Valeriu Anania. Logos poetic, taină, credință

Valeriu Anania, important ierarh român, a debutat ca scriitor în perioada interbelică, publicând apoi volume de poezii (Geneze, 1971, Istorii agrippine, 1976, File de acatist, 1981, Anamneze, 1984, Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi, 1992) sau volume de proză și de eseuri (Greul Pământului, 1982, Rotonda plopilor aprinși, 1983, Amintirile peregrinului Apter, 1991, romanul exotic Străinii din Kipukua, 1979). Activitatea de dramaturg a lui Valeriu Anania s-a materializat în piesele Miorița (1966), Meșterul Manole (1968), Du-te vreme, vino, vreme! (1969), Păhărelul cu nectar (fantezie pentru copii, 1969); Steaua Zimbrului (1971) și Poeme cu măști (1972). În antologia Valeriu Anania O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2021) regăsim poemele care validează relieful identitar al lirismului autorului, creator al unei poezii de incontestabilă însemnătate estetică. În creațiile sale, Valeriu Anania sugerează ideea că „nimic nu e întâmplător, pentru că totul e semnificativ”, poezia reprezentând o formă de eliberare, de evaziune din fenomenalitatea profanului, o asumare de destin ascensional, cum observa Cornel Ungureanu: „Există în poeziile lui Valeriu Anania o deschidere către cer: și în cele care își trag seva din colinde, din spectacolul popular, din ritualuri sau din ceremonii religioase. Aș spune că scrisul poetului, cărturarului, exegetului se înscrie într-o «acțiune» de reteritorializare a lumii românești.”

Într-o astfel de perspectivă spiritualizată, lirismul refuză concretul, recurgând la verticalitate, vizionarism, sacralitate, într-un limbaj liturgic, având precedențe celebre în literatura română (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Daniel Turcea etc.). Ritmurile imnice, cu reflexe mistice nu exclud trăirea sub zodia durerii, smerenia, litania și evlavia împletindu-se strâns („În nopți ridica-voi mâinile mele / spre lumea de stele-a tăcerilor grele / și-n vrajă de taină opri-se-va vântul / – sub flacăra rugii va geme pământul – / (…) / în nopți ridica-voi mâinile mele / spre lumea de stele-a tăcerilor grele / și luna țâșni-va-ntr-a zărilor grotă / – apusul părea-va un vârf de Golgotă”, În nopți…). Între terestru și celest se redimensionează scenariul ontic configurat în orizontul comuniunii cu divinul, ca în poezia Confessio, în care termenii esențiali (lut, patrafir, amurg, osândă, lumină, iertare, vatră, cuvânt) induc sugestii ritualice și simbolice: „Doamne, tinde-Ți patrafirul / peste fața mea de lut, / sufletu-mi neghiob și slut / să-l albești cu tibișirul / când amurgu-și toarce firul / peste-un pic de gând tăcut. / (…) / Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii, / iar osânda e păcat; / eu să stau pe-un colț plecat / și să-mi scriu povestea vinii, / pe când Tu, la vremea cinii, / să-mi șoptești că m-ai iertat. / Aciuiați pe-o vatră nouă / vom purcede spre nou cânt; / eu, o mână de pământ, / Tu, lumină-n strop de rouă, / migăli-vom cartea-n două: / Tu, vreo trei, eu, un cuvânt”. Evocator și elegiac, scenariul liric are amprentă alegorică, fiind un însemn al patosului credinței, o expresie a unei confesiuni sincere, a unei conștiințe ce își mărturisește cu smerenie neputința ontologică și gnoseologică în fața unei transcendențe ascunse. Poetul este „îngenuncheat sub raza unui har”, el liturghisește taine, silabisind cereasca voroavă „rămasă-ascunsă-n raza unui rai”: „Durerea vine-n vreme, fără vremi. / În fapt de-amurg sau aspre diminețe / te plămădesc în mii și mii de fețe / și-n nopți tresar când gângurești sau gemi. / Îngenuncheat sub raza unui har / adorm adesea liturghisindu-ți taina / și-n alb stihar înveșmântându-mi haina, / durez în tine încă un altar. / (…) / Urcând și coborând pe fir de grai – / Minune nouă-n limba mea gângavă – / Vei împleti cereasca-ne voroavă / Rămasă-ascunsă-n raza unui rai” (Versuri pentru versul meu)”.

Înfiorările sacrului se întâlnesc cu însemnele singurătății, „străjuite de lujere înalte”, însoțite de ecourile plutirii și ale jertfei, ale înălțării și ale căderii, căci înfrângerea și frângerea sunt fețe ale aceluiași destin („Deasupra plutirii / e duhul plutirii. / În josul căderii / e duhul căderii. // Înfrânge-te, îngere, / jertfind întru frângere” – De profundis). Este limpede că, în multe dintre versurile lui Valeriu Anania ținuta interogativă a ființei, timbrul său reflexiv, livresc, introspectiv mărturisesc voința de a fi „doar ce ești când ești ce vrei să fii”: „Din țărmul mării mele mă-ndemni în toată ora / Să intru-n valul sinei și-adâncul să-l frământ, / Că totdeauna scumpe ne-au fost amândurora / Tăcuta-ne plămadă, fertilă zăcământ. (…) // Trecând prin vadul cărții ce-am scris-o pe tăcute, / Du viersul ei în noul făgăduit pământ, / Și dacă-n urmă-ți marea se-nchide-n valuri mute, / Mă caută prin sine-ți, că eu acolo sunt” (Trecere), sau: „Egal cu tine însuți, tu sieți te îmbii / Să vrei să fii doar ce ești când ești ce vrei să fii. / O poartă ai sub ceruri mâncate de omizi. / Atât să bagi de seamă ca-n urma ta s-o-nchizi.” Taina, singurătatea, harul, meditația, dialogul cu transcendența și rostirea lucidă despre sine legitimează poezia lui Valeriu Anania, un creator care își asumă „noblețea de-a fi singur și dreptul la tristețe”. În aceste condiții, versurile se impun prin rafinamentul frazării, prin muzicalitatea interioară și prin plasticitatea imaginilor, dar și prin refuzul emfazei („Suflete, te-am luat aici cu mine, / în singurătățile senine, / unde nu-i aproape, nici departe, / nici fiorul gândului la moarte”, În singurătăți). Propensiunea spre zodia luminoasă a credinței se îmbină aici cu vocația mărturisirii, voința de claritate interioară asociindu-se cu reașezările ființei în arhitectura poliedrică a realului, într-o trecere graduală de la cotidian la transcendent, de la senzație la iluminarea prin gândul îndumnezeit: „Nici eu nu știu / De-s călător sau locului mă-nvolbur. / Doar țărmurile par a-mi spune / Și vântul câteodată / Că-s altceva decât durată / Și altceva decât pustiu” (De-a valul). Printr-o astfel de ancorare a ființei în limanul credinței suntem martori ai unei ieșiri din timp, ai unei depășiri a concretului de fiecare zi, ființa deprinzând contururile orizontului sacrului: „Mi-a fost a mă deprinde cu lumina / Ca mugurele lumii: pe-ndelete. / (…) / Mi-e clipa albă. Timpul nu mai bate” (Interludiu).

Energia de sens și miracol din poeziile lui Valeriu Anania transpune comuniunea cu transcendentul, ce rezultă din sensibilitatea conștiinței la sensurile revelatoare ale sacrului: „Toiagul tău m-atinse-n treacăt / Cu-o tresărire peste lacăt. / De mii de ani tânjeam închis / În stânca tulburelui vis. / Cum de-ai știut că-n zăcătoare / Mă-ncinge bezna și mă doare? / Cum de-ai știut că-n mână ai / Puterea cârjii din Sinai / Să crăpi un munte la țâțână / Și-adâncul să i-l faci fântână?” (Izvor captiv). În așteptarea unui presupus miracol, liniștea și lumina se împletesc în conștiința unui poet fascinat de adâncuri, atras de rodirile începutului și de șuierul „magmelor răscoapte”: „Îmi vine-un gust de miez de noapte / Înjunghiat până-n zenit / De șuierul aprins și ascuțit / Al magmelor răscoapte. // Tăiș îmi trebuie prin suflet, / Știu. / Cât mai visez pe craterul meu stins / Și zac în iarbă, zilnic nins / De așteptare și pustiu? / Pune-ți auzul la pământ, / O, pune-ți-l și-ascultă / Cum în adâncuri ți se coc luminile, / Luminile adevărate, / Luminile strivitele, / Luminile durutele, / Luminile ce ard, să-ți lămurească / O piatră scumpă pe inel (Interludiu) sau: „Voi muri / Și voi muri de tristețea-nceputului. / Ca și atunci, în prima zi, / Cu fiece urnire a făcutului / Eternitatea mai piere o dată. (…) / Apele mele, / Nemărginirile mele / Pe care duhul mi se purta / Mai înainte de lume, / Apele mele vor fi cândva / Doar cioburile unui nume” (Elegie). În cartea de poeme din 1984, Anamneze, cele două cicluri (Anamneze și Orele mamei) expun, cum remarcă Diana Câmpan, „registre metaforice diferite: primul ciclu este ancorat în meditația sobră, cu profunzimi și imagini robuste, mito-simbolice, în timp ce Orele mamei recuperează imaginarul copilăriei celei dintâi, cu o proiecție folclorică a principiului matern și readucând pe portativele interioare arpegiile cântecului de leagăn, sublimat ca ideatică, dincolo de substratul ludic”.

Regăsim în unele poeme ale lui Valeriu Anania ecouri mai mult sau mai puțin pronunțate din lirica unor poeți ca Pillat, Blaga sau Arghezi. Substratul melancolic al subiectivității, timbrul catifelat al confesiunii sau cadența anamnetică a imaginarului redau, în fond, arhitectura unei opere în care interioritatea are rost și rol fundamental, iar emoția se detașează prin detenta alegorică („Toate mamele mor / dar a mea / Nu se poate să intre-n pământ. / Stingeți făcliile, / Luați-i banul din palmă. / Sufletul ei arde / Prin toate vămile unei vieți./ (…) / Lăsați-mă s-o iau în brațe, / S-o strâng la piept / Și așa / Ca pe o jucărie cerească / Să i-o duc tatălui meu” – Pietà). Apropierea de sacru presupune sfială, smerenie, implicare suavă și „slavă domoală” („M-apropii de tine cu dulce sfială / Ca aburul gliei de slava domoală / Și cumpăn văzduhul ca norul stingher / Ușor pentru humă, prea greu pentru cer. / (…) / Și cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire, / Cu inima prinsă pe strună subțire, / Ca steaua-ntr-o rază, ca măru-n parfum, / Cercând veșnicia pe clipa de-acum” – Axion). Există, de altfel, în multe poeme o predispoziție spre melancolie, redând reflexele căderii, ale plutirii și ale frângerii: „Deasupra plutirii / E duhul plutirii. / În josul căderii / E duhul căderii. // Înfrânge-le, îngere, / Jertfind întru frângere” (De profundis). În volumul Anamneze trecerea timpului, reverberațiile evocării, sublimitatea obârșiilor și „temelia apelor”, a adâncurilor pun în scenă o lirică nostalgică și interogativă, prin care este recuperată povestea eului: „Trec anii și mi-i număr de-a călare / Pe muntele meu, / Cu norii-n plete, zarea-n cingătoare / Și cu pământul în spinare / Pe cobilița-curcubeu. / Mi-am născocit și o poveste, cică / Obârșia mi se ridică / De sub adâncurile mării mume, / Acolo unde cazna jarului lumină, / Răzbi vuind în temelia apelor / Și-mi sfredeli urcușul către lume. / Când spumele s-au înecat în tină / Eu am rămas în scări, străin aproapelor” (Trec anii). Unele dintre poeme își asumă cu claritate condiția de artă poetică, mărturisind un crez, limpezind o concepție artistică fermă și distinctă: „Să nu mă, cititorule, trădezi. / Poemul meu e-ntreg numai cu tine. / Doar steaua care-ajunge să se-anine / De ochii tăi, ca-ntr-însa să visezi, / Viază și în sineși, pururi nouă. / Eu sunt văzduh, tu floare ești; în zori / Antene dulci aștept să desfășori / Nuntirii noastre ce se cheamă rouă” (Anamneză). Vocația testamentară e privilegiată în arhitectura întregii opere, culminând cu concretizarea imaginarului biblic în revelatoriile unelte ale umanului: „În cartea mea nimic n-o să rămână / din ce-am dospit cu soarele-n fântână, / din câte-am copt la flacără cuminte / ori în cuptorul azimilor sfinte, / ci doar atâta cât în focul mare / am ars înalt ca-n inimă de soare, / așa cum și pământul cu cristale / își ține pe-ale sale-n ale sale, / așa cum și pământul cu izvoare / mai rabdă-n el o inimă de soare…” (Durată).

Narațiunile întemeietoare ale biografiei artistice, mărturisirea ca edificare de sine, accentele imnice și iluminările sunt relevante în volumul File de acatist (1976), în care cele două cicluri, Iluminatul și Luminătorul, relevă comuniunea eului liric și spațiul natal, cu fundamentele istoriei, cu obârșiile simbolice și cu credința străveche. Creațiile imnice, dedicate lui Ioan Valahul și lui Avva Calinic relevă smerenia, drama martirajului, accentele alegorice sublimate în „lăuntrica veghere” („Ascuns în pulberi albe, serafic drum te urcă / Nepământean și slobod, cu stelele de mână”). În Poemul meu, Valeriu Anania își exprimă rostul și sensul existenței, meditând asupra propriei condiții, prin detașare de lume și împărtășire cu o condiție spirituală a logosului: „Cuvintele vin în nopțile primăverii, / înalte și fâlfâitoare, / abia deslușite prin somn, / ca un cântec de leagăn / la marginea visului. / Văzduhul meu e țara făgăduinței, / pământul meu e miere și lapte. / Aici te-ntâmpină arta de a te naște / și meșteșugul de a trăi. (…) / Aș începe astfel: / Poemul meu e-o toamnă cu aripi călătoare…”. Pentru Valeriu Anania, logosul poetic are un rost eliberator, purificator, între credință și ardoarea lirismului existând numeroase racorduri, legături și convergențe, căci scrisul se înrudește cu sacralitatea, ca formă a rostirii de sine și ca ritual cvasiliturgic, ca retranșare în sfera interiorității și identificare cu tainele, printr-o optimă locuire a timpului și spațiului cotidian.

Bibliografie critică selectivă:

I. Negoițescu, Însemnări critice, Cluj, Editura Dacia, 1970 I. Zamfirescu, Drama istorică universală și națională, 1976

Sultana Craia, în „Luceafărul”, nr. 28, 1982

George Muntean, în „România literară”, nr. 22, 1982

Ș. Cioculescu, în „Ramuri”, nr. 8, 1983

Valeriu Anania, O sută și una de poezii, Antologie de versuri, prefață, notă biobibliografică și selecția reperelor critice de Diana Câmpan, Editura Academiei Române, 2021

Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1999

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor români, București, Editura Albatros, 2000

Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, vol. I, A-B, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004

Lucian Bâgiu, Valeriu Anania. Scriitorul, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2006

Constantin Cubleșan, Bartolomeu Valeriu Anania. Cărturarul, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2021

Doina Pologea, O fereastra spre sacru. Introducere în opera lui Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2018

Valeriu Anania. Poetic logos, mystery, faith

Keywords: poetry; logos; interiority; identification; confession

For Valeriu Anania, the poetic logos has a liberating, purifying meaning, between faith and the ardor of lyricism there are many connections, connections and convergences, because writing is related to sacredness, as a form of self-utterance and as a quasi-liturgical ritual, retreat into the sphere of interiority and identification with secrets, through a good habitation of everyday time and space. The propensity for the luminous sign of faith is combined here with the vocation of confession, the will of inner clarity being associated with the resettlement of the being in the multifaceted architecture of the real, in a gradual transition from everyday to transcendent.