Rugă pentru neam; Câte ceva despre culori

Rugă pentru neam   

Doamne, de ce ai făcut
atâta frumusețe pe pământ?
Oare nu vezi că nu suntem în stare
să savurăm din plin
toată această splendoare?
Am fost fii, avem nepoți, suntem părinți...
Dar n-avem Țară.
Ori poate ai făcut așa
ca să ne scoți din minți?
Să mă ierți de întrebare
în zile de post,
dar de  ce nu ai milă
de opera ta genială?
Și ne tot semeni cu boală după boală.
Uite, bărbatul înalt ca un brad,
un tată vesel și ager
se stinge doar într-un an,
fiindcă i-ai dat cancer.
Uite, femeia frumoasă ca o Veneră
și tânără și voluptoasă
se stinge în cel mai mare chin,
că din firea Ta mărinimoasă
i-ai pus un cancer la sân.
Uite, neamul meu dintre Nistru si Prut,
e măcinat laolaltă de sărăcie,
se zice că acesta e doar un început
a incurabilei lui pandemie.
Doamne, daca faci să murim unul câte unul
și ne inviți la Tine cu atâta spor
s-ar putea întâmpla ca peste ani
să ne mistui pe toți ca popor.
Doamne, dacă Ești Lumină din Lumină
și ai creat toate neamurile,
de ce ai uitat că suntem și noi
parte din Țara Română
și nu mai suportăm hamurile.
Am fost sub tătari, turci, unguri și ruși
și azi am rămas la răscruce de vreme
în tuspatru părți a lumii duși
În fel de exod al lumii moderne.
Deși nu suntem curzi
și nici pe departe n-am fost talibani,
suferim de prea mulți mancurți
și Ionii ne sunt tot mai Ivani.
Doamne, dacă mai ai apă și lut
Recreează-ne, așa Dumnezeiește
cum ai făcut-o la început
și ne dă spirit din spiritul Tău.
Iar dacă ai obosit,
Doamne, rogu-Te,
ne mântuiește.


* * *
Dacă aș fi fost întrebat vreodată
de unde îmi iau materia primă
când încep să fac un poem
aș povesti fără ezitare
așa ca în fața copiilor la școală
despre cel mai prețios material
din care îmi construiesc poezia
și acest material nu este altceva
decât un spațiu fără de margini
plin cu liniște sfântă
unde trăiește singurătatea mea
care mă ajută să merg înainte
apoi după singurătatea deplină
vine un alt element al poeziei
pe care l-am numit durere umană
ce degradează carnea și spiritul
și tot ce mai suntem noi laolaltă
abia mai apoi urmează să vină cuvintele
ce știm să le punem pe răni
anume acolo unde ne doare mai mult
așa cum am pune ierbile cele de leac
ori cum am turna picături amare
în ochiul celui mai dulce lac
și în cele din urmă
încep să apară rândurile scrise
deși îmi spui că-mi ești cea mai aproape
continuu să fiu obsedat de singurătate
mă întrebi dacă nu cumva am încetat să te iubesc
și nu am curajul să ți-o spun în față
de unde să știi tu că dintre toate femeile
pe care le-am admirat în această viață
numai pe una o pot numi
iubita mea cea mai adevărată
și mai fidelă dintre toate
și această iubită a mea
te iubește și pe tine în taină
și pe copiii noștri îi adoră
fiindcă ea ne-a vegheat totdeauna
știu că ești curioasă s-o vezi
și arzi de dorință să te răzbuni
ai tot dreptul s-o faci
poftim devoreaz-o cum vrei
ea este în fața ta
dar ca s-o poți depista dintre alte femei
s-o arzi cu al tău blestem
va trebui să recitești mai întâi unde am scris
despre cel mai prețios material
la începutul acestui poem.

* * *
Poezia pe care vreau s-o scriu acum
e ceva mai mult decât sunt cuvinte s-o încapă
și atunci când voi epuiza vocabulele toate
voi recurge la alte unelte
și odată finite acestea
voi face-o din pietre
din pământ  și din ape
iar dacă și ele nu-mi vor ajunge
și voi simți că încep a mă frânge
voi da năvala la carnea-mi plină de sânge
voi pune mâna pe bisturiu
și voi scrie cu lama-i  pe corpul meu încă viu
voi încrusta pe pielea-mi inscripții
un fel de ghid pentru a ieși din acest labirint modern
ca să poată găsi răspuns urmașii mei
și să știe să dea definiții precise durerii insuportabile
care se va multiplica exponențial atunci
când vor citi ceea ce scriu acum în al meu poem
din oasele albe și fără de viață
voi ciopli un fel de jucării
ca să le dau la cei mai săraci copii
iar pe tine ființă dragă ce-mi ești
te voi lovi drept în tâmplă
cu boțul de carne al inimii mele
ca să te fac să te doară de tot ce se întâmplă
te voi împroșca cu ochi-mi plini de peisaje
ca să te fac să vezi că lumea-i frumoasă
să-ți poți urma înainte făgașul
voi cădea în genunchi implorând disperații
voi cuprinde ca un părinte sinucigașul
ce vrea să-și semneze sfârșitul
fiindcă vede în tot și în toate doar aberații
dar când voi termina și cuvinte și carne și oase
și nu voi avea nici mâini cu ce scrie
și va părea că nu e nimic din tot ce voia să fie
abia atunci primăverile vor fi mai frumoase
și poezia dintre toate va fi cea mai vie

Câte ceva despre culori 

Vântul scrie mai întâi pe o foaie cu verde
vrea să ne spună ceva despre viață
dar de la un timp vine un altfel de vânt
și începe să scrie pe foaie numai cu galben
când  înmoaie penița-n lumină
unii credeau că scrie cu cerneală de aur
iar alții vedeau în acest auriu
o durere ascunsă în tristețea  lunii
apoi scrisul lui deveni ruginiu-ruginiu
până toată cerneala se făcu de sânge
semnată-i sentința cea de plecare
dar până la urmă vine vântul cel mare
și scrie cu negru pe toate foile odată
iar tu nici nu bagi de seamă
că scrii și tot scrii cu cerneală albastră
pe ultima foaie imaculată
oare ce să însemne că vântul la fine
și-a ales cerneala cea neagră
voia să facă pe placul pământului
ori poate cerneala lui e de pământ
prefăcută-n cuvinte transpuse pe foi
din care citim că vântul cât e de vânt
își alege cernelele cele de jos
și scrie simplu dar genial
ca un poet talentat și sfios
iar tu ce abia mai pășești pe pământ
scrii și tot scrii cu cerneală albastră
astfel te vezi mai aproape de sfinți
îți cauți un loc în bolta cerească
crezi că acolo e loc pentru toți
ce știu hârtie să mâzgâlească
dar iată că vine o ploaie mare
să spele păcatele toate
și începe să scrie cu apă murdară
cu apă plină de moarte
și scrie ca-n timpii lui Noe
zile și nopți nu contenește
până răzmoaie verdele foii
și-l face să curgă încet peste galben
apoi amestecul cel de culori și de ape
se toarnă tot peste roșu și negru
se toană să ne îngroape
și atunci de unde să ai cerneală albastră
de unde să-ți vină  mana divină
când toate culorile s-au răsturnat peste tine
și n-a mai rămas nici o foaie imaculată.


* * *
Timpul e o materie statică
timpul nu trece
a încremenit
vânt nu este
 și dacă nu este nu bate
frunzele nu mai tremură
soare nu răsare și nu apune
de lună nici pomină
nu e noapte și nu e nici zi
nu e nici clipă
nu e nici an
de unde vrei veșnicie
dacă în jur nu e nimic
și nu e nimeni
timpul s-a sinucis
și dacă timpul e mort
atunci stai un pic și răspunde-mi
cum se face de se mai scriu aceste rânduri?
Cine le scrie?
Pentru cine?
A rămas numai un nebun
care-i în afară de timp și de toate
și dacă a rămas numai el să le scrie
unica minusculă bucată vie
între atâta imensitate  de natură rece
privată de timp și de trecere
atunci să vedem ce se întâmplă azi cu nebunul
ca să știm ce ne așteaptă pe noi mâine.


* * *
Ca să nu moară poezia
i-am făcut un zid de apărare
am pus cuvânt peste cuvânt
și le-am prins bine între ele
nu cu semnele de punctuație
am lăsat printre rânduri
tot niște cuvinte
dar care nu erau scrise
ele trebuiau să fie înțelese
niște cuvinte dintre acelea
care nu se văd niciodată
cu toate că sunt totdeauna
și cel care vrea să le cunoască
citește mai printre rânduri
printre rânduri de carte
nu printre rânduri de viță-de-vie
nu printre rânduri de porumb
ori printre rânduri de ceapă degerată
nu printre rânduri de tarabe
unde totul se vinde și se cumpără
și nici printre alte rânduri de haine
chiar dacă acestea sunt la modă
ziceam că am făcut un zid de apărare
am spus așa ca să te provoc
să te fac s-o citești
atât și nimic mai mult
cât mă privește despre zidul de apărare
vedem noi puțin mai la vale
dar te avertizez din start
că folosesc numai un semn de punctuație
și acela este punctul
și îl pun numai atunci când obosesc
până la oboseală mai este
virgule nu sunt nici una
linii de pauză nici atât
vei fi pus în niște situații dificile
fiindcă nu vei ști când să te oprești
să-ți tragi aer
că virgule nu-s
nu vei putea face o pauză de odihnă
ori pentru a improviza o mină gânditoare
că nici linii de pauză nu-s
nu vei putea să-l trimiți pe cineva undeva
că nici ghilimele nu vor fi
și dacă vei obosi cu totul
vei dori la un moment
să te închizi și tu în sine
dar nu vei reuși
că nu sunt parantezele
și până la punct e încă departe
hai mai bea o gură de apă
în loc de puncte de suspensie
și fii atent la cotitură
că sunt niște accente grave
ca niște bombe ce provoacă sincope prin text
sunt grave prin faptul
că nu le-am făcut vizibile
și am procedat așa ca un terorist onest
deși n-am strigat Trăiască Alah!
și nici n-am apăsat detonatorul.
Am spus simplu și clar Trăiască poezia!
și mugurii toți au explodat
de-au umplut livada toată
cu albul lor imaculat.
Veneau ambulanțele
veneau polițiști și pompieri
dar morți nu erau
și nici un rănit
doar pe cel care striga Trăiască poezia!
un lunetist l-a răpus
nici n-au reușit să-l declare-n arest
pentru tot ce-a făcut mai sus.