O veritabilă frescă din viața unui român basarabean surprins la o răscruce aniversară

Invitatul de astăzi al postului Radio România Internațional este Iurie Bojoncă. Un vechi prieten basarabean care din 2003 locuiește împreună cu familia în Italia, unde, de altfel, ne-am cunoscut în urmă cu mai bine de zece ani, la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, al cărui oaspete este în nenumărate rânduri. Atunci, la Timișoara, editase un ciclu de scrisori și poeme intitulat Râul Zero și plopul fără soț. Este cartea de la care, practic, nu am mai auzit foarte multe unul despre altul.

– Ce a urmat în acest deceniu? O veritabilă frescă din viața unui român basarabean surprins la o răscruce aniversară, dar departe de meleagurile natale și totuși rămas cu sufletul alături de frați și de cultura română. Bun venit, Iurie!

Mulțumesc de invitație la dialog. Vreau să spun că sunt foarte emoționat. Din moment ce încep să fac un bilanț după un deceniu trebuie să fiu foarte atent, să spun cele mai importante momente. După mine, nu atât cărțile pe care le-ai publicat te fac să mergi înainte, cât cărțile pe care le-ai citit. Deși nu sunt prea fecund în ale publicațiilor, în sensul că nu am avut și nici nu am un scop în sine să scot cât mai multe volume, cum se mai întâmplă astăzi. Am făcut așa o totalizare pentru mine și am înțeles că public câte o carte odată la patru-cinci ani.

Și aici, fără să ne fi înțeles anterior, văd că te-ai oprit la Râul Zero și plopul fără soț. Parcă mi-ai citit gândurile. Chiar dacă nu m-ai fi întrebat despre cartea respectivă, aveam să pornesc discuția anume cu ea. De ce? Fiindcă în această vară am tipărit ediţia a doua a volumului, la imboldul colegilor mei scriitori de la Chișinău, dar și la sugestiile cititorilor.

– Să amintim aici că volumul este practic o reflecție a amprentei exodului basarabean și constituie o „replică la adresa politicii comuniste de la Chișinău, care a catalizat procesul de migrație în masă a populației din Republica Moldova”. Sunt câteva elemente pe care le-am citat dintr-o analiză a acestui volum. O ediție, să înțeleg, adăugită și revizuită?

– Da, am introdus texte noi care au fost scrise atunci, dar am decis să le public acum, fiind și mai actuale după mai bine de zece ani. Cartea este o replică la adresa statului de la Chișinău. Poetul Anatol Ciocanu spunea că volumul de față este, de fapt, un răcnet al meu în fața societății politice de la Chișinău. Pe tot parcursul cărții polemizez cu lumea politică de la Chișinău, fiindcă am spus lucrurilor pe nume, acuzând vehement vinovații adevărați de acest exod basarabean. De ce totuși am plecat peste un milion de basarabeni în lume? De ce satele ne rămân pustii? De ce școlile s-au închis și continuă să se închidă? Și răspunsul, de fapt, îl căutam la cei care au condus această palmă de pământ. Așa-zisul stat. I-am zis totdeauna „așa-zisul stat”, deoarece gestul de la 1991 cu declararea independenței Republicii Moldova a fost unul greșit. Este un act de separatism în cadrul României. Și aceasta a fost urmată mai târziu de Transnistria (1992) și alte tulburări independiste în rândul găgăuzilor și al bulgarilor, care au avut loc în raioanele din sudul Basarabiei, provocate și încurajate de separatismul tiraspolean, ghidat metodic de Kremlin.

– Avataruri ale istoriei care au separat practic o națiune rămasă până astăzi, din păcate.

– Asta o spun des cetățenilor noștri când discutăm tema în cauză. Îi întreb dacă nu le pare straniu că primul stat care ne-a recunoscut independența a fost anume România. Nu știu cum ar putea fi calificat gestul diplomatic de la București. Știm foarte bine cine era la cârma României atunci și cine întemeia al doilea stat românesc la Chișinău, totuși rămâne o enigmă tergiversarea de ambele părți a ideii de unificare. Dar pare că s-au înțeles ambele părți să procedeze anume așa în scopul atenuării treptate a spiritului unionist. Și iată, am ajuns după zeci de ani de bătălii politice, să nu avem niciun reprezentant al partidelor unioniste în Parlament.

– L-aș întreba pe omul de cultură Iurie Bojoncă cum se vede Țara din depărtările peninsulei italice. Cât de înstrăinat este astăzi românul nevoit să trudească pe pământ străin. În cazul lui Iurie putem vorbi chiar de o veritabilă reprezentare diplomatică, culturală în regiunea Veneto, unde tind să cred că ai rămas și ai prins rădăcini împreună cu familia?

– Bine, nu știu dacă noi am prins rădăcini, dar copii noștri la sigur. Ei au absolvit aici facultățile și au lucrat angajați cu anumite contracte. Însă de doi ani, gestionează un hotel și o piscină lângă Veneția. Acești doi ani au fost cei mai grei din viața lor și a noastră, cu toate consecințele pandemiei din care încă nu am ieșit cu totul.

Cum văd de la distanță românul nostru de pretutindeni? Ca să răspund mai documentat voi reveni la cartea Râul Zero și plopul fără soț. Nu întâmplător atunci, în 2007, la îndemnul criticului literar de la Timișoara Adrian Dinu Rachieru, am trimis manuscrisul eminescologului Svetlana Paleologu-Matta, stabilită în Elveția. L-a citit și chiar mi-a scris o prefață de zile mari. Cu doamna am ținut o corespondență frumoasă până mai deunăzi. Ediția a doua va începe cu aceeași prefață semnată de Svetlana Paleologu-Matta și va avea un text de final numit „În loc de postfață”, care e de fapt tot o scrisoare, ce mi-a trimis-o poetul Anatol Ciocanu, după ce lecturase volumul. Așa și începe scrisoarea Domniei Sale: „Dragă Iurie, salutări din Basarabușca noastră uitată de lume și de Dumnezeu...”. La sugestiile lui Anatol Ciocanu fac a doua ediție. Atunci poetul îmi scria că acest volum trebuia publicat în cel puțin cincizeci de mii de exemplare, fiindcă este un volum care, de fapt, face să se regăsească o generație care în anii 90 a sperat foarte mult la o schimbare radicală, însă acesta nu s-a produs și astăzi asistăm, de fapt, la o înstrăinare și mai mare a românilor din Basarabia față de românii din România.

– Vorbeai de tânăra generație și aș deschide aici o mică paranteză, întrebându-te cum percep tinerii, copii tăi, generația lor, această legătură cu Țara? Se consolidează sau măcar se păstrează aceste relații sau, în timp, din cauza procesului de integrare în Italia, Spania și alte țări latine acestea tind să slăbească sau chiar, în final, să se dilueze spre dispariție?

– Nu pot să spun despre marea majoritate a generației tinere. Dar se știe că cei care au o educație acasă nu-și uită țara de origine. Voi da chiar un exemplu. Acum sunt la întreprinderea gestionată de copii mei care se află la Favoro Veneto din preajma Veneției. Azi la prânz le povesteam că mi-a scris un profesor universitar de la Chișinău care are un grup de dansatori și sunt invitați la un turneu în Franța. Îmi spunea că ar dori să vadă și Veneția, dar acolo e o problemă mare cu parcarea transportului. Mă întreba dacă ar putea parca undeva autocarul. I-am invitat la Hotel Villa Sara. Copii mei s-au bucurat foarte mult. De obicei sunt receptivi la cei de acasă. Nu sunt niște chirițoaice, le zic așa celor care dacă învață trei cuvinte în altă limbă își uită propria limbă și încearcă, uneori intenționat, să-și „modernizeze discursul” cu ajutorul vocabulelor din limba țării-gazdă.

– Sunt vești bune și speranțe că totuși viitorul nu este chiar atât de sumbru. Vizitează și cealaltă parte a României?

– Chiar pe timp de pandemie fiul meu a vizitat de câteva ori orașul Brașov. Au fost momente când ne-am pornit de acasă, de la Chișinău, și am ajuns la Timișoara, tot acasă, la  lansarea cărții mele traduse în limba italiană Din pușcăriile Paradisului/Dalle prigioni del Paradiso, publicată la Timișoara în 2010 și lansată la IRCCU din Veneția cu participare doamnei Viorica Bălteanu, traducătoarea volumului, căreia îi mulțumesc și cu această ocazie pentru tot ce a făcut și face întru promovarea culturii românești în Italia și a culturii italiene în România.

Avem prieteni la Constanța, Cluj, Iași, București. România este unica salvare a basarabenilor, văzând și situația în care ne-am pomenit peste 30 de ani. Dacă nu vor înțelege nici actualii politicieni inevitabilitatea mersului împreună a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, atunci am putea trăi peste ani o disperare și mai mare. Lumea e bulversată, e prost informată.

– Este o adevărată dramă și în privința presei, dominată la Chişinău de media de limbă rusă, incomparabil mai puternică decât cea de limbă română. Diaspora basarabeană beneficiază totuși de alte surse şi reacţionează,  presupun, altfel la evenimentele, la marile şi complicatele probleme de acasă şi din lume… În primul rând a scăpat de acea frică ancestrală, a Siberiei, a gulagului, poate, mă gândesc, reacționează altfel și are o altă atitudine sau doar se cantonează în problemele cotidiene, care nu sunt simple pentru nimeni în lumea contemporană.

– Exact la această temă discutam, acum doi ani, în cadrul unui interviu acordat postului de Radio România, Chișinău la emisiunea literară „Un pământ și două ceruri”, rubrică îngrijită cu mult profesionalism de Ana Bantoș, critic literar, doctor habilitat în filologie. Atunci discutam despre o altă carte de-a mea. E vorba de romanul Puzzle sau de ce copacii sunt galbeni publicat în 2019 la Chișinău, Editura Pontos. Subiectul începe cu anul 2009, rugul din fața Parlamentului, erupția în clădirile statului. Tulburările se soldează cu dispariția Declarației de Independență a Republicii Moldova și cu toate consecințele care au urmat. Am amintit în Adnotare că este un roman scris pe viu și fără anestezie. Iar dacă am reușit să pun degetul pe pulsul pacientului și dacă îi voi stabili diagnoza adevărată e deja ceva. Romanul e bazat pe fapte reale din viața basarabenilor în Italia. Am încercat să pătrund în esența procesului de migrare, numit exod. S-au dus în lumea mare și din România milioane de oameni, dar, conform statisticii, din rândurile basarabenilor plecați numărul femeilor (soții, mame) este de optzeci de procente față de bărbați. Această jertfire a femeii în numele salvării materiale a familiei s-a soldat cu 80 de procente de familii distruse, dezmembrate, dizolvare în procesul de migrație. Atunci explicam sensul de „dublu străin” al basarabeanului dus în lume. Adică s-a înstrăinat de ai săi în căutarea unui trai mai decent, dar a rămas și mai străin atât timp cât Republica Moldova, de unde a plecat, nu a luat o decizie de a merge în UE prin filiera de integrare politică, culturală și socială cu România, fie că-i spunem Unire, Reunire ori îi găsim un alt nume acestui proces inevitabil.

– Implicații dramatice în plan social și familial care persistă?

– Un proces care nici pe departe nu e încheiat. Asistăm la o sacrificare a familiei parcă în scopuri nobile de bunăstare materială a acesteia. Nu întâmplător am dat numele personajelor Manole și Ana, care își macină viața prin străini. Ea în Italia. El vine la soție. Apoi pleacă la Moscova. Vreau să fac cititorul nu doar să asiste, dar să se vadă și complice la o nouă scenă de jertfire la începutul mileniului trei. După toată odiseea celor doi se reîntâlnesc acasă, la Chișinău, în spitalul de psihiatrie. Iar cei doi copii, rămași în grija buneilor, după moartea acestora sunt luați la un orfelinat din România. De regulă, media de la Chișinău încearcă să caute cât mai multe istorii de succes. Doar istorii de succes. Succes cu orice preț.

– Sunt mai multe excepții, să înțeleg?

– Am ținut să nu mă bazez pe excepții, dar am examinat cifrele. Am colaborat și cu organizația de caritate catolică Caritas. Ei mi-au furnizat multe informații statistice la temă. Nu pretind că am epuizat subiectul. Este o carte care poate pornește de la finalul altei cărți și după aceasta poate va scrie un altul mai departe, unul care poate încă nici nu s-a născut. Dar nu trebuie să abandonăm această temă. Procesul migrației în masă, care e încă în plină desfășurare, este foarte puțin developat în discursul literar românesc.

– L-aș întreba pe invitatul nostru, omul de cultură, patriotul Iurie Bojoncă dacă îi este greu să scrie departe de cei dragi, într-o țară, deși latină, totuși cu obiceiuri diferite, cu mentalități diferite, în care nu întotdeauna este apreciat adevăratul potențial al românilor?

– Romanul Puzzle sau De ce copacii sunt galbeni a fost scris timp de zece ani. Deci se scrie greu departe de casă. Divulg și aici un secret, sunt în tratative de a traduce romanul în limba italiană, fiindcă este adresat și italienilor. Manole, care se afla la Mestre, în coastele Veneției, cade de pe o schele a un șantier. Patronul îl ia să-l ducă la spital. Pe drum constată că nu mai respiră și îl lasă la o gunoiște din teamă ca în urma acestui caz să nu fie depistat că are angajați la negru. Trimite acasă toți lucrătorii de la construcție. Manole este găsit în comă tot de niște conaționali și e dus la spitalul din Mestre. Aceste cazuri care sunt reale îi privesc foarte mult și pe italieni. Când zic „moralitate” sau „onestitate” mă gândesc și la italienii care repetă des aceste cuvinte, deși fac evaziune fiscală de milioane, având angajați la negru. Nu știu de ce evaziunea fiscală nu este văzută ca o crimă împotriva societății civile. Este una dintre cele mai grave crime în toată lumea, în toate țările, nu doar în Italia. Este o carte și pentru italieni. Ar fi bine să vadă și ei cum se comportă cu valul acesta de oameni care vin din diverse medii culturale. Cu anumite ocazii le-am povestit prietenilor mei italieni despre mesajul romanului și mă asigurau că volumul tradus ar avea priză la cititorul italian.

– Asistăm la modificări ample la nivel internațional. Aș reveni totuși la oile noastre, cum spunem noi,  și l-aș întreba pe invitatul nostru, pe Iurie Bojoncă, cum consideră că sunt punțile peste Prut, mai sunt ele solide, am reușit să transformăm podurile de flori în ceva mai trainic…

– De la Podul de flori la care am participat și până în zilele de azi nu s-au prea construit poduri adevărate peste Prut. Zilele acestea un basarabean de-al nostru ne avertiza să fim atenți când trecem vama de la Leușeni. Acolo se face o construcție mastodontică. Dacă zicem să construim poduri, de ce facem vămi atât de fortificate? Politica de la Chișinău din ultimii ani o cunoaștem. Dar ne întrebăm ce au făcut și politicienii de cealaltă parte a sârmei ghimpate?

– O chestiune identitară, aș putea spune, cu care ne-am ținut în definitiv în decursul istoriei sute de ani și care, pe de o parte, tinde să se diminueze în aceste vremuri complet diferite: a dispărut matricea culturală a satului românesc, a limbii române, devenim cetățeni globali, integrați, secularizați poate?

– Am scris despre aceasta în volumul Râul Zero și plopul fără soț. Afirmam că dacă noi vom reuși să ne integrăm în familia europeană fără să ne pierdem sinele, vom fi doar în câștig chiar față de țările care au fondat UE. În Italia s-au comis niște gafe enorme când s-a introdus aproape cu forța globalizarea de stil american, cu promovarea insistentă a consumismului. Acum toți au înțeles nocivitatea consumismului atât pentru om, cât și pentru planeta noastră. Se încearcă o întoarcere de la megastructurile comerciale la micile prăvălii, cum era odată.

– Crezi că mai sunt șanse pentru aceste reîntoarceri sau doar e un exercițiu de amintire, de nostalgie?

– Aici, în Italia, se constituie foarte multe grupuri ecosolidale, unde oamenii procură produse, alimente în stare proaspătă direct de la producătorii locali; forma unei astfel de achiziții mai poartă numele de „kilometrul zero”. Câtă poluare produce mărul ori banana adusă pe masa noastră de la zeci de mii de kilometri? Am și un prieten care a făcut acasă un argoturism. Apropo, atunci când ai fost la noi, la Mogliano Veneto, povesteam despre Federico.

– Îmi aduc aminte cu mare plăcere. Trebuie să dezvălui că ne-am cunoscut și într-un cadru ceva mai familial, destul de poetic și idilic. Am stat de vorbă la umbra plopului fără soț. Să înțeleg că nu mai stai cu familia acolo?

– Deja de zece ani am procurat o casă la Preganziol, o localitate aproape de Mogliano Veneto, dar nu am pierdut legătura cu prietenul meu. Cum sunt un începător în apicultură, țin stupii la întreprinderea lui Federico. Acolo mai facem ore de apicultură cu elevii care vin în excursie. Le povestim despre societatea miraculoasă a albinelor. Chiar în timpul pandemiei „agroturismul” a funcţionat  non-stop, ducând săptămânal acasă fiecărui membru al grupul ecosolidal câte o lădiță cu verdețuri, dar și câte un borcănaș cu miere adunată de albinile mele.

– A fost grea această perioadă? Cum a trecut fatidicul an și jumătate în care Italia a fost pe prima scenă a dramei care s-a numit pandemia de covid-19?

– A fost foarte greu din punct de vedere psihologic. Închiderea aceasta aproape totală a avut consecințe grave asupra oamenilor. Personal nu am suferit. M-am dat în lecturi, am scris mai mult. Dar țin să remarc că au fost perioade și mai grele pentru alte generații de basarabeni. Vorbeam într-un interviu pe care l-am acordat la Radio Moldova despre părinții şi  buneii noștri care au știut să înfrunte război și foame și încă au avut curajul să ne aducă pe noi pe lume. Pandemia care încă n-a trecut este poate un război al nostru și trebuie să ne comportăm cu demnitate, să nu avem pe urmă remușcări.

– Un gând frumos într-adevăr al prietenului Iurie Bojoncă. Nu aș încheia acest dialog înainte de a-l ruga să adreseze un mesaj, un gând bun, zicem noi, către ascultătorii de limbă română a postului Radio România Internațional, care ne ascultă practic pe toate meridianele globului. Te rugăm, frate Iurie.

– Aș vrea să invit pe fiecare să încerce să copieze natura. Deseori vorbeam cu anumiți prieteni care spuneau că mâine va fi timp urât. Italienii zic „bruto tempo”. Îi întrebam ce au în vedere când spun „timp urât”? Ei îmi răspundeau că meteorologii au transmis ploi. Dacă vor fi ploi cu atât mai bine, gândeam în sinea mea. Va avea umezeală pământul. Apoi le aduceam mereu exemplu lui Constantin Noica, care afirma că nu este timp urât, e urât la noi în suflet. Să încercăm să vedem timpul frumos și pe ploaie, şi pe ninsoare, şi pe crivăț, și pe furtună, și chiar în timpul unui uragan. Probabil se întâmplă ceva, odată ce natura se revoltă. Să încercăm să „înţelegem” şi să ocrotim această planetă care se numește Pământ.

– Un apel la armonie pe care ni-l face Iurie Bojoncă, invitatul de astăzi al emisiunii noastre căruia îi mulțumim cu drag pentru participare. Îl mai așteptăm și cu alte ocazii, îi urăm toate cele bune și poate ne întâlnim odată și odată la București.

– Mulțumesc. Cu cea mai mare plăcere.