Leon Volovici. Textul și contextul etic

Leon Volovici a fost un istoric literar cu vocație etică, demersul său fiind constant stăpânit de timbrul probității și de reflexul întemeierii adevărului critic. Absolvent al Liceului Național din Iași, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1962), doctor în filologie (1975), Leon Volovici a fost profesor în comuna Bivolari, (județul Iași, 1962-1964), iar apoi cercetător științific la Institutul de Filologie „Al. Philippide” din Iași (1964-1968). În 1984, Leon Volovici se stabilește în Israel, fiind cercetător la Institutul „Yad Vashem” pentru studierea Holocaustului (1984-1989), iar din 1989 a fost cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Volovici a debutat la revista „Iașul literar”, în 1964, colaborând apoi la „Anuar de lingvistică și istorie literară”, „Cahiers roumaines d’etudes littéraires”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Iașul literar”, „Revista Cultului Mozaic”. Leon Volovici debutează editorial cu cartea Apariția scriitorului în cultura românească (1976). Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedește, în cărțile sale, o exigență a clarificării unor probleme controversate, ca întemeieri ale scrisului. Analizele, interpretările și demonstrațiile istoricului literar nu sunt spectaculoase, ci mai degrabă aplicate, înclinate spre rigoare și claritate, cu o ținută obiectivă, căci avatarurile afectivității sunt atenuate, resorbite în textura discursului critic, chiar și în cazul unor teme sensibile, cum este „problema evreiască”.

Criticul își asumă, astfel, o detașare epistemologică față de obiectul studiului său, dar și față de sine, căutând un punct de echilibru, de echidistanță, necesar voinței de edificare a unei construcții teoretice subordonată vocației căutării adevărului. O căutare marcată de rătăciri, promisiuni și ocoluri succesive. Leon Volovici a examinat cu fervoare și acribie două teme esențiale: „apariția scriitorului” și „problema evreiască”, teme controversate, dificil de clarificat, complexe și inhibante, teme ce reclamă luciditate, spirit critic, pasiune a interogației și rigoare a demonstrației.

Apariția scriitorului în cultura românească (1976, 2004) are drept obiectiv clarificarea unei probleme importante, „apariția și evoluția scriitorului în cultura noastră, în perioada de formare și consolidare a literaturii române moderne”. Eseistul are drept punct de plecare o distincție necesară: între apariția scriitorului și apariția literaturii culte, procese convergente, cu motivații și cauze diferite, pe care istoricul literar le reliefează cu acuratețea demonstrației: „Nu e vorba de apariția literaturii noastre culte (fără a se socoti astfel, Dosoftei este deja un mare poet, Ion Neculce sau Antim Ivireanul – mari scriitori), ci de formarea ideii de poet și a ideii de scriitor. Începem încercarea de sinteză din momentul în care cel care scrie nu se consideră nici cronicar, nici istoric, nici comentator de texte religioase sau de morală (el fiind totuși scriitor sub raportul expresiei artistice, deci din punctul nostru de vedere), ci autorul unor opere mai mult sau mai puțin de ficțiune, de creație. Primii scriitori ar fi deci cei care compun opera literară, reflectând, în același timp, asupra actului lor, știind că fac «literatură» (chiar dacă nu o numesc astfel), pentru propria lor «desfătare» sau cu intenții moralizatoare și patriotice”. Leon Volovici subliniază modalitățile, formele și căile modernizării culturii române, modernizare ce a determinat în mod natural și un fenomen de autonomizare a literaturii, de delimitare a unei noi „categorii intelectuale și artistice – scriitorul”. În analizele sale, autorul distribuie accentul cercetării asupra „elementelor din opera literară sau din mărturiile lăsate care să dezvăluie o atitudine, o mentalitate, un punct de vedere în legătură cu ideea pe care și-o face scriitorul despre menirea sa”. Importante îi par criticului textele și contextele programatice, în care scriitorii își exprimă clar și ferm opiniile despre actul scrisului, despre condiția de scriitor și despre locul artistului în societate. Expresie a unei „conștiințe colective”, scriitorul își arogă demnitatea profesionalizării scrisului prin propriile creații (cu subtextuale reflecții programatice), sau prin interogații cu privire la statutul său estetic, social, moral etc., care îi favorizează situarea optimă în spațiul cultural.

O carte cu o altă țintă și cu alte resorturi conceptuale este Ideologia naționalistă și „problema evreiască” (1995), în care e valorizată o temă mult mai sensibilă, prin tematizarea raportului dintre scriitură și ideologie, dintre intelectuali și istorie. Subiectul, delicat, sensibil, a fost supus unor interpretări extreme și controversate, dacă ne gândim la ideologia naționalistă și la implicarea unor intelectuali din „tânăra generație” a anilor ’30 în direcția etnicistă cu explicații și motivații interne și externe clarificate în mare parte de istorici și sociologi. Este foarte dificil, în contextul abordării unei teme greu de cântărit și de valorizat, să păstrezi cumpăna dreaptă, să menții o ținută strict obiectivă și constantă a demonstrației. Examinarea lucidă a antisemitismului în cultura și în societatea românească este necesară, chiar dacă imaginea culturii românești, reflectată în oglinda temei antisemitismului, poate fi „neavantajoasă”. Este imperios necesar un examen sever și exigent al acestei teme, în deplinătatea și în adevărul ei, fără duplicități și compromisuri, în lumina autenticității și a transparenței morale, deoarece, scrie Leon Volovici, „imaginea unei culturi, ca și a unei mari personalități, este rezultanta a nenumărate «oglinzi» și ea va fi cu atât mai convingătoare cu cât va fi mai complexă și mai adevărată”.

Autorul cărții expune, în Prefața la ediția românească, o definiție a antisemitismului, distingându-l de rasism: „Antisemitismul nu este totuna cu rasism și nu este numai o componentă a ideologiilor de tip fascist și totalitar. Este, în aceeași măsură, și înainte de apariția ideologiilor, un cod cultural, un complex de prejudecăți și stereotipuri care au generat, de-a lungul vremii (ca și astăzi), mituri iraționale ale conspirației și primejdiei evreiești, fantasme ideologice și programe politice, dar și clișee mentale mai rudimentare sau mai sofisticate. Ele au afectat, în grade diferite, cultura europeană, având, în anumite perioade, o pondere în istoria religioasă, politică și intelectuală, cu consecințe directe asupra istoriei evreilor”.

Cartea lui Leon Volovici are menirea de a limpezi relieful unui fenomen social-istoric controversat ce a marcat evoluția societății românești moderne, dar și devenirea comunității evreiești din România, cu precizarea că adevărul își exprimă esența în măsura în care este integral, necondiționat, independent de variabile și ecuații contextuale, astfel încât prin expunerea adevărului problematicii antisemitismului, imaginea societății și culturii românești e prezentată în toate manifestările sale, cu obiectivitate și fermitate. Demersul lui Leon Volovici are o dimensiune diacronică, prin relevarea rădăcinilor naționalismului și ale antisemitismului, dar și prin radiografia epocii anilor ’30 din perspectiva conjuncției a două mituri cu o forță dominatoare în epocă: mitul intelectualului și mitul național, mituri convergente, unificate într-o rețea ideologică de sursă nietzscheană la unii dintre tinerii intelectuali români ai timpului (Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade etc.). Fervorile naționaliste, plasate sub tutela unor idei sau fantasme de semn pozitiv (mântuirea națiunii) suscită un spirit critic necesar și benefic. Cartea lui Leon Volovici configurează o imagine obiectivă, lipsită de „asperități” și de complexe afective, a unei perioade convulsive din istoria României moderne, marcată de extremisme și de confruntări sângeroase, de intoleranță și suspiciune. Renunțând la idealism, la ornamentele inutile ale percepției istorice, autorul știe că e necesară o examinare sinceră, în lumina adevărului, a acestei teme, renunțându-se la eludarea ei sau la prezentarea mutilată: „Și în istoria politică și culturală a României «problema evreiască» și antisemitismul au avut o evoluție care nu poate fi neglijată sau diminuată. Tema are, prin urmare, importanța și «autonomia» ei, oricât ar fi de legată de întreg tabloul social și politic. Evitarea cercetării ei are un efect mai deformator decât interpretările sau concluziile eventual discutabile ale unui studiu serios”.

Cărțile lui Leon Volovici, marcate de rigoare etică și de vocația relevării semnificației unor fenomene cultural-istorice controversate, sunt structurate din perspectiva obsesiei adevărului revelator, perceput în integralitatea sa ca garant nenegociabil al unei cunoașteri asumate în mod natural, fără distorsiuni sau inflamări retorice.

Referinţe critice:

Catalin Vasile Bobb, Leon Volovici, De la Iași la Ierusalim și înapoi, în „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, Vol. 7, nr. 19, 2008

Iulian Boldea, Adevărul și temeiurile lui, în „Vatra”, nr. 10-11, 2000

Iulian Boldea, Pasiunea adevărului, în „Contemporanul, Ideea europeană”, nr. 3, 2018

Iulian Boldea, Critici români contemporani, Târgu Mureș, Editura Universității „Peru Maior”, 2011

Mircea A. Diaconu, De ce a tăcut Ronetti-Roman?, în „Contrafort”, nr. 1, 2008

Virgil Duda, Omenescul și literatura, în „România literară”, nr. 29, 2008

Geo Șerban, Leon, Mărturisitorul, în „Observator cultural”, nr. 435, 2008

Tudorel Urian, Leon Volovici par lui-même, în „România literara”, nr. 46, 2007

Claudia Ursutiu, Leon Volovici – istoric al vieții intelectuale evreiești din România, în „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, Vol. 7, nr. 21, 2008

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul scriitorilor români, vol. IV, București, Albatros, 2002.