Metafora luminii în poezia lui Eminescu (I)
Pentru tipar1. SURSA LUMINII. Eminescu descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru Noaptea (1871). Atmosfera este însă aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I: „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.
Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din „Convorbiri literare”, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G. Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă lumânare şi după el păstrează G. Ibrăileanu (1933) şi Perpessicius (1939). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici, şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce. Mai întâi însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia Noaptea (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G. Bogdan-Duică, pentru că respectă textul „Convorbirilor literare”). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm însă şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare... stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu, schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â / î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.
Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege, pe de o parte, posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare şi, pe de altă parte, modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative... Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi Cugetările sărmanului Dionis unde carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în Singurătate (1879): „A târziu când arde lampa”.
Pentru imaginea din Noaptea importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În „Convorbiri literare” avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte (de suspensie), exact aşa: „Luminarea-i stinsă’n casă... somnu-i cald”. Titu Maiorescu păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme disjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg maiorescian, dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea / lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile... Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”. Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul; se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.
Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia, la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: sara suflu ’n luminare, şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În „Convorbiri literare” Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg, dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la „Convorbiri...”, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV: „Povestesc ele ’n de ele”, unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai însă scrierea legată: sara suflu’n luminare, şi vezi formele aliterante sa- / su-; a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.
Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă, în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o / într-o. Dar ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele ’ntr’o parte, şi viţele ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună, iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici, la o singură perdea cu franjuri ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.
2. LUMINA DE LA RĂSĂRIT. Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând însă un chip feminin într-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius: „Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare... // De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri”. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris, iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării, care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita... Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Care să fie casa cu cerdac şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, locuinţa soţilor Micle? Drept este că ei închiriaseră această casă şi aveau locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice). Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879, casa din Iaşi a Veronicăi Micle era fie locuită de către ea şi familia ei, fie închiriată, nu era loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă această casă ieşeană avea grădină.
Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul însă că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice, apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim însă că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă, soţia Rectorului Universităţii – probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! –, Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri, fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie că ei au fost despărţiţi.
Octav Minar descrie fugar această casă, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna Maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul”. În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle”.În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Într-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, de abia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac”. Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: „A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească...”. Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii, iar Veronica îşi căuta liniştea.
Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş, 1902) ne vorbesc despre luminare: „Încet te-ardici şi sufli ’n luminare”. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: „Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare”. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate („A târziu când arde lampa”), şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur”. Nu ştiu cât de convins este dl editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus însă, textul spune: „Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină”. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: „Iar luna bate trist în lucii geamuri”: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle.
Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau însă pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre...
Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea „Crengi mari în flori de umbră mă cuprind”. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: „Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar”. Este vorba tot de lumina lunii, care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este însă aşa: „Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par...”. Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul însă e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră; în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există, desigur, şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’50, anii electrici, nu este aşa, lumina încă nu venea de la apus...
3. LUMINA, CA EXPRESIE. Din textele văzute până acum rezultă că în epoca eminescienă erau doi termeni, luminare şi lumânare, cu sensuri diferite. Pentru omul secolului al XIX-lea o expresie ca „a stinge lumina” era imposibilă, lumina fiind un principiu şi o realitate cosmică; el zicea „stinge luminarea”, gândindu-se la instalaţia care făcea lumină, şi care putea fi lampă, candelabru sau chiar lumânare. Modernizându-ne prin întrebuinţarea generală a curentului electric, noi am „inventat”, dar şi în limbajul nostru curent când zicem „stinge lumina” ne referim strict la lumina artificială, făcută de mâna şi mintea omului. Sensul invers, aprinderea luminii, pare însă dominat de înţelesul etimologic al cuvântului. Într-adevăr, a aprinde vine din latineşte: ad şi prehendere, cu sensul primar „a se prinde de”. În latineşte există apprehendo / adprehendo, dar nu are nimic de-a face cu focul, înseamnă doar a lua, a prinde, iar sensul românesc nu numai că ne individualizează între limbile romanice, dar păstrează o interesantă mitologie (şi metafizică) a focului: când aprind focul nu înseamnă că scot focul la iveală dintr-un lemn, că focul ar fi în interiorul obiectului şi n-aş face decât să-l exteriorizez; nu, focul se prinde de ceva, el există în sine, are viaţa, imperiul, consistenţa lui – şi în mod deliberat acceptă să se încurce în realitatea noastră, să o consume. Sensul primar este „a pune foc” – în lemne, sau în altceva care arde. Focul nu se creează de către om, el trebuie păstrat, întreţinut; dacă se stinge, ca în basmul Călin Nebunul, stă timpul în loc până ce flăcăul care nu l-a vegheat aleargă tocmai pe tărâmul celălalt, ia o scânteie din focul zmeilor şi o aduce ca să-l aprindă din nou aici.
A aprinde lumina, aşadar, este resimţit prin extensie de la obiceiul punerii focului, nu înseamnă a crea, a face lumina, ci a o conecta la văzul nostru, a o prinde în realitatea noastră. Existenţa ei în tensiunea electrică, în firele electrice a devenit lucru de la sine înţeles pentru omul tehnic de azi, care ar trebui să ştie, iată, că la fel era resimţit focul în ancestralitatea folosirii sale: ca un element în sine, ca o stihie dintre cele patru ale lumii.
Dacă revenim însă la filologie şi încercăm să lărgim baza de informaţii pentru a face diferenţa cât mai clară între luminare şi lumânare, vom vedea că lucrurile nu sunt chiar aşa de limpezi. În general teoria este mai simplă decât practica, iar verificarea uneia prin cealaltă este dificilă în orice sens. Iată, de pildă, următoarea amintire a lui Ioan Slavici, care încurcă lucrurile: „În primăvara anului 1883 însă, el a început să se îndărătnicească şi nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte. (...) Obiceiul lui era că citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, şi făcea multă gălăgie cînd scria, se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa. Îi băteam în perete; el stingea lumînarea şi se liniştea, dar era de rea-credinţă şi nu se culca. Peste cîtva timp, cînd credea c-am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. (...) acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi ce-l cuprinsese”. Am citat din Ioan Slavici: Amintiri, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 26. În această perioadă Slavici scrie când cu î, când cu â (dânsul / dînsul, când / cînd, etc.). Nu asta m-ar deranja în primul rând, ci altele. Mai întâi, faptul că această amintire, atât de importantă, nu prea este reluată de biografi. Este una dintre extrem de rarele mărturii despre modul cum crea Eminescu, aflăm că el declama, îşi interpreta retoric propria poezie, era mereu nemulţumit, revenea. De aici reiese importanţa deosebită pe care o acorda poetul scrierii ca oglindă a poeziei rostite, adică punctuaţiei, poziţiei apostrofului, accentelor etc.
Să-l lăsăm pe Slavici cu părerile proprii, dar noi, care avem astăzi o informaţie mai bogată despre Eminescu decât prietenul său de la 1883 (pentru faptul că putem corobora nesfârşite informaţii parţiale pe care acela nu le deţinea), trebuie să ne întrebăm: ce scria Eminescu în primăvara lui 1883 atât de preocupat? Poetul nu mai publica poezii în „Convorbiri literare” din septembrie 188l, Luceafărul fusese definitivat din 1882 şi dat la almanahul „România Jună” din Viena. În vara lui 1883 va avea cunoscutul atac speculat de adversari, iar în iarnă va ieşi, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, volumul său de Poesii care cuprinde, pe lângă cele 24 de poezii publicate între timp, vreo 40 de titluri inedite. La acestea lucra el intens în primăvara lui 1883; sunt poeziile cu o muzicalitate deosebită, ordonată şi organizată de către poet prin scriere.
Perpessicius ajunge, în notele sale de subsol unde urmăreşte infinitele versiuni şi variante ale acestor poezii, la concluzia că volumul din decembrie 1883 i-a fost pus lui Titu Maiorescu înainte gata organizat de către altcineva, criticului revenindu-i sarcina de a-l pregăti pentru tipar. Nici Perpessicius nu spune cine l-a organizat, dar este de la sine înţeles că Eminescu însuşi este arhitectul volumului său. Oricum, Slavici ne spune că în primăvara lui 1883 poetul lucra intens, şi că el, Slavici, a dedus din acest stil de muncă boala ce va exploda la 28 iunie. Să nu fi ştiut Slavici la ce lucra prietenul şi chiriaşul său?
Noi cunoaştem, astăzi, din tezaurul editat la anul 2000, scrisoarea lui Eminescu din 8 februarie 1882 către Veronica Micle: „Titus îmi propune să-mi editez poeziile şi am şi luat de la el volumul 1870-1871 din „Convorbiri...” unde stau Venere şi Madonă şi Epigonii...”. Cunoşteam până acum numai scrisoarea de răspuns a Veronicăi, prin care-i spunea: „Aud că-ţi editezi frumoasele tale poezii...”. Publicată încă de la începutul secolului al XX-lea, această scrisoare a ei a fost trecută cu vederea, fiind singura dovadă a faptului: fiind întărită însă de cea a lui, ambele constituie adevăratul act de naştere al Ediţiei Princeps din 1883. Observăm însă: Maiorescu ştia, Veronica Micle ştia – cum de nu aflase încă Slavici că Eminescu îşi lucrează intens acest volum?! Asemenea decizii de publicare sunt de domeniu public, nu ne putem imagina că se pregătea în ascuns, în secret, o carte de acest fel.
Mai sus cu doar câteva rânduri, Slavici scrie: „Dădeam lecţiuni la şcoala normală a societăţii, la «Azilul Elena Doamna» şi la Institutul Manliu. Sîmbetele dar şi-n ajunul zilelor de sărbătoare, cînd nu aveam să fiu la opt dimineaţa pe catedră, stăteam şi eu adeseori cu el şi discutam chestiuni de gramatică, de pedagogie, de filozofie ori de istorie, întregi nopţi senine, care nu se pot uita. De obicei, însă nu-l lăsam să stea, şi era destul să bat în perete pentru ca să-şi stingă lumînarea...”. În sensul întrebării lui Perpessicius, aceea privitoare la cine va fi organizat volumul de poezii ajuns în faţa lui Maiorescu, Slavici pare a răspunde că nu el, că habar nu are ce făcea poetul etc.
Sunt de-a lungul istoriei vremuri sincere, când documentele, mărturiile, înscrisurile publice, presa – în general, litera scrisă – se lasă uşor înţelese şi simţi la tot pasul că doresc să-şi comunice conţinutul – şi vremuri nesincere, disimulate, când fie oamenii nu au curajul sau dorinţa de a spune ce se întâmplă în lume, fie scrisul însuşi este îmbibat de formule, expresii, cuvinte cu sensuri multiple. Texte ca cele de mai sus, ale lui Ioan Slavici, trebuie interpretate, iar înţelegerea va fi una dedusă, demonstrată. Nu putem să credem că el nu ştia la ce lucrează Eminescu în primăvara lui 1883, nu putem să credem nici că declamările nocturne ale poetului erau dovezi ale unei boli nervoase. Să stăm însă oricum am sta, şi să judecăm drept: Slavici bate în perete, iar Eminescu stinge lumânarea. După care poetul „aprindea din nou lampa”. Este clar că pe Slavici nu-l interesează lumina ca atare, că aceasta nu străbătea prin perete ca să-l deranjeze la somnul profesional. Îl deranjează efectul luminii, faptul că ea îl pune pe poet în contact cu manuscrisele sale, îl „aprinde” pe Eminescu în operă. Cum poate, apoi, să vadă Slavici, prin perete, dacă în odaia poetului este aprinsă lampa sau lumânarea? Vedeţi cum zice; „el stingea lumînarea (...) şi aprindea din nou lampa (...). Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm”. De vreme ce se ducea la el, ar însemna că vede ce e aprins acolo, lampa adică. E absurd însă să credem că poetul aprindea la început lumânarea, iar după ce o stingea pe aceasta aprindea lampa; cu ce ar fi fost mai liniştită una decât cealaltă? Slavici vrea să spună prin „el stingea lumînarea” – „el stingea lumina, luminarea”, şi prin „aprindea din nou lampa” – „aprindea din nou lumina, luminarea, lampa”. Cine are proprietatea termenilor înţelege prin „din nou” reiterarea aceleiaşi acţiuni. Nu te poţi descălţa de pantofi şi apoi, mai târziu, să te descalţi „din nou” de... cizme, de pildă.
Este vorba, aşadar, de expresii de limbă al căror sens s-a dezlegat, ulterior, în cuvintele din care sunt compuse. O dovadă ne este furnizată de Dicţionarul român-francez al lui Fr. Damé: în vol. II, din 1894, el înregistrează „luminare”, ca substantiv feminin, cu sensurile: 1. „action d’éclairer; de luire; de briller” şi 2. „luminaţie”, dând exemplul: „Luminarea-Sa” – „Son Altesse” (mai obişnuit, în basme, este „Luminăţia Sa”). Imediat mai jos este înregistrat „lumînare” cu sensul „cierge, bougie, chandelle”. Fie că uită, fie că se corectează din mers, în volumul IV din 1897, la cuvântul „a stinge”, Fr. Damé traduce chiar expresia eminesciană din Scrisoarea I: „după stinsul lumînării – après qu’on eût éteint la lumière” – exact expresia care ne interesează: ”după ce a fost stinsă lumina” este echivalentă cu „după stinsul lumînării”.
Dicţionarul tezaur al limbii române nu a lucrat, încă, termenul „lumânare / luminare”, dar pentru „a stinge” vedem că sensurile sunt bine diferenţiate, cu trimitere la Heliade Rădulescu („până se vor stinge luminările”) ori I. Ghica („am stins lumânarea”). Nu ştiu cum procedau onoraţii domni lingvişti sau onoratele colege ale dumnealor, dar principiul dicţionarului este că termenii sunt luaţi din ediţii, de obicei, critice. Or, în ediţiile actuale diferenţele s-au şters, textul s-a netezit: va considera Dicţionarul, ca instituţie, că ediţiile mai vechi sunt mai bune decât cele noi, iar ediţiile de autor sunt cele mai bune?! Ar fi grozav, asta ar însemna că şi Dicţionarul face abstracţie de editologia românească din ultimii 50 de ani şi trece, ca să-şi împlinească menirea, dincolo de tăietura cenzorială a lui 1953. În această situaţie însă avem de-a face cu un corpus foarte, foarte pestriţ; ceea ce numim noi Dicţionarul Limbii Române este o lucrare ce porneşte de la litera A şi se opreşte la litera Z – dar citează ediţii din 1901 până astăzi într-un sens amalgamatic, foarte, foarte supus vremurilor. Mi-e şi frică să mă gândesc ce-ar ieşi dacă cele câteva zeci de volume ale imensului corpus de texte ar fi reeditat anastatic, cum se zvoneşte.
Noi la Eminescu să rămânem, şi să ne uităm ceva mai sus, la unul dintre avatarurile „luminii” pe care le-am înregistrat. Se spune, aşadar, „Luminăţia Ta” pentru franţuzescul „Votre Altesse”. Mărimea persoanei nu se judecă, aşadar, neapărat după înălţime – mai există un criteriu, acela al luminii. De data aceasta, lumina internă, a sa, dar şi lumina care luminează în jur. Iată cum în limbajul acesta elevat, de înaltă curte, de epocă a luminilor dacă vreţi, lumina poate fi confiscată, poate avea un proprietar. Este cazul invers decât al focului, care am văzut că se prinde, de undeva din sinea sa stihială, în lucruri, invers decât al luminii electrice care, şi ea, aprinde becul sau alt obiect, dar din afară. Cu aceasta suntem în întrebarea lui Eminescu, la care nu cred să se poată da încă un răspuns: este, sau nu, omul o lumină, aceasta-i întrebarea, pe care o vom dezvolta şi în numerele viitoare ale revistei „Limba Română”, doar ca întrebare şi, poate, ceva mai mult – în nici un caz însă ca răspuns. „Adevăr deplin în viaţă încă nimeni n-a cules”, cum ne învaţă chiar poetul, deci nu-l vom contrazice.