010 i se decernează Medalia „Meritul civic”. Este președintele Asociației Moldo-Italiene pentru Colaborare și Integrare A.M.I.C.I. din Veneția. Membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română” (2019). În 2019, la Chișinău, îi apare romanul Puzzle sau De ce copacii sunt galbeni și i se decernează Premiul Relații Culturale al Uniunii Scriitorilor din RM.

Iurie Bojoncă își începe traseul literar printr-o „poezie de atitudine” (C. Trifan), care îl distinge ca voce poetică chiar din momentul debutului. Ciclul Cer cuvântul, inclus în cartea Teama de scris (Timișoara, 2002), conține șapte texte reprezentative din antologia de debut, apărută în anul istoric 1989. Cer cuvântul exprimă nu doar o necesitate de afirmare, ci și o replică unor imperative sociale, literatura servind drept spațiu de manifestare a revoltei, a repulsiei față de indiferență, ipocrizie, fals, formalitate, lipsă de atitudine și dezintegrare națională. Vocea lirică e angajată în procesul de trezire a conștiinței umane, a spiritului colectiv, a interesului față de adevărul istoric (Lecție de istorie, Gramatica istoriei). Omul este perceput ca ființă care își pierde treptat particularitățile identitare, dar și esența umană. Cruzimea și dezumanizarea se amplifică pe fundalul lumii obiectelor și mai ales al naturii, care, spre deosebire de oameni, se manifestă mult mai inofensiv. Lumea obiectelor încorporează umanitatea, o conține, se umple de „veninul” și de „mârșăvia” ei, ascunde potențialul uman ratat: „Casele cu multe etaje/ sunt monumente ce-ndură,/ un fel de oameni cu mii de ochi,/ şi fără gură” (Asemănare). Poezia de debut a lui Iurie Bojoncă stă sub semnul vizualului idealizat, al metaforei, al intensității expresiei (Mărțișoare, Pasărea fără aripi), dar și al interogației ironice și răzvrătite. Poetul creează imagini în care luminile și culorile joacă nu doar pentru conturarea ideilor, ci mai ales pentru reliefarea unei axe de valori umane și naționale. 

Ciclul Jocul de-a ursul include texte care poetizează subtil și nuanțat experiența iubirii (Toate ce le atingi..., Ninsoare ancestrală, Sunt fericit) redefinește liric unele mituri despre originea și evoluția prin concurs a universului și a omului (Care pe care), despre raportarea omului la om, a poetului la omenire (Avere), a poetului la propria creație (Sunt acuzat). Cuvintele capătă ființă după asemănarea omului, au corpuri care se nasc și mor (Am fost în morga cuvintelor...), așa cum omul se manifestă ca un sistem textual armonios, care „rimează” cu universul (Omul e o poezie). Pe de altă parte, poetul inventează noi mituri ale genezei umane, încifrând sisteme de idei despre „formula spirituală”, metamorfoza interioară a creatorului, iubirea ca acces către infinit, suferința și jertfa ca resursă a creației. Eul poetului intuiește și explorează o conștiință a lucrurilor care formează anturajul existențial (Ce spun lucrurile?), în care fiecare element cosmic se reflectă în altele, universul fiind o oglindă a sinelui (Ochii pământului). Poezia lui Iurie Bojoncă se încadrează concepției moderniste prin stilul versificației, prin conținutul contemplativ, metafizic, prin fondul axiologic și universalitatea tematică. Condiția omului contemporan, depersonalizarea, dezumanizarea, viața ca experiență sfâșietoare, renunțarea la sine etc. sunt idei centrale în poeziile Decât om ca acum..., Omnivorii, Îmi vine să urlu ș.a.

Lumea contemporană este privită ca spațiu al ferocității, al inumanului, al cruzimii (Subiect de fabulă), al absurdului (Cine e flămândul?), al răsturnării valorilor și al degradării (Inelul de aur). Timpul este o categorie extensibilă, un lanț de evenimente, o evoluție trasată, o narațiune care ia formă lirică (Homo sapiens). Jocul de-a ursul se încheie cu texte care ilustrează câteva perspective despre credință, relativa deosebire dintre viață și moarte, moartea ca direcție unică și inevitabilă, ca unghi de vedere asupra vieții, moartea ca experiență de verificare a relațiilor cu ceilalți, ca trecere în istorie, ca neantizare a ființei. 

Poezia Teama de scris (care intitulează volumul apărut la Timișoara, în 2002, dar și ultimul ciclu al acestui volum) e o confesiune a sentimentului de frică în fața frumuseții cu putere orbitoare. Teama este o consecință a conștientizării faptului că atunci când creatorul se concentrează exclusiv asupra frumosului exterior, poate orbi, rămânând cu abilitatea de a privi doar în sine. Cuvintele se materializează ca să poată înlocui organe în corpul uman sau lipsa unor obiecte din exterior, se pot abstractiza pentru a furniza imagini complexe ale realității. Ele servesc drept unelte de modelare a femeii-sinteză, a iubitei perfecte, din alte chipuri de femei. Iubirea este trăită ca simbioză, ca unitate indisolubilă a două existențe, dar și ca forță salvatoare, ca terapie. Femeia este o proiecție lirică obsedantă. În aceeași ipostază se află și eul poetic în calitate de iubit: „eu apuc mâna bărbatului meu/ şi o plimb pe brațele femeii tale/ tu modelezi zâmbetul femeii tale/ ca să poată sfredeli inima bărbatului meu/ eu îi sugerez un gând bărbatului meu/ tu îl anticipezi în mintea femeii tale...” (Femeia din visul meu). Iubirea, în viziunea poetului, este o forță cu poli opuși, care determină omul să oscileze mereu între realitate și fantezie, între dorință și refuz, între potențial și imposibil. Pe lângă iubire, e multă tristețe în lume, boală, suferință, fals, sunt multe frământări ale sinelui: „cât e oare de la mine/ cel care scriu/ până la mine/ cel care sunt”.

În volumul apărut la Timișoara, în 2003, Mesaje din ocnele paradisului, viziunea lumii ca paradox se aprofundează, polaritatea dintre bine și rău se accentuează prin contraste de idei. Omul tinde spre alte experiențe, spre depășirea propriei corporalități („pot să mă adăpostesc/ în câinele acesta/ care-mi linge picioarele/ pot să trăiesc în măduva/ unui ciolan de-al lui/ pot să fiu cerșetor/ ori golan/ pot să beau/ o sută de vieți/ într-un singur an”). Scrisul, creația, textualismul se transformă în teme poetice în prima parte a cărții, unde se valorifică anumite aspecte metatextuale și intertextuale (Eminescu, Creangă, Vieru ș.a.) în poezii ce transpun sau fac referință la teorii și la concepții artistice. Viața, în accepția poetului, capătă un rost doar când se transformă în cuvinte;  realitatea este reinventată în funcție de absența sau de prezența cuvintelor. Iubirea se metamorfozează prin expresia ei în limbaj. Ultimele poezii reflectă experiența unei iubiri destrămate, a unei distanțe dintre două „pușcării” – una a paradisului în care a plecat femeia și cealaltă a infernului în care a rămas bărbatul. Spre deosebire de textele altor volume, în Mesaje din ocnele paradisului, poezia încorporează mai mult cotidian, fără să-l supună unui filtru, generându-se din procesul de textualizare a realității. Textul liric echivalează, astfel, procesului de „derulare a cotidianului” (M. Cimpoi). 

Iurie Bojoncă este tentat să abordeze diverse structuri poetice, încercând să împace aspecte contradictorii în unități în care „frisonul postmodernist n-a alungat frăgezimea și erupțiile idilice”, după cum remarcă A. D. Rachieru în prefața volumului româno-italian Din pușcăriile paradisului (Timișoara, 2010), tradus de Viorica Bălteanu. Aflat de câțiva ani în alt spațiu cultural, care nici nu-i devine familiar, dar nici nu-i rămâne nici absolut străin, Iurie Bojoncă își cultivă poezia pe acest teren al contradicțiilor, „localizând” unele puncte de referință în afara țării de baștină. Volumul începe cu ciclul „Tu ești Veneția mea”, o poezie a erosului matur, care culminează cu declarația din Îmi arătai Veneția, centrată pe ideea că frumusețea iubitei întrece frumusețea lumii pe care o contemplă eul liric. Ciclul Precum visa Dante este o reflecție poetică asupra stării de refugiu și singurătate în mijlocul iluziei realității. Persoana lirică trece treptat printr-o gamă variată de stări ce fuzionează cu imaginile senzoriale de diversă natură, stări care devin palpabile prin asociere cu unele obiecte: „și eu cu mâinile goale/ am început să aleg/ păsările ce-au nimerit în mine/ să aleg avioanele,/ norii cu ploaie,/ zmeii de hârtie...” (Am avut momente...). Ispitit de intertextualitate, poetul stabilește raporturi între imagini din Dante, Baudelaire, Eminescu, Bacovia, cu ajutorul cărora se autoexplică. Unul dintre motivele obsedante este cel al infinitelor forme ale timpului și „amprentele” lui în materie.

Imaginile lumii poetizate se concentrează în nucleele unor mituri lirice. În poezia În univers, dar și în alte texte din ciclurile Memoria genetică și Omul e o poezie, se pune problema cosmogenezei, a etnogenezei, a „fracturii” dintre nație și pământ natal. Miturile lirice evoluează în poezii sociale, în care are loc un proces de conștientizare a realității: „Și totuși suntem un popor năzdrăvan/ fără Țară de două sute de ani,/ dar în fiece zi cu cioban”, reflectat prin apel la motive biblice și concepții religioase. Imaginilor poetice le este adusă o plus-valoare semantică prin expresia grafică realizată de pictorul timișorean Gheorghe Văleanu. 

Ciclul de scrisori și poezii Râul Zero și plopul fără soț abordează problema exodului basarabean, tema casei, baștinei fiind asociate stării de amărăciune, deziluzie, dar și unui virulent atac critic la adresa sistemului politic care a cangrenat Basarabia, cauzând fenomenul migrației în masă. O selecție specială din poezia lui Iurie Bojoncă este prezentată în volumul Il motivo dello specchio (2016), tradus în limba italiană de V. Bălteanu. Poezia generică este tradusă și în engleză, în antologia Basarabia sufletului meu (Toronto, 2018), îngrijită de Maria Tonu și Daniel Ioniță, prefațată de Alex Ștefănescu. În Motivul oglinzii fiziologia și anatomia umană este pusă în slujba spiritului, fiecare parte a corpului fiind o unealtă de explorare a lumii interioare sau a macrouniversului, dar și de transpunere a viziunilor în poezie (Figuri de stil). Poetul imaginează procesul de „întoarcere a materiei în faza ei primordială”, „facerea” și „desfacerea” lumii (Disociere). În Motivul oglinzii, ca și în Râul Zero și plopul fără soț, se reconstituie poetic secvențe din viața emigranților.

Poezia lui Iurie Bojoncă reflectă, per ansamblu, o încercare de elucidare a unor aspecte existențiale, sociale, culturale, textuale; de limpezire a conștiinței omului dezorientat, pierdut în confuzii, angoasat de „superhaotica realitate”, pe care tinde să și-o subordoneze prin cunoaștere, prin transpunere a imaginii ei în cuvânt. Textele exprimă o gamă de stări ale ființei prinse în vortexul lumii și purtate în spații și contexte dezintegrante din punct de vedere uman, identitar, spiritual, însă fertile procesului de creație. Acest fond de idei își caută expresie și în structuri epice.

În 2019, scriitorul publică romanul Puzzle sau De ce copacii sunt galbeni, ce remodelează mitul despre jertfa creației. Relațiile intertextuale se stabilesc la nivel de personaje, proiectate pe istoria unei familii de intelectuali basarabeni, emigrați în Italia. Rescrierea se face într-o poetică deliberat eclectică, prin apelul la virtuțile și trăsăturile specifice eseului, romanului social și metaromanului, înscriindu-se în trendul de azi. Narațiunea este efectuată de către un narator intradiegetic, având la bază drama protagonistului, cu substrat biografic.

Personajele principale, create conform modelelor arhetipale (Manole și Ana), sunt concepute ca o expresie a degradării structurii mitice. Deși Ana este jertfită, Manole nu va produce nimic valoros, nimic durabil. Mitul creației se transformă, astfel, în povestea nefericită a migrantului neadaptat. Pe acest liniament, este dezvoltată istoria cuplului de intelectuali care părăsesc țara pentru a scăpa de mizerie: un caz aproape tipic de evadare din mizeria micii „r.m.”. Drumul migrației presupune o aventură care îi estropiază spiritual.

Porniți pe drumul împlinirii materiale, protagoniștii își pierd statutul sacral din mitul originar. „Calvarul” Anei, care abandonează funcția (neremunerată în anii ’90) de învățătoare și pleacă din „republicuța” ei în Italia, include detalii despre modurile în care basarabencele trec ilegal granițele, situațiile oribile în care se pomenesc – falsificarea actelor, călătoria clandestină, încercarea de a contacta, în țara străină, cunoscuți care se eschivează de la promisiuni, încadrarea în „câmpul muncii” și suportarea consecințelor. Deci Ana trăiește o altfel de poveste a jertfirii: este umilită, mințită, hărțuită de stăpân, abuzată sexual de fiul acestuia, devine o victimă a circumstanțelor. În discursul ei intră și întâmplările lui Manole care, venit la muncă în Italia, se angajează în construcții, cade de pe schele (repetă drama legendară), iar șeful îl crede mort și îl aruncă la gunoi. Cele două fire narative întrețes și alte aspecte sociale legate de emigranți, cum ar fi: munca la negru, atitudinea italienilor față de emigranți, a partidului Lega Nord în special, „moartea albă”, „paradisul fiscal”, colonizarea economică, condiția intelectualilor români în Italia etc., o mulțime de lucruri șocante care nu se vehiculează în presă. După mai multe peripeții în străinătate, Ana ajunge din nou în Basarabia, la un spital de psihiatrie, pe care autorul îl descrie ca pe un mic stat, în care alienații sunt conducători (sau invers). Cazul are trăsăturile unei mici alegorii politice.

Personajele își cunosc statutul, negociază cu autorul intervențiile, se supun poveștii pe care o prezintă acesta, suportă de mai multe ori schimbări de identitate. Nu doar identitatea etnică a Anei și a lui Manole se va schimba, ci și numele: ei devin, la decizia Autorului, Vitoria și Nichifor Lipan. Asemeni Vitoriei, Ana e nevoită să-și caute soțul care fusese declarat mort. Doar că, din nou, deznodământul îndepărtează textul de pre-text: Manole fusese transferat dintr-un spital de nebuni din Rusia la „Codru” din Chișinău, unde Ana îl găsește rezolvând un puzzle împreună cu ceilalți colegi. Situația ilustrează o lume în care predomină haosul, absurdul și pe care intelectualii tind (printr-o luptă cu morile de vânt) s-o ordoneze. Sfârșitul lucrării este o revenire la cadrul inițial, al metaromanului.

Lucrarea se prezintă ca un puzzle de viziuni despre probleme sociale, culturale, politice, economice, transfigurate în mit, metaforă, simbol. Romanul constituie, așadar, un alt conținut ontologic pentru mitul estetic, transformat, prin reciclare, în structura internă a unei narațiuni despre migrație, ilustrând condiția intelectualilor care trăiesc experiența exilului.

Ajuns la vârsta onorabilă de șaizeci de ani, scriitorul Iurie Bojoncă este la fel de ancorat în sfera ideală, a creației, implicat în proiecte literare și culturale, cum era și acum zece, douăzeci, treizeci de ani. Din câte obstacole spațiale, temporale, culturale sau existențiale a avut de depășit, niciunul nu l-a îndepărtat de literatură, ci, din contra, l-a făcut să-și urmeze calea cu smerenie și cu perseverență. Așa să-i ajute Dumnezeu!