Poezia cotidianului – scriitură sau limbaj poetic?
Pentru tiparPornind în căutarea originii poeticului şi ţinând cont de cele trei genuri esenţiale ale literaturii – proză, poezie, dramaturgie –, dar şi de evoluţia lor în diferite vârste ale scrisului literar, concomitent cu discuţiile despre autonomia imperativă a poeticului faţă de celelalte genuri literare, dincolo de abordările unei autonomii graduale faţă de entitatea creatoare sau faţă de alte instanţe ce ţin de referenţialitate, se impune analiza termenilor scriitură şi limbaj, aceştia desemnând principial literaritatea în ipostazele ei contextuale de proză şi poezie. Primul este relativ recent apărut, în comparaţie cu discurs, care, chiar dacă a suportat nenumărate mutaţii semantice, provine încă din epoca aristoteliană. Termenul scriitură este lansat în 1953 de către Roland Barthes prin lucrarea sa de referinţă Le degré zéro de l’écriture1, dar utilizat, în mod necesar, deşi fără a-l accentua, alături de cel de limbaj.
Cum defineşte esteticianul francez această noţiune, scriitură, şi de ce poezia cotidianului din postmodernitate îl poate aduce în discuţie fie că decide sau nu să se înscrie în aria lui de semnificare?
Roland Barthes ajunge să definească termenul de scriitură ca pe unul care tinde să ocupe locul prozei ca gen literar, aşa cum reiese din cele ce urmează, dar fără a spune acest lucru în mod explicit: „Scriitura este, (…) în mod esenţial, morala formei; este alegerea ariei sociale în care scriitorul decide să-şi plaseze Natura limbajului său”. Ideea socialului însă presupune conştientizarea de către scriitor a unui destinatar al scrisului său pe care să-l încânte2. Alegerea destinatarului „este una de conştiinţă, nu de eficacitate. Scriitura este o manieră de a gândi Literatura, nu de a o lărgi”3. Astfel, considerăm că această definire şi regândire teoretică a literaturii este o premisă de reevaluare a genurilor literare, aşa încât proza, din gen literar, va deveni un atribut al scriiturii sau, de la caz la caz – în poezia cotidianului mai ales –, o particularitate a limbajului poetic, pentru că, la nivel formal, desigur, aceasta adoptă un stil de scriere prozaică şi se plasează pe coordonata socială de instituire a limbajului ei.
În continuare însă se impune întrebarea dacă acest stil prozaic este unul care absoarbe poeticul, afectându-i autonomia, sau, dacă nu, cum se explică prezenţa acestuia în poezie, care este deci statutul lui în textul poetic?
Pentru a confrunta termenul scriitură cu poezia, întrebându-se dacă există o scriitură poetică, Roland Barthes este nevoit să compare, la nivelul expresiei şi al semnificării, poezia modernă cu cea clasică, întrucât acestea reprezintă diferenţe fundamentale de structură. Autorul afirmă că despre o scriitură poetică se poate vorbi numai în cazul poeziei clasice în care semnificaţia elementelor constitutive ale textului poetic este actualizată unilateral, în funcţie de contextul social stabilit, iar particulele lexicale constituie doar nişte relaţii de explicitare a mesajului, voit dezambiguizat, şi de înfrumuseţare a spunerii ce îşi proiectează obligatoriu un destinatar: „Nu se ridică nicio obiecţie atunci când vorbim de scriitură poetică a propos de clasici şi de epigonii lor, sau despre proza poetică pe gustul Fructelor pământului, în care Poezia este cu adevărat o anumită etică a limbajului”4. Prin urmare, noţiunea în discuţie este referenţială poeziei clasice, ca şi prozei, genuri extrem de apropiate în epocă, la cele două nivele de producere a textului – al expresiei şi al semnificării şi încadrându-se perfect în formula lui Monsieur Jourdain: Poezie = Proză+a+b+c; a, b, c fiind nişte atribute particulare ale limbajului poetic, sau Proză = Poezie-a-b-c.
Cu referire însă la poezia modernă, pe care o atestă nu de la Baudelaire, ci de la Rimbaud încoace (deşi lucrurile nu stau tocmai atât de categoric – nici măcar un curent literar nu are „dată de naştere”), pentru care, de exemplu, în poezie existenţa eului liric este una cu desăvârşire autonomă faţă de alte instanţe „ascunse”, prin raporturi specifice, în spatele acestuia, Roland Barthes îşi dă seama de faptul că termenul scriitură nu mai spune nimic, acesta este la fel de străin poeziei moderne ca şi, de exemplu, sentimentul din poezia clasică raportat direct la cel care scrie: „În acest moment cu greu am putea vorbi de o scriitură poetică, pentru că e vorba de un limbaj autonom (subl. – V.-E.C.) care distruge orice deschidere etică. Gestul oral (verbalizarea lumii – V.-E.C.) vizează aici să modifice Natura, el e o demiurgie; nu este o atitudine de conştiinţă, ci un act de coerciţie”. Poeţii moderni „îşi asumă poezia nu ca pe un exerciţiu spiritual, o stare sufletească sau o punere în poziţie, ci drept splendoarea şi prospeţimea unui limbaj visat”5. O stare sufletească din clasicism devine în modernitate şi, am spune, în postmodernitate o „stare a poeziei”, concept lansat în literatura română de Nichita Stănescu şi preluat, de asemenea, de critica literară contemporană6, pentru a desemna particularitatea structurală a poeziei. Astfel, este anulat orice sentimentalism din poezie manifestat efectiv, identificându-se acum o stare inerentă unui mod total de a fi în lume. În aceeaşi ordine de ideii, Jules Monnerot, în La poésie moderne et le sacré, scrie: „Poezia s-a născut (...) nu datorită faptului că unele fiinţe şi-au propus să fie poeţi, ci datorită faptului că unele fiinţe vizând existenţa au ajuns la poezie”7.
Care este dar raportul dintre scriitură, limbaj poetic, conceptul de poezie, perceput în sensul lui major,şi poezia cotidianului, dacă aceasta din urmă explorează suprafeţele realului şi ale socialului, arie de plasare a discursului poetic clasic, prozaic deci, aşa cum a demonstrat Barthes, şi care nu reprezintă o autonomie a limbajului poetic? Cu alte cuvinte, această poezie din postmodernism suportă cumva, în acest sens, o degenerare sau o regresiune, pierzând starea poeziei?
Tentaţia imediatului, depoetizarea unor anumite toposuri poetice certificate de epoca modernă a poeziei, respiraţia discursiv-atonă a versului, lipsa unui sentiment special de creare / receptare a metaforei şi, în general, absenţa ei sunt semnificative pentru poezia actuală. Problema inspiraţiei divine, de exemplu, de mult nu se mai pune: divinitatea este înlocuită cel puţin cu hazardul, în spatele căruia se află... cine?, poate că tot divinitatea! George Astaloş, într-un dialog cu Alexandru Lungu, exprimă o atitudine reprezentativă pentru starea poeziei cotidianului: „Nu există «inspiraţie» şi cred că a venit momentul ca poeţii să demistifice sensul deviat al acestei vocabule (...)”8. (Accentul însă va cădea pe altceva, pe „o vocaţie (atunci când ea există cu adevărat) a gândirii poetice şi a traducerii în termeni de expresie în sine care, chiar dacă nu cere certitudine, instruieşte despre esenţial”.) Toate acestea determină, cu referire la poezia cotidianului, poziţia criticului contemporan aflat pe punctul de a recurge la criteriile de evaluare a scriiturii. De aici şi impresia omogenităţii poeziei postmoderne. Am fi mai degrabă tentaţi să analizăm un stil al poeziei de azi şi nu un limbaj poetic, pistă absolut eronată. O anumită sistematizare formală a textului poetic, inconfundabilă de la un autor la altul odinioară (ne referim la poezia de după romantism, adică începând cu cea simbolistă), astăzi lipseşte, iar maniera actuală de textualizare a poemului (cea de explorare a realului) este pusă în comparaţie cu procedeele absolut diferite de metaforizare în poezia din modernitatea românească stănesciană, de exemplu. Astfel, când vorbim de o sistematizare formală, dincolo de prozodie, de altfel absolut opţională, avem în vedere mai ales modalitatea punerii în text a ideii, genul de mijloace la care recurge un poet sau altul. Spaţiul de creaţie, de configurare a metaforei azi este redus la un cadru strict al cotidianului în care mijloacele de poetizare se reduc şi ele, şi în care, pe neobservate, motive diferite dar uşor confundabile, reperează viziuni poetice distincte. Aşadar, cuvântul poetic ce poartă aceste viziuni este încadrat, am spune, arbitrar, într-un context denotativ banal şi evită nivelul unei structuri elaborate a textului conform vechilor tipare poetice, în sensul în care prin coerenţă i s-ar reduce substratul semantic.
Pe aceeaşi axă a confruntării poeticului cu scriitura se identifică şi conceptul de personaj din poezie, pe care îl invocă Nicolae Leahu într-un studiu al său fundamental, Poezia generaţiei ’80 9, cu referire la lirica optzecistă cu tentă biografică. Explicând modalităţile în care este construit liricul într-un text poetic egocentric, criticul recurge, de asemenea, la argumentul incoerenţei, despre care spuneam mai sus că sporeşte câmpul semantic al cuvântului, devenind limbaj poetic: „Ruptă în bucăţi, sfâşiată de inegalitatea simţurilor, biografia personajului poate fi reconstituită doar de perspectiva întregului. Trilogia lui Mircea Cărtărescu îşi leagă componentele ei prin fibra biografică ce prinde desenul compozit al viziunii într-o unitate spirituală, cea a poetului însuşi. Abia ansamblul operei ne edifică asupra pasiunilor şi angoaselor, a simpatiilor, a antipatiilor şi resentimentelor pe care le trăieşte omul care scrie, momente inevaluabile altădată decât la nivelul deducţiei”10. Deşi reperată prin date şi evenimente concrete, cu siguranţă că biografia reconstituită de întreg este una spirituală, transpusă în trăire; fiecare indiciu biografic nu este decât invocarea unei stări, iar totalitatea reperelor identificate în real nu este un simplu inventar, ci constituie etape succesive ale întregirii figurii creatorului.
În poezia cotidianului, despre care este vorba, Cuvântul în sine face abstracţie de context anume prin „starea de poezie”, în stratul de adâncime al semnificării, unde se prezintă în starea lui totală de semnificare, mizând, în postmodernitate, şi pe memoria lui enciclopedică. De exemplu, în loc de maşină, motiv suprasolicitat atât în poezia modernă, cât şi în cea postmodernă, şi care nu afectează în nici un caz poeticul, se va citi mecanizare, automatism, ireal, în raport cu animalicul. Ca să dăm doar un exemplu – poemul lui Matei Vişniec, O iluminare: „Pe şoseaua plină de noroi / autobuzul nostru s-a izbit aseară de un animal ciudat, un animal / spun specialiştii / cum demult nu mai trăieşte pe planeta noastră // noi, cei o sută de călători / am coborât iluminaţi / şi am stat de veghe lângă trupul ud al animalului / până când acesta mirat şi obosit de singurătate / şi-a dat duhul cu un zvâcnet uşor // atunci am văzut cu toţii / că duhul animalului semăna perfect / cu animalul, cu ploaia şi cu noroiul / semăna foarte bine cu întinderea câmpului / şi mai semăna de-a dreptul izbitor / cu şoferul autobuzului / şi cu fiecare dintre noi”. Încă G. Călinescu, în Principii de estetică, nota cu referire la acest motiv învestit să ilustreze esteticul că „Zgomotul motoarelor Diezel, revoluţia rotativelor nu pare să intereseze în mod deosebit pe poet. Şi cu toate astea un motor e un monstru, o himeră, şi ar trebui să îmbogăţească lumea speţelor fantastice. Răspunsul la întrebare îl găsim chiar în noţiunea de «himeră», «un animal ireal», «sugerând o nouă formă de viaţă»”11. Aşadar, esteticul şi poeticul pot fi recuperate prin memoria enciclopedică şi adâncimea semantică a cuvântului, depăşind limitele unei scriituri care se identifică din principiu cu stilul şi făcând apelul unui limbaj autonom. Iar autonomizarea acestuia se va realiza prin revelarea stării totale a cuvântului, necondiţionat de context, aşa încât convenţia prozaizării de la nivelul de suprafaţă al semnificării poetice nu va mai atenta în vreun fel la identitatea poeticului, stilul prozaic având un statut pur formal de verbalizare a lumii poetice şi intenţia de spulberare a unei inerţii anihilante în receptarea poeziei. Iar „noul antropocentrism”, sintagmă înlocuind termenul de postmodernism, lansată de Alexandru Muşina, pentru că explorează intimitatea banală a fiinţei umane, se referă deci mai mult la gestul formal al integrării realităţii umane în textul literar, şi din acest motiv, credem, sintagmei lui Muşina îi este preferată astăzi în critică noţiunea de postmodernism. Tocmai prin relevarea fiinţei umane şi a micilor ei preocupări, conotaţia fantasmei şi a miracolului universal se implică decisiv în producerea expresivităţii şi a sensului, în pofida repetatelor declaraţii ale postmoderniştilor în textele de ars poetica sau în eseuri despre poezie, referitoare la absenţa metafizicului şi a misterului. Totuşi, chiar prin tentaţiile teribilismului, mărturiile lor în acest sens nu pot evita referinţele la o poezie care depăşeşte convenţiile expresiei. Când Emil Hurezeanu scrie, într-un poem, „Eu nu scriu versuri / eu aşa vorbesc”, exprimă anume anularea convenţiei, predestinarea poeziei şi, în cele din urmă, finalitatea creatoare a actului „vorbirii” (poetul fiind conştient de un anumit tip de vorbire).
Punerea în discuţie a acestor termeni, scriitură şi limbaj poetic, dintre care, după cum am văzut, poezia cotidianului îl reprezintă, în esenţa ei, pe ultimul, atrage într-o măsură considerabilă şi problema temporalităţii în poezie. Acest aspect este direct proporţional poeticului şi constituie un punct de reper valoros în delimitarea unui nivel de suprafaţă al semnificării de unul de profunzime. Pentru Roland Barthes, se ştie, gradul zero al scriiturii este tocmai limbajul poetic şi presupune actualizarea potenţelor semantice totale ale cuvântului din poezie, utilizarea lui cu toate sensurile deopotrivă, valorizarea lui enciclopedică şi excluderea posibilităţilor elective pentru o singură direcţie de semnificare, elemente caracteristice deci poeziei moderne care-şi revendică „prospeţimea limbajului”, adică noutatea (a se citi autonomia) faţă de cel utilizat în proză. Prin urmare, această lărgire semantică stabileşte şi reperele unei temporalităţi nedefinite, anulându-i durativitatea funcţională: „În poetica modernă cuvintele produc un fel de continuum formal din care emană puţin câte puţin o densitate intelectuală ori sentimentală imposibilă fără ele; discursul devine, astfel, timpul dens (subl. – V.-E.C.) al unei gestaţii mai spirituale, în care gândirea e preparată, instalată încet-încet prin hazardul cuvintelor. Această şansă verbală, din care se va desprinde fructul copt al unei semnificaţii, presupune, prin urmare, un timp poetic [în interiorul limbajului poetic deci – n. V.-E.C.], un timp care nu mai e cel al „fabricării”, ci acela al aventurii posibile, al întâlnirii dintre un semn şi o intenţie”12. Pe de altă parte, poezia cotidianului pune altfel problema temporalităţii. Însăşi sintagma prin care s-a consacrat constituie o referenţialitate temporală: cotidianul – un timp trăit efectiv într-o banală intimitate13 şi în care mici gesturi cronometrează crud un timp consumându-se inutil. Se instituie, în acest fel, un raport direct cu poezia clasică, despre care tot Barthes spunea că nu are decât durata „necesară alcătuirii sale tehnice”14,doar că acest raport se realizează acum la un nivel strict de suprafaţă, întrucât poezia cotidianului aduce în prim-plan un eveniment trecător doar în mod aparent. Însă concepţia eliadescă a realităţii imediate, conţinând obligatoriu miraculosul, fantasmaticul, este repusă în valoare; revenind la exemplul din Matei Vişniec, alături de autobuzul cu o sută de călători, imaginea din O Iluminare a animalului ciudat este profund revelatoare în acest sens. Adică, pe lângă un timp care se consumă pe măsura derulării tehnice a poemului şi pe durata trăirii imediate din stratul expresiv al textului, se instituie o axă temporală în profunzime, ţinând de iluzoriu şi de coordonatele unei lumi distincte, nereperabilă într-un timp al contingentului.
Prin urmare, în interiorul poeziei cotidianului, sintagmă devenită categorie referenţială a poeziei postmoderne, numărul creaţiilor constituind limbaje poetice este egal numărului de universuri lirice şi de autori care o reprezintă.
Din cele stabilite mai sus se impune, pe lângă ideea unei rupturi fundamentale între poezia clasică şi cea modernă, în sensul convertirii scriiturii care absoarbe stilul în limbaj poetic autonom, cea a unei continuităţi fireşti, a evoluţiei coerente între poezia modernă şi cea postmodernă în sensul testării şi reafirmării autonomiei limbajului poetic prin traversarea unor ipostaze prozaice aparent decalificative pentru identitatea liricului.
Note
1 Carte apărută şi la Chişinău, foarte târziu, în 2006 – Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, traducere din franceză de Alex. Cistelecan, Editura Cartier.
2 Se ştie foarte bine, miza poeziei prerimbaldiene, aflată la etapa respectivă, era cea de a înfrumuseţa spunerea, având finalităţi etice, şi nu de a întemeia un univers poetic.
3 Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, traducere din franceză de Alex. Cistelecan, Editura Cartier, 2006, p. 17.
4 Ibidem, p. 43.
5 Ibidem, p. 42.
6 De exemplu, Ştefania Mincu îşi intitulează o antologie de eseuri critice Despre starea poeziei, Editura Pontica, Constanţa, 2003.
7 Jules Monnerot, La poésie moderne et le sacré, p. 21, apud Ştefan Augustin Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului din Poeţi străini, Editura Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 81.
8 Alexandru Lungu, Misterul poeziei. Între turnul de fildeş şi zgomotul istoriei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 14.
9 Nicolae Leahu, Poezia Generaţiei ’80, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
10 Ibidem, p. 232.
11 G. Călinescu, Principii de estetică, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, p. 137.
12 Roland Barthes, op. cit., p. 37-38.
13 Un alt paradox al postmodernităţii – cel privind ideea de autenticitate. Credem că în postmodernism intimitatea individului, în sens social şi nu metafizic, nu constituie o miză de captatio benevolentiae, ci un lucru comun care nu impresionează, deci nu o diferenţă specifică, ci un gen proxim, pentru că diferenţa specifică este, de fapt, sensul secund al cuvântului din poezie şi anume intimitatea metafizică, ce ar însemna o trăire specifică, individuală a raportului cu universul.
14 Roland Barthes, op. cit., p. 37.