George Coşbuc – metamorfozele lirismului (II)*
Pentru tiparÎnscenările erosului
Idilele lui George Coşbuc conturează, în „tablouri de gen” cu valoare de generalitate decorativă, sentimentul iubirii zugrăvit în accente şi forme de o extremă diversitate. Cadrul în care se integrează sentimentul este unul al solarităţii, al optimismului şi al dragostei de viaţă, un cadru ce exprimă mai curând încredere şi care ilustrează plenitudinea erosului. Gama de tonalităţi afective pe care le prelucrează autorul în idile este diversă, de la stângăcia şi ezitarea înfiorată în faţa dragostei (Pe lângă boi), absenţa comunicării, a dialogului adecvat dintre protagoniştii scenariului erotic (Nu te-ai priceput), ritualizarea instinctului prin cochetărie şi ludic (Rea de plată), gelozie (Fata morarului) şi până la voluptatea solară a întâlnirii (De pe deal) sau la dorul insinuat cu gingăşie în sufletul fetei, într-o modulaţie elegiacă a frazei lirice (Cântecul fusului).
Multe dintre idilele lui Coşbuc au un caracter scenic, reprezentabil, concretizându-se în monologuri ori dialoguri desfăşurate într-un peisaj rustic, ele fiind, în opinia lui Mircea Tomuş, „ilustrare dramatizată a unui conţinut pasional cu valoare de ritual, pe un fundal de peisaj sătesc”. Obiectivarea viziunii, ori dramatizarea atmosferei lirice nu exclud însă energia verbală ce domină idilele, exuberanţa şi robusteţea de viziune şi de stil. În idilele lui Coşbuc accentul „cade pe peripeţie” (Petru Poantă), dar, am spune noi, şi pe rol, pe măştile eroilor lirici, pe gesturile şi vorbele lor care le definesc caracterul, le ilustrează conturul psihologic, le surprind crizele ori avânturile puberale. Petru Poantă observă, de asemenea, că erotica lui Coşbuc este prezidată de un cod, dragostea nefiind altceva decât un sentiment ce se află situat între naturaleţea instinctului şi un joc convenţional, ritualizat, stilizat de ceremonial: „Codul eroticii lui Coşbuc ţine de secolul trecut, de al XVIII-lea, cu diferenţa că alcovului i se substituie pridvorul autohton, iar «curţii» palatului i se substituie un mediu natural. Coşbuc transpune psihologia secolului galant într-un spaţiu deschis, bucolic în liricile sale fundamentale. «Filozofia» sa constă esenţial în provocarea plăcerii. Timpul «mitic» în care trăieşte omul său e clipa. Toate idilele coşbuciene sunt veritabile strategii întru realizarea acestui scop. Se simte în ele un «libertinaj» de bun simţ şi o senzualitate cvasicerebrală; ceva de un farmec aparte, între instinctul raţionalizat şi joc”.
Nu te-ai priceput se înscrie în categoria idilelor nu doar prin tonalitate ori prin tematică (sentimentul iubirii, modelat în accentul rafinat-robust al omului din popor), dar şi prin construcţia scenică. E vorba de monologul unei tinere ce adresează reproşuri flăcăului iubit pentru că „nu s-a priceput” să joace cu agerime „jocul” dragostei. Trebuie făcută precizarea că în această poezie sentimentul nu mai este modulat într-un cadru natural, într-un peisaj rustic (care nu este nici măcar sugerat ori bănuit). Scenariul erotic se interiorizează, el este reprezentat pe scena conştiinţei tinerei, capătă reflexe ale unei expresivităţi afective aparte. Concepţia fetei reflectă, în fond, codul erotic ţărănesc, conform căruia iniţiativa în ceremonialul iubirii trebuie să aparţină flăcăului, care trebuie să cunoască şi să conducă jocul dragostei cu îndemânare, agerime şi delicateţe. Găsim în glasul fetei asprime, toană, reproş, patos şi necaz, o gamă largă de reflexe afective ce sunt transmise de autor în monologul acesta în care fluxul verbal se desfăşoară energic, iar melodia versului se dinamizează, se destinde, se tensionează, în funcţie de sentimentele pe care le reflectă: „Nu te-ai priceput! / Singur tu nu mi-ai plăcut, / Că eu tot fugeam de tine? / O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! / Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine, / Dar, să-mi spui, tu te-ai temut. / Şi eu toate le-am făcut, / Ca să poţi să-mi spui odată, / Să mă-ntrebi: «Mă vrei tu, fată?» / Şi plângeam de supărată // Că tu nu te-ai priceput, / Nu te-ai priceput! / Zici că-s mândră şi n-am vrut / Ca s-ascult vorbele tale? / Dar de unde ştii? În cale / Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale, / Şi-orşiunde te-am ştiut. / Zile lungi mi le-am pierdut, / Să mă-mprietenesc cu tine: / Tu-mi umblai sfios, Sorine, / Şi plângea durerea-n mine / Că tu nu te-ai priceput”.
Şi în această idilă monologată (deşi interlocutorul fetei poate fi bănuit într-un fel de arriere-texte) sentimentul de dragoste derivă din fluxul verbal debordant al fetei, din dinamismul frazelor, din ritmica nestăvilită a versului. Trecerile de la o stare sufletească la alta sunt sugerate cu o percepţie foarte subtilă a ritmului interior al monologului, substitut al sufletului fetei, perimetru în care se desfăşoară toate aceste stări afective de o diversitate atât de tulburătoare. De fapt, se poate spune că poemul este, în fond, scena pe care se derulează cu repeziciune sentimentele de reproş, de dispreţ mascat şi de nemulţumire ale fetei. „Lirismul reprezentabil” la care se referea G. Călinescu este perfect plauzibil aici, în această „scenetă” care poate fi privită, nu fără îndreptăţire, şi ca ilustrare a unui cod etic ţărănesc. Etica subiacentă a versurilor nu interzic deloc o astfel de interpretare: „Nu te-ai priceput! / Am fost rea şi n-aş fi vrut / Să te las, ca altă fată, / Să mă strângi tu sărutată? / Dar m-ai întrebat vreodată? / Mă-nvingea să te sărut / Eu pe tine! Pe-ntrecut / Chip cătam cu viclenie / Să te fac să-ntrebi, şi mie / Mi-a fost luni întregi mânie / Că tu nu te-ai priceput. // Nu te-ai priceput! / Zici că de m-ai fi cerut / Mamei tale noră-n casă, / N-aş fi vrut să merg? E, lasă! / Că de-o fată cui îi pasă, / Nu se ia după părut! / De-ntrebai, ai fi văzut! / Tu să fi-nceput iubitul, / Că-i făceam eu isprăvitul – / Tu cu pâinea şi cuţitul / Mori flămând, nepriceput!”. În Nu te-ai priceput impresionează, înainte de orice, modul în care autorul înscenează monologul fetei, într-un ritm ascendent, cu o gradaţie a sentimentelor ce se reflectă în fluxul verbal.
Conform criticii literare, pasionalitatea romantică, de tip eminescian, de pildă, este ritualizată aici, codificată în funcţie de normele eticii ţărăneşti. Chiar dacă structura idilei este monologală, ea conţine şi elemente de confesiune, presupunându-se, cum remarcam, prezenţa interlocutorului. Transpare, în această idilă, un simţ specific al compoziţiei, o gradare a efectelor şi un timbru liric inconfundabil, conferit de oralitatatea abundentă a textului, de modulaţiile afective pe care cititorul le poate bănui ori desluşi în interiorul textului. Universul idilelor se înscrie, cum s-a spus, într-un model literar, într-o tipologie în care se îmbină naturaleţea şi rafinamentul, instinctul ludic şi percepţia frustă a lumii. Erotica din idilele lui Coşbuc urmăreşte, în ansamblu, mişcarea sufletului feminin, de la cele mai imperceptibile nuanţe afective până la răbufnirile violente ale pasionalităţii. Elementaritatea, ca şi spiritualizarea sentimentelor sunt polii ce conferă originalitate lirismului coşbucian, ca şi plasarea scenariului erotic într-un spaţiu securizant, ce favorizează desfăşurarea idilei (răzorul, moara, pridvorul, tinda etc.). Idila Nu te-ai priceput este una dintre poeziile reprezentative ale lui George Coşbuc consacrate erosului, prin naturaleţea frazării şi prin fluenţa versului, încărcat de aromele oralităţii, dar şi prin complexitatea psihologică a înscenării.
Mircea Scarlat crede că George Coşbuc este „unul dintre cei mai tipici reprezentanţi ai convenţiei clasicizante”. Cu toate acestea, nu trebuie ignorate nici elementele romantice care structurează viziunea poetului, marcat cu deosebire de atracţia spre mit, folclor, civilizaţia arhaică a satului sau fascinat de trecutul istoric, circumscris din perspectiva eroismului. În cadrul creaţiei lui Coşbuc, sentimentul iubirii este deci reprezentabil printr-o lirică a rolurilor consumată într-un anume cadru natural. În poeziile precum Duşmancele, La oglindă, Numai una!, Rada, Rea de plată, Mânioasă etc. iubirea e redusă la aspectele sale oarecum exterioare, idilice şi decorative, înfăţişându-ni-se mai degrabă concepţia ţăranului român asupra iubirii, o concepţie marcată de robusteţe, sănătate şi optimism. Erosul este reprezentat de Coşbuc în toate ipostazele şi configuraţiile sale, de la înmugurirea sentimentului de dragoste, de la insinuarea treptată a iubirii adolescentine, la dragostea împlinită şi până la starea de jale, de melancolie nedefinită, de dor, în Cântecul fusului, unde, ajunsă pe treapta de sus a durerii, „inima nu mai suferă pentru ceva precis, a uitat cauza suferinţei; ea parcurge acea stare greu de definit ce se cheamă jale şi în care sunt contopite afecte variate, de la deznădejde la resemnare”.
Poezia Numai una! a fost publicată în revista „Tribuna”, în anul 1889, şi simbolizează optica ţăranului român despre dragoste, sentiment care sfidează orice prejudecată şi îngrădire socială în calea împlinirii sale. Poezia exprimă mai întâi frumuseţea nepământeană a fetei, în versuri plastice şi de o expresivitate sporită şi de ponderea repetiţiilor. E un portret ideal acesta, în care trăsăturile sunt idilizate, iar făptura fetei pare sublimată de imaginaţia eroului liric („Pe umeri pletele-i curg râu – / Mlădie ca un spic de grâu, / Cu şorţul negru prins în brâu, / O pierd din ochi de dragă. / Şi când o văd, îngălbenesc, / Şi când n-o văd mă-mbolnăvesc, / Iar când merg alţii de-o peţesc / Vin popi de mă dezleagă. // La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – / Ea pleacă, eu mă fac că plec, / Dar stau acolo şi-o petrec / Cu ochii cât e zarea. / Aşa cum e săracă ea, / Aş vrea s-o ştiu nevasta mea, / Dar oameni răi din lumea rea / Îmi tot închid cărarea”). În concordanţă cu etica populară pe care şi-o însuşeşte flăcăul şi de la care nu se abate, averea nu trebuie să constituie un argument în căsătorie. Aceasta trebuie să fie fundamentată numai pe sentimentul iubirii reciproce. Poetul exprimă aici, într-un monolog patetic, necazurile flăcăului, provocate de inegalitatea socială a celor doi („Şi câte vorbe-mi aud eu! / Toţi fraţii mă vorbesc de rău, / Şi tata-i supărat mereu, / Iar mama la icoane, / Mătănii bate, ţine post; / Mă blăstemă: «De n-ai fi fost! / Eşti un netot! Ţi-e capul prost / Şi-ţi faci de cap, Ioane!» // Îmi fac de cap? Dar las’ să-mi fac! / Cu traiul eu am să mă-mpac / Şi eu am să trăiesc sărac, / Muncind bătut de rele! / La fraţi eu nu cer ajutor, / Că n-am ajuns la mila lor – / Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor / De grija sorţii mele! // Mă-ngroapă fraţii mei de viu! / Legat de dânsa, eu să ştiu / Că al urâtei drag să fiu? / Să pot ce nu se poate? / Dar cu pământul ce să faci? / Şi ce folos de boi şi vaci? / Nevasta dacă nu ţi-o placi, / Le dai în trăznet toate!”).
Există, cum s-a observat, şi o atmosferă solemnă în această poezie în care sentimentul iubirii se caracterizează prin unicitatea lui, prin irepetabilitate şi gravitate ontologică. Poetul conturează erosul în toate modulaţiile sale, surprinzând multitudinea de nuanţe, de reacţii psihologice, de trăiri dintre cele mai delicate ori mai energice care decurg din declanşarea stării de dragoste. Iubirea este, în cadrul spaţiului rural, o forţă întemeietoare şi integratoare, ce menţine fluxul vital şi îşi are temeiurile şi în datinile şi tradiţiile legate de evenimentele cruciale din viaţa omului. Complexitatea sentimentului iubirii este notată de Coşbuc în expresii lirice diversificate, în registre poetice de mare varietate şi cu o „regie” a textului prin care trăirile sunt înscenate, capătă un aspect spectacular, de sărbătoare şi feeric. În Numai una! poetul accentuează caracterul de unicitate a iubirii. Un om poate iubi cu adevărat, în toată plenitudinea şi profunzimea cugetului său, o singură dată în viaţă în mod predestinat. În acest fel, iubirea este o forţă transformă, care preface fiinţa îndrăgostită, îi dă noi repere existenţiale, îi împrumută, parcă, o aură mitică: „Ori este om, de sila cui / Să-mi placă tot ce-i place lui! / Aşa om nici vlădica nu-i / Şi nu-i nici împăratul! / Să-mi cânte lumea câte vrea, / Mi-e dragă una şi-i a mea: / Decât să mă dezbar de ea, / Mai bine-aprind tot satul!”. Poezia Numai una! este reprezentativă pentru orizontul tematic al idilelor coşbuciene. Şi aici, sentimentul iubirii se consumă în planul verbalităţii, pe o scenă a cuvântului rostit energic, „dramatizat”, însoţit de o gestică adecvată, debordant, cu reflexe ale referenţialităţii extrem de elocvente. Monologul flăcăului e ilustrativ pentru această forţă verbală ce dinamizează trăirea, îi amplifică ecourile, îi acutizează efluviile vitale. Acest fapt e observat şi de Ioana Bot: „Eroii idilei coşbuciene sunt ageri în jocul de-a dragostea (...) pentru care desfăşoară o enormă energie verbală; erosul se consumă (sau eşuează) la nivelul limbajului, al reprezentării sale, într-un balans echilibrat al sensurilor explicite şi implicite, care captivează cititorul mai mult chiar decât trama abia schiţată, previzibilă”. Distilând în versul său, energic şi delicat totodată, trăirile flăcăului ce-şi clamează iubirea, poetul ilustrează o concepţie despre viaţa şi despre iubirea de sorginte rustică. Versurile au o muzicalitate robustă, imaginile poetice sunt de o mare prospeţime, de reală forţă expresivă, iar lexicul are savoarea trăitului, a vieţii în plenitudinea ei. E un lexic evocator, de vădită amploare referenţială, în care obiectivarea trăirilor se pliază pe o obiectivare a formei şi a viziunii poetice. De altfel, Ştefan Aug. Doinaş observa că „înainte de orice, George Coşbuc rămâne un genial mânuitor de limbă românească. Citindu-i opera, ne uimeşte nu invenţia sau vastitatea sferei lexicale, ci extraordinara capacitate de a mula expresia uzuală românească, limba vorbită, pe cele mai diverse tipare prozodice”. Valorificând repertoriul de figuri de stil cu măsură, construindu-şi poezia pe mai multe paliere ale textului, cu un simţ deosebit al gradării efectelor lirice, Coşbuc face dovada rafinamentului trăirii şi viziunii, dar şi a ştiinţei convenţiilor artistice.
În idilele sale, Coşbuc se vădeşte un poet al solarităţii, al bucuriei de a trăi şi al optimismului. Scenele din viaţa satului pe care le decupează poetul, cu un evident simţ al proporţiilor, sunt scăldate într-o lumină de veselie, într-o viziune, cum s-a mai spus, obiectivată, prin preluarea „vocii”, a vorbelor eroilor lirici. În poezia Mânioasă avem de a face cu un monolog al flăcăului care, în cuvinte de o veridicitate plastică, constată indiferenţa fetei pe care o iubeşte. E un scenariu poetic al iubirii şi al geloziei, al neliniştii ce frământă un suflet atras de vocea dragostei. Coşbuc dă glas, şi în această creaţie, unei sensibilităţi pasionale, unei subiectivităţi năvalnice, marcată şi de accente ale energiei afective. Energetismul coşbucian – relevat de Octav Şuluţiu – se vădeşte în Mânioasă, ca şi în alte idile, prin substanţialitatea viziunii lirice, prin caracterul material parcă al cuvintelor flăcăului, al cărui monolog este înscenat cu graţie şi vigoare totodată, cu duioşie şi cu încrâncenare juvenilă. De altfel, G. Călinescu, încercând să circumscrie originalitatea idilelor coşbuciene, observa: „Specificitatea lui Coşbuc se află în poeziile cu subiecte ţărăneşti, aproape toate erotice, precum s-a şi observat. Îndeosebi invazia anxietăţii de criză puberală, tratată întâia oară la Eliade Rădulescu în Sburătorul, o găsim în felurite compuneri şi pe deosebite trepte, de la jalea inexplicabilă până la toana maliţioasă. Caracteristic este că mai toate aceste poezii sunt nişte monoloage. Sunt ele epice, dramatice? Propriu-zis nu. Deşi aspectul de monolog a ajutat mult răspândirii prin declamarea la serbări, fapt ce a dus la o oarecare banalizare (...), lirismul, în forma aceasta obiectivă, există ca un mecanism etern al ingenuităţii umane, ca un hieratism al instinctelor. E un lirism reprezentabil, o poezie teatrală, aşa cum există un teatru de poezie. Mişcarea nu este exterioară, epică, simbolizând acte de voinţă, ci interioară”.
Fără îndoială că erosul coşbucian este valorificat în linii mari sub imperiul unui sentiment tonic, plin de viaţă, ce decurge din optimismul funciar al omului aflat în armonie cu ritmurile firii. În glasul flăcăului din Mânioasă se întrevăd sentimente contradictorii, afectele se învolburează, relieful trăirilor capătă rezonanţe dintre cele mai diverse şi un timbru liric nuanţat. Din prima strofă răzbate îndoiala, necazul flăcăului care se simte respins de fată, sau doar ignorat: „Am să merg mai înspre seară / Prin dumbrăvi, ca mai demult, / În privighetori să-mi pară / Glasul Linei că-l ascult. / Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult! / Că-n zori Lina sta-n portiţă, / Sălta-n vânt a ei altiţă, / Vântul îi sălta-n cosiţă / Şi-i făcea floare-n obraz: / Eu mergeam la plug, în laz / Şi, când trec, Lina se-ascunde, / Parcă nici nu m-a văzut, / Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde, / Nu-mi răspunde! / Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde! / Şi mă mir – ce i-am făcut!”. Aceste întrebări fără răspuns, această înscenare a erosului sub spectrul unei neîmpliniri trucate, sunt, în fond, momente şi forme ale ritualului iubirii, alcătuit din toane şi oftaturi, din suspine neînţelese ori subînţelese, din porniri expansive şi retrageri bruşte în sine. Simplitatea, crede George Călinescu, e marca afectivă specifică a acestor poezii: „Dar propriu-zis nu din observaţie iese poezia, ci din instinctul erotic elementar, al unui poet care a rămas simplu, generic în simţire. Desfăşurarea sentimentului e rituală, ca în dansurile barbare, aci litanică, aci simetrică. Poeziile acestea fără coloare încântă tocmai prin spectaculosul folcloric, ca o apariţie de tinere ţărănci ardelene cu buciume, sau de zornăitori căluşari”.
Următoarele două strofe se caracterizează printr-un spor de prospeţime şi ingenuitate în imaginea fetei şi în expresia sentimentului iubirii. Dinamismul imagistic al poeziei este sporit şi de redarea unor mici scene în care sunt implicaţi cei doi protagonişti ai scenariului erotic, prin acumularea de verbe ori prin valorificarea resurselor stilistice ale repetiţiei: „Vreau de-aici să rump o floare! / Ochii unui înger scump / Au albastrul de cicoare, / Şi cicoare vreu să rump – / Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump! / Că-n amiazi venind pe vale, / Întâlnii pe Lina-n cale: / Fragi i-am dat, ea mi-a zis: «-Na-le! / Ţi-am cerut eu ţie fragi?» / Ochii ei frumoşi şi dragi / Priveau tot spre poala rochii, / S-a pus Lina pe tăcut, / Şi vedeam că-i umblă ochii, / Umblă ochii, / Şi mă mir – ce i-am făcut!”. Suferinţele iubirii, stările contradictorii ale dragostei induc flăcăului un întreg univers afectiv, cu relief contorsionat, caracterizat de o gamă largă de nuanţe sufleteşti. În ultima strofă intensitatea acestor sentimente sporeşte, accentele de durere, de patimă neînţeleasă, de pasionalitate grea şi de regret se contopesc într-o suferinţă fiziologică. Între afecte şi trup nu mai există o stare de ruptură, dimpotrivă, durerea e transmutată din interioritate în exterioritatea trupească: „Să-mi pun capul pentr-o Lină, / Să mă fac un om pribeag! / Ieşi din neguri, lună plină, / Să mă vezi la Lina-n prag – / Mai ştiu eu ce-aştept în prag! / Alte dăţi suna zăvorul; / Lina pe furiş, ca dorul, / Păşea-n degete pridvorul / Şi la mine-n prag venea, / Mamă-sa cât ce-adormea. / Azi ard hainele pe mine, / Mi-e greu capul ca de lut, / Stau în prag – şi ea nu vine, / Nu mai vine! / E târziu şi nu mai vine... / Şi mă mir – ce i-am făcut!?”. Farmecul poeziei în asta stă: în capacitatea poetului de a surprinde, printr-o suită de tuşe lirice teatralizate, printr-o gamă de culori şi de imagini dintre cele mai delicate şi mai sugestive, stările sufleteşti nedesluşite ce dau relief cugetului flăcăului. O expresivitate scenică decurge de aici, cu micile inserări epice care sporesc capacitatea de sugestie şi dau atmosferei un plus de obiectivare. Limbajul poeziei este natural, de mare prospeţime şi spontaneitate, gândurile flăcăului fiind redate prin cuvinte ce răsună verosimil, într-o ambianţă veridică, necontrafăcută.
Lirismul social
Latura socială şi istorică a liricii lui Coşbuc îl dezvăluie ca un poet-cetăţean, militant, ataşat idealurilor celor mulţi, un autor care luptă, prin intermediul poeziei, pentru dreptatea şi unitatea neamului său. De altfel, idealul artistic al lui George Coşbuc transpare, cu suficientă claritate, în poezia Poetul din 1911, în care scriitorul, printr-un act de dedublare ontică şi scripturală, se închipuie pe sine ca un purtător de cuvânt al neamului din care face parte: „Sunt suflet din sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul – / În ranele tale durutul sunt eu / Şi-otrava odată cu tine o beu / Când soarta-mi întinde paharul”. Se poate astfel afirma că autorul Nunţii Zamfirei e şi un poet cu o fire meditativ-participativă, care vede existenţa ca pe o „luptă”, o „datorie grea”, având în vedere şi multiplele implicaţii sociale şi istorice ale vieţii individului greu încercat de destinul său istoric. Cântecul de revoltă sau cântecul justiţiar, oda solemnă ori elegia socială apar ca modalităţi specifice ale neamului românesc de a se manifesta în confruntările sale cu istoria şi cu vicisitudinile existenţei. Exemplare în acest sens sunt poezii precum Doina şi Hora, în care, prin cântec, revolta dobândeşte alte valenţe, devine mai intensă, mai puternică şi mai expresivă.
Această formă estetică a cântecului nu este, de fapt, o lamentaţie a ţăranului, ci o atitudine activă, combativă în faţa nedreptăţii.Latura militant-socială a creaţiei lui Coşbuc răzbate cu suficientă convingere în poezia Noi vrem pământ!, scrisă cu ocazia răscoalelor ţărăneşti din 1894 şi publicată în revista „Vatra”. Căutând să-şi explice crezul social şi artistic, poetul mărturiseşte: „Toţi am fost învinuiţi câteodată de socialism primejdios. Am fost şi eu şi sunt vrednic de învinuire. Am scris odată şi l-aş mai scrie, dacă nu l-aş fi scris, cântecul Noi vrem pământ!”. De altfel, această creaţie ilustrează în modul cel mai convingător energetismul lui Coşbuc, element definitoriu subliniat de Octav Şuluţiu: „Personalitatea creatoare a lui Coşbuc a fost prin excelenţă energetică. Poetul se dovedeşte, în ultimă analiză, a nu fi fost un contemplativ, şi aceasta poate îi nedumereşte şi îi nemulţumeşte azi pe poeţi şi pe criticii lui. Coşbuc a fost un temperament activ, combativ, care nu a scris, ci a înfăptuit poezia. Pentru el, mai mult decât pentru alţii, scrisul nu a fost un mod de a visa, ori de a evada din realitate, ci o modalitate de a face, de a acţiona”. Astfel, Coşbuc lărgeşte, fără îndoială, aria tematică a operei sale, amplificând registrul revoltei ţăranului şi al nedreptăţii îndurate de sufletul chinuit al acestuia. Prima strofă ne pune în faţa suferinţei individualizate, reduse la scara unui exponent al clasei sociale a ţărănimii: „Flămând şi gol, făr-adăpost, / Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, / Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut / Şi câne eu ţi-am fost! / Ciocoi pribeag, adus de vânt, / De ai cu iadul legământ / Să-ţi fim toţi câni, loveşte-n noi! / Răbdăm poveri, răbdăm nevoi / Şi ham de cai şi jug de boi: / Dar vrem pământ! // O coajă de mălai de ieri / De-o vezi la noi tu ne-o apuci, / Băieţii tu-n război ni-i duci, / Pe fete ni le ceri. / Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt: / Nici milă n-ai, nici crezământ! / Flămânzi copiii-n drum ne mor / Şi ne sfârşim de mila lor – / Dar toate le-am trăi uşor / De-ar fi pământ! // De-avem un cimitir în sat / Ni-l faceţi lan, noi boi în jug, / Şi-n urma lacomului plug / Ies oase şi-i păcat! / Sunt oase dintr-al nostru os: / Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos / Din case goi, în ger şi-n vânt, / Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; – / O, pentru morţi şi-al lor prinos / Noi vrem pământ!”.
În cele din urmă, revolta se generalizează, „eu” devine „noi”, pentru ca prin repetarea sintagmei „noi vrem pământ” să se amplifice revendicarea socială. Plânsul capătă astfel, într-o anumită măsură, accente generice, un contur mult mai larg, o rezonanţă mai amplă: ”Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim / Că ni-or sta oasele-ntru-un loc, / Că nu-şi vor bate-ai voştri joc / de noi, dacă murim. / Orfani şi cei ce dragi ne sunt / De-ar vrea să plângă pe-un mormânt, / Ei n-or şti-n care şanţ zăcem, / Căci nici pentr-un mormânt n-avem / Pământ – şi noi creştini suntem! / Şi vrem pământ! // N-avem nici vreme de-nchinat, / Căci vremea ni-e în mâini la voi; / Avem un suflet încă-n noi / Şi parcă l-aţi uitat! / Aţi pus cu toţii jurământ / Să n-avem drepturi şi cuvânt: / Bătăi şi chinuri, când ţipăm, / Obezi şi lanţ când ne mişcăm, / Şi plumb când istoviţi strigăm / Că vrem pământ!”. Comuniunea dintre om şi pământ este cea care conferă legitimitate revoltei. Pământul, „leagăn şi mormânt”, este locul pătimirilor şi al idealurilor ţăranilor, e spaţiul demnităţii ultragiate („Voi ce-aveţi îngropat aici? / Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi, / Noi mame şi surori şi fraţi! / În lături, venetici! / Pământul nostru-i scump şi sfânt, / Că el ni-e leagăn şi mormânt: / Cu sânge cald l-am apărat, / Şi câte ape l-au udat / Sunt numai lacrimi ce-am vărsat – / Noi vrem pământ!”). Finalul poeziei cuprinde o apoteoză a răzvrătirii. Tonalitatea devine vehementă, cuvintele capătă un timbru aparte, de acută vibraţie protestatară. Apostrofa, ameninţarea, tonul vaticinar se împletesc în aceste ultime versuri pentru a reda în modul cel mai viu sentimentul de frustrare socială pe care îl nutreşte ţăranul („N-avem puteri şi chip de-acum / Să mai trăim cerşind mereu, / Că prea ne schingiuiesc cum vreu / Stăpâni luaţi din drum! / Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”). Tensiunea ideatică şi stilistică a poeziei se fundamentează şi pe procedeul repetiţiei, al aglomerării de cuvinte ce exprimă aceleaşi atitudini, în tonalităţi şi cu rezonanţe diverse.
În esenţa ei, opera poetică a lui George Coşbuc se situează la confiniile clasicismului iubitor de armonie şi aderent la o viziune apolinică asupra lumii şi a romantismului ce caută să redea sufletul omului în datele sale cele mai adânci, să descifreze originaritatea existenţei, să dea glas, în tonalitate patetică, frământărilor fiinţei umane şi să redescopere natura, folclorul, nemărginirea existenţei prin intermediul fanteziei creatoare. Prin întreaga sa creaţie lirică, George Coşbuc a contribuit în mod decisiv la diversificarea formelor poetice ale literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Bibliografie critică selectivă
1. Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
2. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura Timpul, Reşiţa, 1996.
3. Petru Poantă, Poezia lui George Coşbuc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.
4. Octav Şuluţiu, Introducere în poezia lui George Coşbuc, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
5. Lucian Valea, Coşbuc în căutarea universului liric, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
6. Mircea Zaciu, Colaje, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.
7. George Coşbuc interpretat de..., Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.
* Continuare. Începutul în „Limba Română”, nr. 5-6, 2008, p. 95-107.