Modernitatea capodoperei cantemiriene

1

Dimitrie Cantemir este o figură charismatică a istoriei noastre naţionale, cu o viaţă dramatică şi operă savantă, care poartă emblema cumpenei de veacuri în care a trăit. A contribuit totodată, în plan universal, la realizarea echilibrului între Orient şi Occident.

Era fiul lui Constantin Cantemir – domn al Ţării Moldovei (1685-1693) şi al Anei Bantăş –, frate de domnitor al Ţării Moldovei – Antioh Cantemir (1695-1700, 1705-1707) –, şi el, la rându-i domnitor al aceluiaşi principat în două rânduri (1693 şi 1710-1711). După ultima domnie, s-a stabilit în Rusia, ţinut în mari onoruri de ţarul Petru I, modernizatorul imperiului slav de răsărit.

Studiile le-a început la Iaşi (1679-1688) cu Ieremia Cacavela, călugăr grec, dascăl de gramatică, retorică şi filozofie, ştiutor de elină, ebraică, latină, italiană, dar şi a tainelor Sfintei Scripturi. Apoi, ca ostatic la Istanbul, în locul fratelui în timpul domniei tatălui său (1688-1693), îşi desăvârşeşte studiile la Academia Patriarhiei Ortodoxe din Fanar, luând cunoştinţă cu culturile persană, arabă şi turcă.

Îşi întemeiază propria familie, căsătorindu-se cu Casandra (1699), fiica răposatului domn valah Şerban Cantacuzino (1678-1688), prieten cu Cantemireştii, unchi al lui Constantin Brâncoveanu ce i-a devenit urmaş la domnie (1688-1714). Cu Casandra a avut mai mulţi copii: Maria (1700-1757), Smaragda (1701-1720), Matei (1703-1771, Constantin (1705-1747), Şerban (1706-1780) şi Antioh (1708-1744). Casandra moare la 11 mai 1713, în Rusia, iar Dimitrie Cantemir se recăsătoreşte cu prinţesa de origine rusă Anastasia Trubeţkoi (1719) cu care a avut o unică fiică, Smaragda-Ecaterina.

Dintre copiii săi, cel care va dovedi o anume valoare creatoare este Antioh, fost ofiţer  într-un regiment de gardă, apoi ambasador al Rusiei la Londra şi Paris, unde a dus o viaţă selectă, cu preocupări literar-filosofice, fiind autorul a zece satire scrise în limba rusă.

O privire retrospectiv-selectivă asupra celor cincizeci de ani de viaţă ai lui Dimitrie Cantemir o considerăm necesară.

Chiar în anul naşterii sale se tipăreşte la Kiev Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei al Moldovei, prima operă versificată în limba română, iar sinodul de la Iernut al bisericii reformate condamnă cartezianismul. În anul următor bisericile româneşti din Transilvania au intrat sub jurisdicţia episcopatului calvin. Miron Cristea dă la prescris, în Iaşi, letopiseţul său (1675). Spătaru Nicolae Milescu, zis Cârnul, face o călătorie în China în calitate de trimis al ţarului Rusiei (1675-1678), întocmind ulterior raportul oficial, precum şi două lucrări: călătoria propriu-zisă şi descrierea Chinei. Este introdusă limba română în bisericile ortodoxe din principatele române. Asediul Vienei (1683). Miron Costin scrie capodopera sa De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (1685). Domnia lui Şerban Cantacuzino în Ţara Românească (1678-1688). Schimbări de domni în Ţara Moldovei: Gh. Duca (1678-1683), Ştefan Petriceicu (1683-1684), Dumitraşco Cantacuzino (184-1685), Constantin Cantemir (1685-1693). Principele Transilvaniei este silit să accepte protecţia imperiului habsburgic (1688). Se termină tipărirea Bibliei în limba română (1688). Moare Şerban Cantacuzino, prietenul Cantemireştilor (1688) şi începe domnia nepotului acestuia Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească (1688-1714). Campania lui Ioan Sobieski, regele Poloniei, în Moldova; decapitarea lui Miron şi Velicico Costin din porunca lui Constantin Cantemir; Diploma leopoldină prin care Principatul Transilvaniei este subordonat direct împăratului habsburgic şi recunoaşterea de drepturi politice numai pentru trei naţiuni – saşi, secui, maghiari (1691). Academia de la „Sfântul Sava” din Bucureşti (1694-1695). Acceptarea unirii cu Roma a bisericii ortodoxe din Transilvania (1695). Apare la Iaşi Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, de Dimitrie Cantemir (1698). Stolnicul Constantin Cantacuzino publică la Veneţia prima hartă a Ţării Româneşti şi lucrează la întâia istorie a tuturor românilor concepută în spirit modern; reforma fiscală a lui Antioh Cantemir în Moldova; Antim Ivireanul scoate la Snagov Floarea darurilor (1700). Dimitrie Cantemir scrie Istoria ieroglifică (1704-1705). A doua domnie a lui Dimitrie Cantemir în Moldova (1710-1711). Bătălia de la Stănileşti; începutul domniilor fanariote în Moldova (1711). Dimitrie Cantemir este ales membru al Academiei din Berlin, cel dintâi român membru al unei academii de ştiinţe; conflictul lui Constantin Brâncoveanu cu boierii Cantacuzini, mazilirea şi decapitarea acestuia (1714). Dimitrie Cantemir scrie Incrementa atque decrementa aule othomanicae (1716), cea mai cunoscută operă ştiinţifică a sa şi a culturii române vechi, tradusă în engleză (1745, 1756), franceză (1743) şi germană (1745). În acelaşi an termină Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae însoţită de o hartă, carte apărută în versiune germană (1769, 1771) şi rusă (1789). Un an mai târziu, scrie Vita Constantini Cantemyrii cognomenta venis, întâia biografie istorică datorată unui român, şi începe Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, sinteză de istorie a tuturor românilor, folosind 150 de izvoare (1717). Este instaurată domnia fanariotă în Ţara Românească (1716). Banatul şi Oltenia trec sub stăpânire habsburgică (1718). Dimitrie Cantemir se mută la Petersburg şi este numit membru al Senatului rus şi consilier intim al ţarului Petru I (1721). Participă la campania rusă în Caucaz, se îmbolnăveşte şi se întoarce la Petersburg (1722).

3

Istoria ieroglifică, lucrare literară satirico-politică de dimensiunile şi compoziţia unui roman, cu personaje din lumea animală, este o alegorie cu caracter istoric şi autobiografic scrisă în cursul a doi-trei ani, între 1703-1705. Cei ce s-au ocupat de datarea lucrării (N. Iorga,
I. Minea, P.P. Panaitescu, C. Măciucă, Manuela Tănăsescu, Nicolae Stoicescu, Dragoş Moldoveanu ş.a.), dar şi de exegeza ei, o mai numesc eseu filosofic, manual politic şi social. Cu ea „se pun bazele tuturor genurilor literare” (G. Niţu).

Titlul ei original, după manuscrisul olograf, este pilduitor: Istoria ieroglifică în douăsprezece părţi împărţită cu 70 de sentenţii frumos împodobită, la începătură de scară a numerelor dezvăluitoare, iar la sfârşit cu a numerelor streine tâlcuitoare, iar punctul de plecare poate să fie Se Roman de Renart, fie Istoria secretă a lui Procopios din Cesareea, fie Etiopicele lui Heliodor (în cazul acestuia din urmă, în fondul Bibliotecii Academiei Române se păstrează nouă manuscrise fără numele traducătorilor, datând din secolul al XVIII-lea, altele patru din secolul al XIX-lea, iar unica tipărire din 1970).

Prin scrierea Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir a urmărit patru scopuri: dezvăluirea faptelor caselor domneşti şi boiereşti ale vremii, deprinderea stilului retoric, îmbogăţirea limbii şi a fondului gnomic românesc cu „sentenţii”.

Opera sa a rămas în manuscris, până la 1883, din cauză că, pe lângă demascarea intrigilor şi fărădelegilor domneşti şi boiereşti ţesute în jurul perechii de familii Cantemir-Brâncoveanu, ea conţine atacuri vitriolante la adresa conducătorilor Imperiului Otoman. Dar, ca şi în cazul epopeii eroi-comice Ţiganiada a lui Ioan Budai-Deleanu, care a aşteptat trei sferturi de veac intrarea în lume (parţial, şi peste un secol, integral), contând ca performanţă cu titlu de inventar, la fel Istoria ieroglifică şi-a făcut drumul în lumea intelectuală la aproape două secole de la scrierea ei. De altfel, manuscrisul a fost dăruit arhivelor moscovite de o rudă a mamei lui D. Cantemir, la 1783. În aproape 100 de ani, în 1878, Academia Română l-a delegat pe Gr. Tocilescu la Moscova pentru a copia manuscrisul (41 coli a câte 16 pagini, respectiv 633 pagini) în vederea editării lui (1883). Întâia ediţie ştiinţifică, datorată lui P.P. Panaitescu şi I. Verdeş (1965), a fost urmată de o alta, prefaţată de Virgil Cândea, cu studiu introductiv şi aparat critic de Nicolae Stoicescu, iar textul stabilit de Stela Toma (1973). Între acestea s-au aplecat asupra textului în ediţii fără aură ştiinţifică Emil Grigoraş (1926) şi I. Vartician (1957).

Ediţiile acestea ale Istoriei ieroglifice, oricât de ştiinţifice ar fi, „păcătuiesc” în ultimă instanţă de lipsa de aderenţă la marele public.

În fond, subiectul „istoriei” cantemiriene este de o savoare aparte. Cuprinsul ei a fost povestit şi răspovestit (în rezumat) de N. Iorga, I. Minea, G. Pascu, P.P. Panaitescu ş.a.

Lucrarea debutează cu prezentarea adunării boierimii moldo-valahe dintr-un sat de lângă Adrianopol, în 1703, pentru alegerea unui nou domn al Moldovei, cu care prilej sunt prezentaţi principalii artizani ai naraţiunii şi care ţin discursuri, poartă discuţii, ţes intrigi. Aşa facem cunoştinţă cu Struţocămila (Mihai Racoviţă) susţinută de Corb (C. Brâncoveanu) şi jigănii (boierii moldoveni) împotriva Inorogului (Dimitrie Cantemir). Apar în scenă Şoimul (Toma Cantacuzino), Hameleonul (Scarlat Ruset) precum şi alte asemenea personaje a cărei „scară” a operei îi dezvălui pe rând: Leul – partea moldovenească, Vulturul – partea muntenească, Pardosul – Iordachi vornicul, Ursul – Vasile vornicul, Lupul – Bogdan hatmanul, Brehancea – Constantin Stolnicul ş.a.m.d. În afară de numele de mamifere şi păsări D. Cantemir introduce, în cursul povestirii sale cu tâlc expresii artistice proprii: părintele planetelor – Soarele, căpuşi pline de sânge – pungi pline de bani, vulturul ceresc – Dumnezeu tatăl, taurul ceresc – Dumnezeu fiul, lut galbăn – aur, galbeni ş.a.m.d.

Fără această „scară a numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tâlcuitoare”, cartea lui Dimitrie Cantemir ar rămâne în limitele unor enigme greu de desluşit. Concomitent, trebuie invocat şi faptul că, în pragul noului mileniu, la aproape trei secole de la scrierea Istoriei ieroglifice, aceasta ar rămâne doar o scriere de referinţă pentru iniţiaţi, dacă încercarea de modernizare a limbajului – aşa cum, în alte ţări, s-a procedat cu opere la fel de preţioase pentru culturile naţionale respective – nu ar fi îndreptăţită. Orice imputaţie în acest sens, cade în ridicol. În fond, nu este alterat conţinutul. Dimpotrivă, este evidenţiat prin aducerea în contemporaneitate cu mijloacele lingvistice la nivelul uzului limbii române moderne, păstrându-i-se volubilitatea, fluenţa şi bogăţia de imagini într-o altă croială, din acelaşi material.

Încercarea editării Istoriei ieroglifice prin modernizarea expresiei lingvistice constituie un pionierat românesc în acest sens al unui text clasat ca fiind al literaturii naţionale vechi şi cu circulaţie restrânsă printre specialiştii în domeniu.

4

Cât priveşte simbolistica cantemiriană, decodificarea ei ne ajută, în plus faţă de acele supoziţii spuse deja de cercetătorii operei în cauză şi confirmate ca atare, la o lărgire a imaginii spiritualităţii orientale în lumea noastră europeană.

Astfel, cele două componente ale naţiunii române (românităţii), pe de o parte, valahii („Pasire-tot niamul muntenesc”), şi, pe de alta, moldovenii („Jiganie-tot niamul moldovenesc”), reprezintă entităţi deosebite comportamental, în fruntea lor fiind Vulturul şi respectiv Leul, dar unitare în esenţă.

Păsările erau considerate mesageri ai zeilor, iar aripile lor – manifestări ale puterii spiritului. Zborul extatic al ascensiunii în spirit l-au primit Pitagora sau Mahomed în somn. Păsările sunt îngerii, iar limba lor e solară. Dar uşurinţa păsării în a se deplasa în univers are adesea aspect negativ, fiind instabile, lipsite de coerenţă şi metodă, simbolizând haosul când îşi distruge cuibul şi prevesteşte dezordine în comunitate. Aceasta, credem noi, este şi motivaţia pentru care Dimitrie Cantemir a atribuit valahilor calitatea de păsări.

Animalele, în schimb, sunt arhetipul straturilor profunde ale instinctului şi inconştientului, simboluri ale energiilor cosmice, precum sunt semnele zodiacale, având legături cu cele trei niveluri ale universului: infern, pământ şi cer. Animalul este fiara care zace în noi, lighioana/jigania. Ele corespund unor categorii simbolice mai mult decât alegorice, o materializare a propriilor complexe psihice. Animalele terestre, totuşi, sunt stabile în principiu.

Bestiarul lui Dimitrie Cantemir este compus din animale fantastice, omologate în mitologiile lumii, dar şi din cele inventate de autor.

Inorogul, de pildă, cunoscut sub numele de licron sau unicorn, este considerat, în Evul Mediu, simbol al fastului şi purităţii, al puterii. În Orientul Îndepărtat reprezenta emblema regală. (Ducipal, calul lui Alexandru Macedon era inorog). Inorogul, prin cornul lui unic, simbolizează raza solară, revelaţia divină (sabia lui Dumnezeu), săgeata spirituală sau pătrunderea divinului în creatură. Dimitrie Cantemir şi-a atribuit rolul de inorog mereu în conflict cu cei din jur, dar şi cu sine însuşi, care, în Orient, este legat de al treilea ochi şi de atingerea stării de nirvana, iar, în Occident, la hermetici arată calea pentru dobândirea aurului filosofal.

Animalele inventate de autor: Coracopardalis, Pardos făcut Corb, (Neculai, feciorul lui Iordachi Ruset), Monocheroleopardalis (Constantin Cantemir vodă), Struţocămila (Mihai Racoviţă) ş.a. reprezintă imaginaţia satirică a lui Dimitrie Cantemir, viziunea portretistică în care i-a văzut pe eroii săi, dintre care se remarcă doar tatăl său, singurul personaj pozitiv în această lume plină de intrigi şi finalităţi de cruzimi excesive şi nu o dată gratuite.

Nu putem încheia aceste rânduri despre simbologia eroilor cantemireni ai Istoriei ieroglifice fără a prezenta însuşirile Corbului, alias Constantin Brâncoveanu, duşmanul de moarte al Cantemireştilor.

Trăsăturile simbolice ale corbului sunt negative. Apariţia lui în vis prevesteşte o nenorocire. La romantici, se îmbuibă cu hoituri. În Mahabharata, sunt mesagerii morţii. În schimb, la chinezi şi japonezi reprezintă gratitudinea filială. În Facerea, verifică după potop dacă pământul se iveşte deasupra apelor. La celţi are rol profetic. Totuşi alchimiştii l-au asociat cu faza putrefacţiei şi a materiei la negru ca un corb. Aceasta este şi semnificaţia pe care Dimitrie Cantemir i-a atribuit-o lui Constantin Brâncoveanu, iniţiatorul şi coordonatorul tuturor uneltirilor împotriva lui Constantin Cantemir şi a fiilor acestuia – Antioh şi Dimitrie. Dar, pentru a rămâne imparţiali, în ceea ce ne priveşte, acelaşi lucru l-au urmărit şi Cantemireştii cu Constantin Brâncoveanu – înlăturarea lui de pe scaunul Ţării Româneşti în favoarea lor.

În vreme ce Miron şi Velico Costin şi-au pierdut viaţa prin decapitare, la fel vodă Brâncoveanu şi fiii lui, Dimitrie Cantemir va fi decapitat după trecerea în nefiinţă, iar capul dus în Scoţia, după ritualul Rozacrucienilor, din rândul cărora a făcut parte, trupul fiind înhumat în Rusia şi reînhumat, în 1935, la Trei Ierarhi, Iaşi.

5

Plină de sinuozităţi, luminişuri şi înălţimi artistice de necontestat, cartea lui Dimitrie Cantemir în noua haină literară nu-şi pierde strălucirea originară.

Marelui artist şi savant, care în viaţă s-a bucurat de suişuri nebănuite de alţi români şi de coborâşuri nu o dată periculoase, cunoaşte prin operă onoruri postume binemeritate.

The modernity of the Cantemirian masterpiece

Keywords: Dimitrie Cantemir; Iasi; Petersburg; Peter I; Lord of Moldavia; Wallachia; scientist; diplomat

The author mirrors the life and activity of Dimitrie Cantemir, a great Romanian scholar. The most important works of the illustrious forefather, which constitute a part of the treasury of Romanian culture, are analyzed. Artist, scholar and politician, with a dramatic life and scholarly works, contributed universally to the achievement of the balance between the East and the West.