„Postliminiumul” basarabean
Pentru tipar
Perioada care a trecut de la ediţiile anterioare ale cărţii noastre a adus noi argumente în favoarea mărcii ontologice organiciste a literaturii basarabene, derivată din cea generală a literaturii române.
Luată în ansamblu, a păstrat cultul tradiţiei, al Eumenidelor, după cum ziceam, răspunzând totodată imperativelor înnoirii impuse de timp, strategiilor şi tehnicilor postmoderniste sau postpostmoderniste, dar neuitând şi de „onoarea poeţilor”, despre care Pierre de Boisdeffre afirma că se manifestă în perioadele de criză şi rezistenţă. Poeţii basarabeni au rămas în continuare pe baricadele care apără limba română, identitatea, adevărul. Voinţa de sincronizare cu procesul literar românesc a căpătat şi un aspect firesc: acela al dorinţei de a redobândi cetăţenia literară înstrăinată şi de a se întoarce la Ithaka. E un fenomen pe care l-am denumi cu un termen din legislaţia romană: postliminium.
Tendinţa integrării scrisului din Basarabia în literatura română s-a potenţat atât prin fervoarea programatică a optzeciştilor postmodernişti şi a celor care s-au declarat aderenţi la această orientare, consideraţi de primii „rutinaţi” (Vitalie Ciobanu), cât şi prin intensificarea actelor de revizuire valorică, de aplicare a unor noi criterii exegetice, a noilor grile şi paradigme (ne referim – bineînţeles – la reconsiderarea în noi lumini evaluative a operei prozatorilor Ion Druţă, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă şi a poeţilor deja dispăruţi şi oricum „clasicizaţi”: Nicolae Costenco, George Meniuc, Liviu Damian, Victor Teleucă, Pavel Boţu, Valentin Roşca, Paul Mihnea, Ion Vatamanu) şi a apariţiilor unor noi generaţii, orientări programatice şi formule ale poeticităţii (fracturismul lui Dumitru Crudu, semnat şi de Marius Ianuş, opus postmodernismului, sideralismul, transmodernismul ş.a.).
Oricum, Regiunea Literară Autonomă Basarabia, după cum i-a zis Ion Simuţ, a pornit din nou pe eliadescul Drum spre Centru.
I. Martirajul cultural basarabean
Cel de-al şaptelea volum din serialul Basarabia necunoscută (Editura Museum, Chişinău, 2007) al lui Iurie Colesnic confirmă şi completează cu date noi specificul românesc basarabean, redus de ideologii oficiali în perioada sovietică sau chiar de mari filozofi ai culturii universale (Keysserling) la o notă particulară condiţionată de impactul culturii ruse şi al ortodoxismului răsăritean.
Unii critici, de felul lui Lovinescu, au constatat, în orizonturile lor de aşteptare total dezamăgită, un vacuum estetic, care ar determina o acceptare silită cu „amorţirea scrupulelor estetice” („Nici de contribuţia literară a Basarabiei nu ne putem apropia decât cu interes cultural şi cu amorţirea scrupulelor estetice. Numai gândul că unele din aceste versuri au fost scrise înainte de război şi că reprezintă, prin urmare, dovezi de continuitate culturală românească, dintr-o epocă de înstrăinare, ne face să răsfoim, de pildă, Miresmele din stepă ale lui Ion Buzdugan sau Poeziile lui Al. Mateevici, cu o poezie citabilă (Limba noastră)şi chiar Flori de pârloagă ale lui Pan-Halippa.”, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti, 1937, p. 87-88).
Mai generoşi şi mai aplecaţi la anumite aspecte ale fenomenului literar şi la mai mulţi autori au fost Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Nicolae Iorga, parţial şi Perpessicius, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu.
Literatura basarabeană se impune, în viziunea lui Eugen Ionescu, prin „glasul faptelor”. Tot el vede în persoana lui Stere unul dintre acei „câţiva dictatori intelectuali care au împărţit între ei domeniul cultural al ţării”: „Înainte, când problemele de literatură constituiau preocupările cardinale ale elitelor, aveam câţiva adevăraţi dictatori intelectuali care îşi împărţeau între ei domeniul cultural al ţării: G. Ibrăileanu, C. Stere, M. Dragomirescu, N. Iorga, O. Densusianu şi chiar E. Lovinescu se războiau crunt între ei, adversari cu forţe egale. Fiecare avea sau un sistem, sau o direcţie mare” (Eugen Ionescu, Război cu toată lumea, vol. 2, Bucureşti, 1992, p. 117).
Marca ontologică românească basarabeană o dau figuri monumentale ca Bogdan-Petriceicu Hasdeu şi Eugen Coşeriu, „lingvişti uriaşi”, dar şi poeţi şi prozatori importanţi, prozatori ca Negruzzi şi Stere, primul autor al unei „nuvele shakespeariene” (Călinescu), cel de-al doilea autor al primului roman-fluviu românesc, poeţi de etapă precum Stamati, Mateevici, cei din anii ’30 (Meniuc, Costenco, Robot, Isanos, Buzdugan), cei din generaţia Vieru, şaptezeciştii, postmoderniştii, „douămiiştii”.
Această distincţie constă în culturalul prioritar, dar şi în esteticul orientat spre „glasul faptelor”, adică social şi naţional, în regionalism, dar şi în intenţia de sincronizare cu anumite mişcări moderniste (simbolismul, în special) cu vârfurile înnoitoare revoluţionare, justiţiar-etice, intelectualizante, „metalingvistice” (prin mijlocirea lui Labiş, Sorescu, Stănescu, Păunescu) şi cu postmodernismul, narativismul simbolico-liric de esenţă sadoveniană, dar şi cel dominat de dislocări şi schimbări dese de perspectivă. Rama sămănătoristă, viabilă până astăzi şi conjugată cu baladismul dramatic, au convieţuit cu intelectualismul proustian-camil-petrescian şi îndeosebi cu cinematografismul, parabolismul, alegorismul ş.a.
Parcurgând întreaga cultură basarabeană, se conturează un tablou fenomenologic, al cărui liniament esenţial este revenirea spectaculoasă la românitate (şi, bineînţeles, la europenitate, ca în cazul lui Hasdeu şi Coşeriu) şi la estetic. E o cultură care s-a născut din rezistenţă intelectuală, manifestată în situaţii-limită, cu adevărat existenţiale, de înstrăinare, de „mankurtizare”, de ştergere a identităţii.
Deceniul al cincilea (până la moartea lui Stalin, în 1953) a fost, pentru oamenii de cultură basarabeni, un deceniu al terorii – fizice, morale, intelectuale – şi al morţii, un deceniu al instaurării Infernului dantesc, care a făcut să dispară cu totul seninul zilelor şi stelele nopţii. Întunericul social şi politic a înghiţit totul: valoare, tradiţie, demnitate, libertate, tot pe ce se clădeşte fiinţa umană. Iată de ce istoria culturii basarabene se identifică unei martirologii, unei istorii a martirilor întru cultură (românească). E istoria marginalizaţilor, deportaţilor, executaţilor. E istoria formelor de marginalizare şi de exil interior care au dăinuit şi după 1953, când instrumentele de reprimare politică s-au subtilizat.
Pierre de Boisdeffre observă că în perioadele de restrişte în Franţa s-a manifestat o „onoare a poeţilor” şi a reînviat poezia naţională şi tradiţionalismul în plan artistic: „Din toamna anului 1940, o poezie naţională era pe cale să se nască sau să renască. Încetând să se mai preocupe de simplele jocuri de limbă, să mai acuze întreaga lume, poeţii proslăveau acum nişte bunuri ameninţate: onoarea, libertatea, demnitatea de-a trăi, dragostea” (Pierre de Boisdeffre, O istorie vie a literaturii franceze de azi, Bucureşti, 1972, p. 66).
Această „onoare a poeţilor” au avut-o şi literaţii basarabeni care, în perioada înstrăinării, s-au alimentat din apele freatice ale tradiţiei, din partea „rizomică” a arborelui vieţii naţionale, al cărui trunchi şi coroană erau bătute de vânturile reci ale pierzaniei.
La „onoare” trebuie adăugată imperativ conştiinţa apartenenţei la neamul românesc, la cultura şi limba română, conştiinţă care au avut-o în egală măsură basarabenii şi transnistrenii. Iată o fişă autobiografică doveditoare în acest sens: „Sunt născut în comuna românească Mahala, plasa Lunca, judeţul Tiraspol, Guvernământul Herson, azi oraşul Dubăsari din stânga Nistrului, la anul 1894, martie 14/27. Părinţii mei sunt români. Ei nu ştiau limba rusească. După mamă, cu numele de Mircea, iar după tată Smochină. (La noi românii îi spuneau Smochină...)”. Tulburătoare este relatarea că mama lui Nichita Smochină a fost împuşcată, fiindcă i s-a găsit la icoane foaia „Moldovanul”, scoasă de fiul ei şi conţinând poezii româneşti şi veşti din regiune.
Viaţa şi opera basarabenilor poartă o marcă a fatalităţii, ei fiind puşi parcă sub un blestem al istoriei. Simbolul cel mai potrivit care ar surprinde esenţa basarabenismului este Iisus, invocat de altfel cu multiple conotaţii în creaţia lui Mateevici sau a lui Vieru. Martirajul cultural basarabean se explică şi prin hărăzirea unei sorţi fără noroc, prin pecetea frustrătoare a locului blestemat. De aici şi boicotul blagian al istoriei, mioritismul de esenţă, paseismul. Pe de altă parte, se poate vorbi de un mister basarabean al refacerii, al revenirii la matricea stilistică firească, al reînvierii din propria cenuşă, asemenea miticei Păsări Phönix. Renaşterea culturală basarabeană din anii ’30 şi acea din anii ’80 alcătuiesc expresia clasică a acestui mister. Spiritul basarabean, oscilând între retractilitate şi reactivitate,se îndrumează după un Terţ Ascuns, anulator de contradicţii, descoperit de fizica modernă. (Acest Terţ Ascuns, de esenţă ontologică şi nu logică, precum explică Basarab Nicolescu, se manifestă în chip misterios între universul interior şi universul exterior, unde nu există vreun nivel de Realitate.)
Nu întâmplător Nicolae Coban medita obsesiv asupra necunoscutei, denumită de Mendeleev EKA, asupra „poziţiei de linişte şi una de explozie” a cifrei 1. Această modalitate nichitastănesciană e încă o dovadă că poezia basarabeană nu se limitează la o „ramă sămănătoristă”: „Aici, în ZERO, am – o fiinţă transparentă / care, cel mult, se vede / din totalitate spre câtime / (înţelegând prin cea din urmă, / un moment cu masă / şi cu câmp, infinit mai / neînsemnat decât NULA). / În cuprinsul lui ZERO / se află câtimea (începe / orice moment câtime), / adică, îndeobşte, ceea ce / numim noi cifra 1 / sau INS / cu o poziţie de linişte / şi una – de explozie, / care îl face altceva decât este!”.
Căutătorii fervenţi de noi formule mitopo(i)etice, experimentatorii textualişti se numără de la simbolistul George Meniuc din anii ’30 la înnoitorul whitmanian Ion Vatamanu din anii ’60 şi ’70, la lirosoful Victor Teleucă din anii ’90 ai secolului al XX-lea (formula complexă a acestuia poate fi afiliată, după Theodor Codreanu, atât postmodernismului, cât şi la fel de bine romantismului, suprarealismului, expresionismului, modernismului), şi sfârşind cu intelectualiştii, hermeticii, barochizanţii, texistenţialiştii (Paul Mihnea, Anatol Codru, Valentin Roşca, Mihail Ion Ciubotaru, Arcadie Suceveanu, Valeriu Matei, Leo Butnaru).
Specificul românesc basarabean a fost, în interpretări neavizate, trunchiate, tendenţioase, redus la o notă particulară ce reprezintă impactul culturii ruse şi al ortodoxismului răsăritean asupra acestui spaţiu românesc. Chiar şi un mare filozof al culturii precum Keysserling aşa vedea lucrurile.
Se cade percepută, de asemenea, o semnificaţie mai profundă a faptului că unul dintre motto-urile lui Grigore Vieru este următoarea spusă a lui Friedrich Hölderlin: „Cel căruia destinul i-a vorbit răspicat / Are şi el dreptul să vorbească răspicat destinului”.
Lupta pentru limba română – acerbă şi deja permanentizată – e o dimensiune esenţială ce nu poate fi înţeleasă din exterior. Limba, pentru intelectualul basarabean, e – în mod heideggerian şi eminescian – casă, loc de adăpost al fiinţei, dar nu-şi reduce importanţa la acest rol identitar: ea este sinonimizată cu civilizaţia, cultura, fiind concepută ca Valoare Supremă. Este Totul axiologic şi ontologic; este Fiinţa însăşi. E sfântă („Limba noastră-i limba sfântă / Limba vechilor cazanii”, aşa o defineşte Mateevici), reprezentând sacrul. Am putea spune că, pentru basarabeni, există o religie a limbii, scrisul fiind un act liturgic, cuminecător (comunicare-cuminecare, despre care vorbeşte Noica). De aceea, jocul lingvistic gratuit nu poate fi întâlnit la poeţii basarabeni reprezentativi. Nichita Stănescu şi Marin Sorescu salutau anume naturaleţea lirică a lui Grigore Vieru, care a intuit magistral unitatea limbă – mamă, elementul lor comun – sacralitatea. Grigore Vieru: „Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne”; „Un scriitor nu poate învia decât în limba în care-a murit”; „S-a obişnuit lumea cu frumuseţea şi suferinţele Limbii Române aşa cum s-a obişnuit cu răstignirea şi învierea lui Isus Hristos”; „Din mila, dragostea şi dărnicia Limbii Române am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat. Poate că şi osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia”; „Nu trebuie să ai neapărat o inimă vitează – e suficient să faci bine Limbii Române”; „Limba română a creat-o cu totul alt popor; poporul acela nu mai este – a murit de dragul ei”; „Dreptatea mea cea dintâi şi a poporului meu este Limba Română în care lucrează iubirea lui Dumnezeu şi care, ca o apă dătătoare de viaţă, s-a revărsat peste însetarea şi pustiul unui pământ părând uitat pentru vecie şi hărăzit pierzaniei”; „Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor îşi are limba sa”; „Partea cu adevărat misterioasă a fiinţei mele este Limba Română. În rest, sunt un animal obişnuit: mănânc, iubesc, dorm şi, din când în când, urlu la lună”; „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”.
Un alt aspect al limbii române, vorbită şi scrisă în Basarabia, este un anumit farmec al oralităţii, o naturaleţe şi blândeţe a rostirii (specifică scriitorilor moldoveni, după cum observa Călinescu), dar şi o sărăcie stilistică, ce se poate remarca şi la literaţii reprezentativi (Stere, Druţă) şi care e caracteristică marginarismului, regionalismului. Tot Vieru notează această punere în surdină a verbului românesc în Basarabia: „Dacă Dumnezeu ar vorbi prost româneşte, ne-am lăuda că-i moldovan şi El”, „Cuvintele româneşti în Basarabia se preschimbaseră într-o vreme într-un fel de ecou al cuvintelor româneşti din Ţară: acestea strigau întregi şi frumoase către noi, iar ecoul cel gol le întorcea înjumătăţindu-le urât”.
Grigore Vieru surprinde în definiţii memorabile şi esenţa „limbii moldoveneşti” promovată ideologic, la nivel de stat: ea este „o pocitură, un plod netrebnic născut din desfrânarea unor minţi bolnave”; „S-au strâns toţi proştii în limba moldovenească, pentru că acolo poţi mânca pe degeaba, ca la praznic”.
Fenomenul basarabean nu poate fi conceput decât ca o întrupare a marginarismului, cu toate complexele acestuia, sintetizate într-unul-cheie: cel al Drumului spre Centru (complex care e şi al culturii româneşti în raport cu cea europeană). S-a vorbit în mod justificat despre o dramă a sfâşierii, determinată de poziţia geopolitică, de răscrucea interculturală şi de punerea politizată şi polarizată a culturii basarabene sub semnul românismului şi al moldovenismului, părintele spiritual al acestuia din urmă fiind Ion Druţă cu autoritatea lui valorică şi morală, dar cu un impact din ce în ce mai slab asupra cititorilor şi asupra elitelor. Remarcând prăbuşirea panslavismului şi pangermanismului, şi faptul că ideea casei comune europene (astăzi la modă!) nu va mai fi „o mască seducătoare pentru alte isme”, Theodor Codreanu constată (împreună cu Adrian Dinu Rachieru şi Ion Simuţ) condiţia dilematică a Basarabiei, coroborată cu cea a României în ansamblu: „Peste toate, acesta e contextul geopolitic în care s-a declanşat drama istorică a celei mai năpăstuite provincii româneşti BASARABIA. Între Panslavia şi Europa” (Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Chişinău, 2003, p. 16).
Specificitatea fenomenologică basarabeană (sociologică, politică, estetică) îl determină şi pe Ion Simuţ să vorbească despre lucrarea istorică a unui fatum: „E fatalitatea istoriei ca Basarabia să fie percepută astăzi separat, ca o curiozitate regională, foarte particulară în dezvoltările ei tematice şi stilistice. Iată de ce mă gândesc să-mi intitulez o viitoare carte pe acest subiect Regiunea Literară Autonomă Basarabia” („România literară”, nr. 36, 14-20 septembrie 2005, p. 13).
Pe acest teren al sfâşierii, al luptei dintre moldovenism şi românism, prelungită fenomenologic într-o accentuare programatică a complexului europenizării (complexul Drumului spre Centru redivivus!), au apărut şi tendinţele negatoare postmoderniste. „Naţionalismul”, identitarismul nu mai există în accepţie ontologică şi fenomenologică, cele trei generaţii (Leviţchi – Vieru – Dabija) fiind ratate, literatura basarabeană rămânând un vacuum (Istoria noastră e deschisă cu sentimentul că se cufundă într-o lectură de tip horror), iar România (Ţara) o tzara.
II. Tablele vechi şi tablele noi de valori
Porniţi, irezistibil, de a arunca, în spiritul lui Zarathustra, tablele vechi de valori, scriitorii din generaţiile mai noi s-au pomenit în postura Leului din parabola nietzscheană despre cele trei prefaceri ale spiritului. Au manifestat – adică – o voinţă puternică de a crea noi valori, fără a putea face până la capăt acest lucru.
Revista „Contrafort”s-a vrut vârful de lance cu care acest Leu a atacat vechile valori. „Aşadar, aprecia Arcadie Suceveanu, contrafortismul a apărut ca o consecinţă firească, dialectică, a evoluţiei unei societăţi aflate în tranziţie, într-o literatură retardată şi complexată, înţepenită decenii la rând în clişee, spre a da naştere acelei „tradiţii a rupturii” despre care vorbeşte Octavio Paz, şi, nu în ultimul rând, spre a dinamiza spiritul polemic în viaţa literară. Dacă n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat...” (Emisferele de Magdeburg, Chişinău, 2005, p. 156).
În vectorul înnoirii pot fi distinse şi alte segmente de dreaptă bine orientată: erupţia generală a eseismului (literar ca atare şi publicistic), resurecţia postmodernă a scrisului pentru copii, în care basarabenii excelează, dinamizarea mişcării epigramatice, apariţia şi a altor noi reviste („Sud-Est cultural”, „Semn”, „Clipa siderală”, „Viaţa Basarabiei”, „Limba Română”, într-o anumită perioadă şi „Basarabia”), remodelarea programatică radicală sau relativă a scriitorilor din alte generaţii (Victor Teleucă, Anatol Codru, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Andrei Strâmbeanu, ca să cităm doar câţiva).
Generaţia ’80 a dat dovadă de o voinţă programatică metodic-sistematic teoretizată şi manifestată într-o dorinţă puternică de axare pe o paradigmă unică, diferenţiatoare de sensibilitatea generaţiei precedente, de reprezentare a unui fenomen estetic distinct cu o certă „acoperire ideologică, pe „o unitate structurală”, într-un cuvânt pe „o nouă viziune despre lume şi literatură” (vezi Nicolae Leahu, Poezia generaţiei ’80, Chişinău, 2000).
Ludicul, ironicul, textualul, intertextualul şi livrescul, „biografismul”, po(i)emul (făcutul), retoricul după retoric (poezie după poezie), texistentul şi alte însemne paradigmatice ale postmodernismului au fost îmbrăţişate, cu evidente denivelări şi eforturi de „aliniere”, de Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, ce nu fac parte din generaţia ’80. Discursul postmodernist al lui Galaicu-Păun se conturează, revoluţionar, de fapt, după 1990, în Levitaţii deasupra hăului (1991) şi mai cu seamă în Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994). Evident, criteriul generaţionist nu mai ţine cont de diacronia strictă, de cadrul cronologic al deceniului.
În contextul dezbaterilor aprige despre generaţionism au răsunat păreri diferite, unul dintre preopinenţi, Corin Braga, vorbind despre „conceptul de generaţie, aflat între metastază şi necroză”, despre „conceptul strategic şi chiar tactic, cu rol de promotion”.
Nichita Stănescu vorbea despre faptul că nu există generaţii (generaţia Labiş), ci numai poeţi (poetul Labiş).
Făcând un portret fenomenologic al douămiiştilor – rebeli, minimalişti, sado-masochişti şi supraerotişti –, Ştefania Mincu constata apologia programatică zgomotoasă a unui „mod de vieţuire nu numai fără sensul ontologiei fundamentale, dar şi fără istorie, fără ideologie, fără morală şi fără estetică –, în orizontul unui nihilism total, intrat nu atât în gândire, [...] cât în concretul strivitor (la propriu) al practicii existenţiale” (Ştefania Mincu, Douămiismul poetic românesc, Despre starea poeziei II, Constanţa, 2007).
Problema generaţiei era discutată şi de T. Vianu care propunea termenul de „generaţie de creaţie”. Călinescu venea cu precizările verificate că trebuie să ţinem cont atât de „aerul comun” al contemporaneităţii, de Zeitpunct, cât şi de diversitatea inevitabilă: „Naşterea fiziologică nu trage după sine şi contemporaneitate spirituală. În cultură ne naştem când luăm contact cu problemele. Contemporanii unei generaţii au geografii şi timpuri adesea total deosebite. Din timpuri şi spaţii coordonate personal, un individ îşi scoate un timp şi un spaţiu aparte”. Între Eminescu şi Macedonski e o disparitate vizibilă, constată criticul, continuând: „Mulţi suntem tardivi, alţii prematuri şi spiritul comun al unei generaţii e foarte adesea o iluzie. Nimic mai îndepărtat ca doi oameni născuţi în acelaşi an, dintre care unul a făcut studii clasice şi altul jurnalistică” (G. Călinescu, Scriitori străini, Bucureşti, 1967, p. 802).
Dificultatea încadrabilităţii generaţioniste este acreditată şi de cazul nostru concret.
Alex. Ştefănescu vorbea, într-o conferinţă ţinută la Chişinău în cadrul Salonului Internaţional de Carte din septembrie 2008, că „îi vine să scoată pistolul când e vorba de generaţii”, mod polemic de a spune că importă doar personalităţile, o asemenea personalitate – dincolo de rama tradiţionalistă – fiind Grigore Vieru.
Să-i dăm Cezarului însă ce e a Cezarului tânăr, recunoscând că generaţia ’80 a produs totuşi o schimbare la faţă, chiar dacă pe alocuri a îmbrăcat doar măştile nietzscheene ale înnoirii.
Un fenomen circumscris procesului de sincronizare este mimetismul, preluarea „intertextuală” a locurilor comune. Raportată la noile formule ale poeticităţii, la tehnicile textualismului, constatăm pivotarea unei plăci turnante spre Basarabia mitopo(i)etică, pe care sunt înscrise obsesiv neantul, alias nimicul şi vidul, înzadarul, hăul, recele, viermele din hrean sau viermele din măr. Cetăţenie literară basarabeană au primit uşor niholocentrismul, thanatofilismul, visceralul, sexualismul, fantomaticul, apocalipticul etc.
Generaţia Clipei Siderale, denumită şi generaţia post-1989, îmbrăţişează motivele care obsedează mintea tânără, vorba lui Mircea Eliade: absolutul, libertatea, permanentul, universalul. La acestea adaugă şi identitarul, impus de drama sfâşierii şi vidul politic şi psihologic basarabean. Trezindu-se, istoriceşte, că „privesc la ochii părinţilor ruşinaţi că au fost” (Sabina Cârstea), sideraliştii preferă garniturilor de stil garniturile de cromozomi, onticul ontologicului, întrebându-se – la o margine a existenţei – cine sunt şi elogiind lutul, pentru sentimentul cu care-şi trăieşte Patria, originile (Aurelia Borzin: „Lutul e singurul demn de elogii / pentru patriotism, / pentru fidelitatea cu care-şi trăieşte / patria, originile...”).
Fiinţa tinerilor poeţi se confruntă dramatic cu un acum şi aici, descoperind singurătatea, gândul la eternă rotaţie, frica, tăcerea, „cutia Pandorei”, „tristeţile lumii”, „rănile abisale”, „viaţa-virgulă” (Diana Slivinschi: „e dulce virgula / ea deschide drumul / spre infinit / alergând pe muchia punctului”).
Panorama promoţiilor sideraliştilor, pe care o face Eugenia Bulat, care a condus mai mulţi ani cenaclul „Clipa siderală”, adevereşte revenirea socialului şi eticului în poezia basarabeană, reeminescianizarea ei pe coordonatele dinamitării identitare (a se vedea Eugenia Bulat, Erupţia rostirii sau Generaţia Clipei Siderale, Chişinău, 2005).
Programul sideralismului este amplu şi divers; este multipatternist, ei admiţând influenţele modelatoare şi catalitice ale lui Eminescu, Mircea Eliade, Cioran, Brâncuşi, Noica, Borges ş.a. Poeţii şi eseiştii sideralişti vin spre orizontul nostru de aşteptare postmodern sub numele de Aurelia Borzin, Alexandru Cosmescu, Adrian Gavriliuc, Ruslan Carţa, Dumitriţa Pallade, Andrei Gamarţ, Doina Bulat, Dan Nicu, aducând dovada zărilor basarabene deschise. E o generaţie a dialogului, o generaţie „necesară”, vădind „o nouă sensibilitate artistică” (a se vedea Clipa siderală, reverberaţii în timp şi spaţiu, Chişinău, 2008).
E o dovadă că Regiunea Literară Autonomă Basarabia, ieşind din nopţile înstrăinării, cunoaşte ore stelare (în perioada interbelică) şi clipe siderale de afirmare identitară în actualitatea noastră tensionată.
8 noiembrie 2008
Chişinău – Bucureşti