Doina Uricariu. Transparența melancoliei

Volumele de poeme ale Doinei Uricariu rezumă sensurile unui lirism transparent și meditativ, în care viziunile, construite cu minuție, se detașează prin convergența detaliilor spre o triadă esențială, asumată în regimul lucidității temperate: Viață-Dragoste-Moarte. Versurile exprimă, de multe ori, o perspectivă nostalgică, în care reveria capătă palori elegiace, iar rememorarea reface, din fragmente de timp și de viață, un traseu existențial impregnat de aromele unei retorici a iluziei și a mitizării lumii, într-un lirism evocator, cu irizări melancolice, discret și învăluitor ca o un palimpsest al unui trecut amăgitor, părelnic: „o, cum te recunosc / inima fructelor se deschide acum/ tu nu părăsești sămânța strivită în dinți/ gura mea e o țară de cuvinte / de porunci și de rugăminți. // cine este mai puternic decât fructul tău?/ bat în țărână, de păsări și de fluturi, pleoape, / am necurmat înaintea mea zămislirea acestui rod, / fructe în pământ și fructe în ape / ele se coc / inima fructelor s-a deschis / cine este mai puternic decât sfârcul sfințit de lapte? / bat în țărână fructe de vis / împărăția mea de fructe coapte” (Împărăția mea de fructe coapte).

Înclinată spre contemplație și reverie, poeta reface gestul întoarcerii spre trecut cu o înfiorare nostalgică abia resimțită, dar și cu o delicatețe candid-calofilă, plasată într-un vers cu tăietură precisă și cu un „metabolism” ritmat armonios: „te găsești într-o zi într-un ținut, / legi sunt vâslele tale / mărturisirea ta / încât o ruptură / e semnul recunoașterii, / rană vie, / marginea cărnii împrejur / înflorită rană cu hotar de împărăție. // către acest ținut cu ademeniri și taine/ umbrele se petrec / încă neînțelese, un singur cuvânt are atâtea praguri / și nunți petrecând mai multe mirese // eu sunt mama ta spune pasărea eu sunt gușa ta, / somnul tău cu ochii deschiși în aripă’ / aici nu există / pasărea cu sâni / și nici calea laptelui supt în risipă, // sub piersici n-ai îngropat prietenii câinii, / ei, paza fructelor, apă și miez / piersici pe care nu pot să-i asmut / piersici pe care nu-i alăptez. // iată lumina, vorbele se preling / sarea apei se lasă dezvelită, / mărturisirea ta, / de secetă o piatră în râu e oprită. / bulgări tresar în malul cu taine calde, atins / ochiul de floare, / în ceară stă prins / mortul sub flăcăruia de lumânare. // te găsești într-o zi într-un ținut necunoscut, / ferestre de oase spre drumul tău, / umerii despică o apă, mirosul stătut / al demenței, mercenarii ceasului rău. // și cum să nu trec, / între ziduri lăsam păduri, / doar călcâiele cu fața spre ele, / așchiile lemnului/ domesticite / apa și răbdarea ei să le spele. // Tăcerea din înțelegeri: / dau turme pe vin, vin pe miere, miere / pentru pâine, / popasul neîmpărțitului, vestitorului crin / stăruie lângă om, lângă câine. / și cum să nu caut / iarba mea în străină pădure? / Animale în scorburi / adună semințe și carne / tresare în mâna mea o secure, / adevărul tace, adoarme. // Oase pe flori, / obrazul pe / îngăduita câmpie / capul e sfânt, / și atârnă cer pe pământ / ca o lacrimă grea în tipsie” (Cântec de leagăn).

Anumite poeme sugerează echilibrul fragil între notația pregnantă și densă a cotidianității banale și imaginea de alură simbolică, în care adevărul vieții e încifrat cu moderație și delicatețe, astfel încât, din detaliul profan, Doina Uricariu caută să recupereze dimensiunile epifanice ale clipei, într-un demers anamnetic de regăsire a rădăcinilor ființei în imaginea arhetipală a unui trecut întemeietor: „Nu este frica ta de cuvânt sprijinul tău / curate căile tale, / și de ce ți-au fost pustiite câmpiile / când tăcerile-n ură stau goale. // țipătul păsării cheamă un glonte / departe de ochi, cântecul moare, / pădurea în mâna de orb / nu se înalță, ci numai tresare. // Mâinile noastre le prelungim, / mai lungă umbra decât trupul, / nestrunită de vreo zăbală. // Doamne, nu aș vrea să murim / cu creierul ca o corabie goală, / cu mintea ca o corabie goală. // Laudă pentru tăcerea fără prihană, / adâncurile ei în cămări/ cu prag pentru vamă. // Acum mi-e dor să aud doar un tril, / nu bâiguieli de bețivi într-o cramă, / nu discursuri țesute din câlți și din scamă” (Elegie pentru pasăre).

Nu de puține ori, Doina Uricariu ne oferă modele de lirism remarcabil, prin cumpănirea afectelor în perimetrul unor notații sobre, caracterizate de precizie și rafinament calofil. Atentă la sunetele și făptuirile lumii, poeta expune stridențele cotidianului într-un registru al delicateții, atenuând agresivitatea banalului până la sublimarea sa într-un vers transparent, în care antinomiile existenței se conciliază într-o structură discursivă diafană, revelatoare: „E locul acela de lună în zori / încins în urma de cerc mai departe, / ne poartă cineva de subțiori / apoi ne desparte, // Ca și cum orbi, deodată văzul lumii s-ar deschide, / vederea ne-ar sta în inimi și în călcâi. / Dintre linia drumului și călător / cine îngenunche întâi?”. Cu o sensibilitate acută în fața reprezentărilor și metamorfozelor lumii, Doina Uricariu exprimă sensurile unei devoțiuni descriptive a fragilității existențiale și a evocărilor tandre, marcate de o retorică restrânsă a patetismului, în care dihotomiile existenței sunt esențializate în versuri limpezi, calofile și sobre („Învață să se ascundă copilul / și râzând apoi se arată, / este, nu este / fața lui bucălată. // Sunt și nu sunt, mă văd nu mă văd // între hohotele de râs și joacă nebună, / care se bucură legând / moartea și viața împreună. // Capul în poală, în liniște, / ascuns după lucruri, și trupul făcându-se nevăzut / și râsul și gura în hohot stăpân / peste sfârșit și-nceput”).

Poemele respiră, astfel, un aer de diafanitate grațioasă, măsurând, în dinamica metaforelor, distanța dintre sine și absolut, dar și profunzimile propriului eu, prin decantarea neliniștilor în rigoare și geometrie imagistică. „Diferența specifică” a liricii constă în reținerea cu care sunt elaborate viziunile lirice, în temperanța limbajului, pliat pe o nevoie de ordine interioară, pe un echilibru contemplativ și epicureic: „Precum iarba când răsare din pământ/ o mulțime de vârfuri de săbii ce se înfig în aer, fără să-l doară,/ o pajiște de sfârcuri întărindu-se, / pielea îndrăgostită.” (Le bonheur de vivre). Voluptatea trăirii clipei până la epuizarea ei se îmbină, într-un aliaj indisociabil, cu ținuta apolinică a versurilor, ce-și detensionează dinamismul metaforelor; acestea, fără a-și părăsi libertatea de mișcare, ținuta disponibilă, închid în structurile lor o tensiune reținută, prelucrată în retortele intelectului. Transparența lirismului se îmbină uneori cu jubilația trăirilor care dau senzația unei plenitudini vitale, inițiativa descrierii concretului având relevanța unei conotații optimiste și echilibrate. De altfel, notația exactă, de o acută sobrietate, ancorată în cele mai intime pliuri ale realului, se prelungește, în unele poeme, într-un regim al urgenței, care claustrează emoția în tiparele strigătului, rezumând-o și plasând-o într-un registru imagistic drastic, ultragiat: „Țărmuri pururea ude, / cerul gurii din pietre, / gingia năpraznică, / mușcătura din toate / ca o pecete,/ blazonul feroce. / Cum te cheamă pe tine? / Cu ce literă încep să te strige?”.

Meditativ și elegiac la începuturi, discursul liric își trădează în poemele mai târzii insurgența stilistică și vehemența temperamentală, prin recursul la o strategie a implicării în tectonica realului, printr-o retorică a interiorității ultragiate. Expresivitatea calofilă a versurilor nu exclud reverberațiile notației autobiografice, grefate pe o concretețe stridentă, ce pune stăpânire pe unele imagini, impregnându-le cu fascinația rememorării. Evocarea și notația sunt, de altfel, modalități lirice privilegiate, într-o armonie arhitecturală a frazei poetice care se resoarbe în acuratețea concisă a fragmentului, în dinamica relevantă a detaliului celui mai infim: „Când zidurile se înalță spre a vesti gândul și sufletul nostru, / ele apropie lumea, / pereții verticali dau lăstari pretutindeni în jur, / arhitectura lor întinde punți nesfârșite, / spațiul ne sărbătorește pe noi/ și celebrează ca un ecou o artă de a fi împreună, / obrazul nostru se luminează/ și podeaua e o ecluză, / se deschide în fața noastră: cale liberă să aflăm / spre lumea ce ne stă la picioare ca o grămăjoară de nuci, /  cu miezul tânăr” (Corabia fericită).

Nu se poate nega, de asemenea, nici latura etică rafinată, încifrată cu discreție în efigia imaginii, căci pentru Doina Uricariu rostirea lirică implică și o angajare  morală a ființei, o miză axiologică, un nivel al profunzimii, echivalent cu sensul responsabilității. Gratuitatea reveriei, atitudinea contemplativă și ținuta detașată a eului se travestesc, adesea, în accente etice fulgurante, relevanța semantică a poemelor întorcându-se înspre conturul realității, îngroșat uneori până la stadiul unei notații liminare („te găsești într-o zi într-un ținut, / legi sunt vâslele tale / mărturisirea ta / încât o ruptură / e semnul recunoașterii, / rană vie, / marginea cărnii împrejur înflorită rană cu hotar de împărăție”). Relevante sunt acele poeme orientate spre esențialitatea ființei, în care sunt puse în valoare dimensiunile ideale ale conștiinței și limitele tragice ale condiției umane, fervoarea perceptivă, neliniștile și aspirațiile fiind transpuse cu pregnanță expresivă în spațiul concentrat al poemului. Pasiunea interogației este calea prin care se caută accesul spre adevărurile ființei, este modul prin care poeta își rescrie propria identitate, expunând în versurile sale o mereu reînnoită voință de legitimare ontologică. Poemul este, astfel, oglinda în care eul se privește pe sine, este ecoul propriei voci interioare, ce își reverberează timbrul afectiv în corpul precar, fragil al cuvântului: „Din nou mă întorc surâzând pe călcâie / cum merg așa nu văd unde merg, / ce strivesc, ce împing, ce împrăștii, / către cine mă-ndemn să alerg? // Și mersul de-a-ndăratelea, / acest spate ce poate părea pieptul meu, / și ceafa pe care-o vei crede / gura ce te strigă mereu. // Trupul meu se întoarce, întors / ca o limbă de ceas care a lunecat prea mult înainte, / timpul de-a-ndăratelea trece / și va trece cuminte” (Mersul de-a-ndăratelea).

Din aceste motive, împlinirea de sine, dar și presimțirea abisului sunt percepute cu egală înfiorare, în tectonica unor versuri de tonalitate echilibrată, alcătuite din juxtapuneri de imagini ori din eliberarea cuvântului de hegemonia unei sintaxe lirice prea rigide, precum în poemul Așa cum e firesc să mi se pară: „Așa cum e firesc să mi se pară / viața acoperită cu un lac incolor, cu vernis / și să văd sub ea mereu un copil, în pântec zvâcnind, / pumnii lui bat de pe acum la o tobă / ce știe să tacă. / La fel nu pot să numesc femeia ce-l poartă, / pielița ei sfântă ori poate cristalul / în care lucrurile stau, în umeda nacelă, / nedumerit fiind că tot ce țin în mână / e în același timp și tot ce mi se ia.”.

Cuvântul – chintesență a ființei și ritual al cunoașterii și dialogului cu lumea – e un laitmotiv al acestor versuri dominate de limpezime a sensului și de prospețime a viziunii. În acest mod, poeta își asumă nevoia de a comunica și de a se comunica pe sine, presimțind, în același timp, cu neascunsă anxietate, și tăcerea ce se ascunde în spatele cuvântului, făurindu-se astfel o lume a clar-obscurului și semitonului, cu irizări crepusculare: „Noi putem vorbi, limba poate să tacă, / ierburi, / crescându-ți copiii ești tot atât de aproape / de îmbrățișare și logos. // În acest cuvânt îți vei găsi adăpost, / o vizuină sigură, o silabă de pace / și toți râvnindu-te, dându-ți târcoale, / degetul știu să ți-l pună pe buze cu drag. // Tu vei rămâne însă un bun ascultător al limbii, / Ascultătorule, / urechea ta va fi o vizuină sigură, / acolo gânguritul e ca o limbă de clopot, / umilindu-te că prinzi unda vieții/ în căușul palmelor, pe apucate” (Îmbrățișare și logos).

Restrânsă ca ton și limpede în expresie, vocea lirică are o tonalitate elegiac-reflexivă, versurile resimțindu-se de un laconism al viziunii contrase la puritatea enunțului echidistant, în care tumultul existenței se resoarbe în reprezentări concise, lipsite de retorism ori de patetism, chiar în poemele în care reflexele sacrului sunt dominante („Dacă nu mă crezi și nu-mi asculți glasul semnului celui dintâi, / Dacă nici săvârșirea semnului celui de-al doilea nu-ți dă putere, / în necredința ta ca o sămânță goală rămâi. / Doar golul se teme să țină miezul acestor mâini / ca miezul luminii în mâini, la Înviere.”). Versurile Doinei Uricariu sunt, mai presus de orice, mărturia unei conștiințe lirice lucide, pentru care precaritatea lumii se răscumpără în limpezimea expresivă a versului, în cuvântul învestit cu poeticitate, transfigurat de fulguranța metaforei.

Bibliografie critică selectivă:

Nicolae Manolescu, în „România literară”, nr. 50, 1976 Nicolae Ciobanu, în „Luceafărul”, nr. 36,1976

Lucian Alexiu, Ideografii lirice contemporane, Timișoara, Editura Facla, 1977

Mihai Dinu Gheorghiu, în „Convorbiri literare”, nr. 1, 1977

Laurențiu Ulici, Prima verba, II, București, Editura Albatros, 1978

Eugen Simion, în „Luceafărul”, nr. 11, 1978

Al. Protopopescu, în „Viața Românească”, nr. 5, 1978

Dan Laurențiu, în „Luceafărul”, nr. 10, 1978

Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 10, 1978

Dinu Flămând, în „Amfiteatru”, nr. 3, 1978

Nicolae Ciobanu, în „Luceafărul”, nr. 39, 1980

Elena Tacciu, în „Romania literară”, nr. 35, 1980

D. Flămând, în „Amfiteatru”, nr. 11, 1980

Al. Cistelecan, în „Familia”, nr. 6, 1982

Dinu Flămând, în „Amfiteatru”, nr. 8,1982

Petru Poantă, în „Steaua”, nr. 9, 1982

Constantin Pricop, în „Convorbiri literare”, nr. 8, 1982

Dan C. Mihăilescu, în „Transilvania”, nr. 8, 1982

Petru Poantă, Radiografii, II, Editura Dacia, Cluj, 1983

Al. Cistelecan, în „Familia”, nr. 11, 1986

Ion Simuț, în „Steaua”, nr. 3, 1987

Constantin Ciopraga, în „Limba română”, nr. 10-12, 2007

Gheorghe Grigurcu, în „România literară”, nr. 14, 2022

Doina Uricariu. The transparency of melancholy

Keywords: poetry; clarity; deceptive; past; palimpsest

Doina Uricariu’s lyrics are, above all, the testimony of a lucid lyrical con sciousness, for which the precariousness of the world is redeemed in the expressive clarity of the verse, in the word invested with poetics, transfig ured by the flash of metaphor. The lyrics often express a nostalgic perspec tive, in which the dream acquires elegiac words, and the remembrance restores, from fragments of time and life, an existential path not devoid of the aromas of a rhetoric of illusion and mythization of the world, in an evocative lyricism, with melancholy iridescence, discreet and enveloping as a palimpsest of a deceptive past.