Nichita Stănescu. Poetica şi poietica trăirii (I)

Poezia cu care se deschide volumul Operele imperfecte (1979), Lecţia despre cub, are, ca multe poezii ale lui Nichita Stănescu, vibraţia unui crez poetic, imaginile lirice expunând o concepţie despre artă, poezie, nedesăvârşire, dar şi o poetică a fragmentarităţii, scenariul creaţiei fiind dinamizat prin ideea de sacrificiu, de jertfă de sine şi de comuniune prin iubire: „Se ia o bucată de piatră,/ se ciopleşte cu o daltă de sânge,/ se lustruieşte cu ochiul lui Homer,/ se răzuieşte cu raze,/ până cubul iese perfect./ După aceea se sărută de nenumărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ şi mai ales cu gura infantei”. Captarea înfiorării existenţei presupune fragmentaritate, nedesăvârşire, „imperfecţiune” existenţială şi estetică („După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului”). Scriitura fragmentară se întâlneşte cu fragmentaritatea lumii, semnificaţiile majore se dizolvă, ele reflectând destrămarea coerenţei lucrurilor, căci, cum observă Cristian Moraru, „după constituirea «sistemului» stănescian ca modalitate poetică de ordonare gnoseologică a lumii şi de exploatare a limbajului până la dezintegrarea în această încercare «cunoscătoare», «dogma» constituită, lumea de-scrisă de ea, deci şi lumea scriiturii, se confruntă cu vidul. Cu absenţa, cu singurătatea unui univers al dezintegrării şi golirii de sine a sinelui. Fiinţa ca identitate şi plinătate absolută nu poate, ulterior, decât să evolueze prin scindare, diferenţă şi, apoi, prin dezintegrarea ca extindere ontologică a diferenţei”. Nichita Stănescu instituie, în această poezie, dar şi în altele, o poetică a fragmentarităţii şi a diferenţei capabilă să redea geografia multiformă, proteică a universului, totul spus în ton oracular, grav, solemn, până la finalul marcat de un accent ludic şi uşor parodic („- Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”). Lecţia despre cub exprimă, în metafore alegorizante, o poetică a autoreflectării, prin care textul se oglindeşte pe sine, îşi explică relieful şi mecanismele de funcţionare.

O altă poezie cu semnificaţiile unei arte poetice este cea cu titlu arghezian, Testament, un text în care meditaţia asupra condiţiei umane se intersectează cu interogaţiile asupra artei şi, în special, ale poeziei. Scrierea poemului echivalează cu edificarea propriului destin, „scrierea cu sine” fiind o metaforă frecvent valorificată de autor, ca emblemă a raportului inefabil dintre scris şi viaţă, dintre trăire şi text. Scrisul presupune girul autenticităţii, actul restaurării lumii prin creaţie poetică desemnând asumarea existenţială certă şi adâncă, cu accente simbolice incontestabile. Pentru Nichita Stănescu, cuvântul e sinonim cu trăirea, având calităţi terapeutice, în măsura în care el vindecă de răul ontologic, salvând fiinţa poetului, „căzută în timp”, supusă disoluţiei temporale  şi fragmentarităţii: „Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,/ îmi cos rana cu un verb./ Nobile paleative/ de serv.// Îţi scriu cu trupul meu viaţa/ şi mersul stelelor ţi-l scriu./ Vocala cea mai lungă este aţa/ Cu care mortu-l cos, de viu”. Poezia are însă şi o valoare depoziţională, ca mărturie a unei vieţi, a unui trup şi a unui timp, prin care lucruri şi fiinţe precare, efemere capătă girul devenirii estetice, al transfigurării simbolice prin cuvânt, cum spune Marin Mincu: „Prin răspunsurile date, opera lui Nichita Stănescu propune o poetică a rupturii aptă să avanseze o altă deschidere vizionară asupra posibilităţilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului său operează la nivel semantic şi sintactic. El restructurează statutul ontologic al fiinţei poetice ca mod de a fi în şi prin limbaj. A fi pentru Nichita Stănescu înseamnă a fi exclusiv în limbajul sau în limba poeziei. Poetica sa este o poetică a instituirii instanţei emiţătoare (a eului verbalizat) ca unică modalitate de luare în stăpânire a realului”.

Poetul redă, în registru lucid-vizionar, fulguranţa clipei de acum şi relaţia spontană dintre viaţă şi moarte, fragilitate şi durabil („Căci trebuie să dăm şi mărturie,/ altfel nimica n-ar mai fi,/ în dulce scriere târzie/ ţinând alături morţi şi vii.// Tu, ombilic din care curge/ vorbirea numai altor guri,/ fără să ştim unde ne duce,/ în care dalbe viituri.// Încât nu ştim cine trăieşte-/ cuvântul poate, poate trupul./ Zăpada albă, Doamne, poate,/ sau urma-n ea, pe care o lasă lupul…”). În poezia Testament, e reprezentată faţa gravă, oraculară şi întemeietoare a creaţiei poetice, care este purificare, înălţare diafană, în geometria lirismului, prin imaginea simbolică a zăpezii din finalul poeziei. Materialul lingvistic, cuvântul, este instanţă ontologică, depoziţie a fiinţei ce se gândeşte şi se scrie pe sine, formă de autentificare a sinelui, de limpezire lăuntrică.

În volumul O viziune a sentimentelor, universul este dominat de efluviile erosului, ce produc o comuniune empatică şi vizionară, cu reflexe orfice, întemeietoare. Pe de altă parte, poetul transcrie peisaje spiritualizate, învăluite de o lumină serafică şi de o ambianţă melodioasă, în care fiinţele se regăsesc în armonie extatică. Nicolae Manolescu remarcă modul în care se produce decantarea emoţiilor, transfigurarea afectelor înălţate la semnificaţie metafizică: „(...) autoexprimându-se, comunicând o experienţă specifică, poetul o ridică la o semnificaţie filosofică. El scoate din contemplarea propriei fiinţe motive de meditaţie asupra alcătuirii universului. Cu totul remarcabilă şi personală e alunecarea aceasta din planul biologic într-unul cosmic. Sufletul repetă în spaţiu specific dialectica universală, continuitatea”.

Poezia Cântec ilustrează spiritualizarea şi transfigurarea trăirilor, iubirea fiind, pentru poet, „o întâmplare a fiinţei”, eliberare de energii şi armonie a sufletelor pereche: „E o întâmplare a fiinţei mele:/ şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu/ e mai puternică decât mine, decât oasele mele,/ pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ mereu dureroasă, minunată mereu”. Iubirea este îngemănată cu logosul transmiţător de energie sufletească şi de armonie afectivă. Cuvintele sunt „lungi, sticloase”, delimitând contrariile, disociind elementele componente sub forţa întemeietoare a erosului („Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt”).

Întâmplarea transfiguratoare a iubirii realizează tranziţia de la fiinţa empirică la imaginarul cosmic, ipostazele ce sugerează starea de fericire a eului înscriindu-se pe o axă ascensională, cu sugestii ale zborului, plutirii, înălţării: „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele, până când/ lumea mea prelungă şi în nesfârşire/ se face coloană sau altceva/ mult mai înalt, şi mult mai curând”. Corporalitatea se spiritualizează sub forţa transfiguratoare a erosului, se dematerializează, făpturile îndrăgostiţilor transformându-se în două „cântece diferite” ce se lovesc, se amestecă, îşi pierd identitatea distinctă, fiind părţi ale unui întreg primordial, arhetipal, cu reflexe mitice: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata, neasemuita luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”.

Starea de îndrăgostire din poezia Cântec este, de asemenea, o stare privilegiată, cvasimitică, expresie a unităţii contrariilor, împăcare a antinomiilor fiinţei şi ale existenţei, căci jos şi sus, prezent şi trecut, aici şi acolo, atunci şi acum sunt repere ale unei comuniuni esenţiale a celor doi actanţi lirici ai erosului. „Minune”, „mirare”, „întâmplare” reprezintă termeni ce transcriu o astfel de stare a fiinţei ce suferă o glisare din registrul existenţial cotidian în registrul miraculosului, al diafanului şi sublimului. Cântec este una dintre capodoperele liricii erotice stănesciene prin forţa de sugestie a trăirilor şi prin expresivitatea imaginilor ce transcriu starea privilegiată a dragostei.

În poezia Dezîmblânzirea, dominant este spiritul ludic, poetul imaginând un cosmos ficţional paradoxal, în care legile vieţuirii cotidiene sunt atenuate sau abolite, instaurându-se astfel un timp carnavalesc, o atmosferă a farsei lingvistice şi deriziunii, în care cuvintele au semnificaţii răsturnate, logica discursului fiind contrazisă cu premeditare şi consecvenţă, într-un spaţiu al contrariilor, antinomiilor semantice, într-un câmp dinamic al aleatoriului şi paradoxalului: „De mult negru mă albisem/ De mult soare mă-nnoptasem/ De mult viu mă mult murisem/ De visare mă aflasem”. Secvenţa mediană a poeziei accentuează starea erosului, sentiment privilegiat, trăire intensă, comuniune cu celălalt şi recuperare a propriei identităţi. Iubirea este, astfel, modalitate de cunoaştere şi formă de trăire din spaţiul sublimităţii fiinţei, ea instaurând un spaţiu paradisiac într-o lume precară, aparentă, a fragilităţii şi efemerului: „Vino tu cu tine toată/ ca să-ntruchipăm o roată/ Vino tu fără de tine/ ca să fiu cu mine mine/ O, răsai, răsai, răsai/ pe infernul meu, un rai”. Finalul poeziei conferă sentimentului iubirii proprietăţi soteriologice. Erosul este o stare afectivă prin care fiinţa se mântuieşte de răul ontologic, făptura căpătând contururi diafane, transfigurate de intensitatea sublimă a iubirii: „O, rămâi, rămâi, rămâi,/ Palma bate-mi-o
în cui/ pe crucea de carne/ când lumea adoarme”. Dezîmblânzirea se impune prin capacitatea poetului de a înălţa sentimentul la o reverberaţie metafizică, imprimând erosului sensuri şi configuraţii semantice insolite, de relevantă vibraţie lirică.

În volumul 11 elegii, suntem martori ai unei mutaţii de sensibilitate, prin ecourile unei scindări a eului liric, care îşi asumă distanţa dintre corp şi suflet, dintre spirit şi afectivitate, printr-un recul în străfundurile fiinţei, fundamentându-se astfel o cunoaştere autentică şi fundamentală. Cristian Moraru remarcă efectele unei astfel de scindări: „rămânem în imperiul identităţii şi plinului, al impulsului integrator, dar fiinţa poetică cunoaşte o primă scindare, cea dintre trup şi suflet, mai întâi. Dintre iraţionalul visceralităţii şi raţionalitatea unui spirit care, deşi va funcţiona după logica lui Seele, are pretenţia totuşi de a întemeia. De a construi, de a opune unei stări de fapt rutiniere, «banale», euclidiene, unui «copernicanism» îngust şi improductiv (ca în Laus Ptolemaei) o nouă «raţiune», un nou «bun-simţ», de esenţă poetică”. Elegia întâia transcrie o meditaţie asupra fenomenologiei conştiinţei, conştiinţa de sine configurând un traseu al cunoaşterii dominat de o mişcare duală (expansiune şi retragere în sine, exteriorizare şi interiorizare). La început, spiritul e definit printr-o stare de puritate absolută, fiind suficient sieşi, căci nu are margini şi nu are nicio finalitate care să îl depăşească, fiind egal cu sine, autotelic, redus la limite autoimpuse, incapabil de înstrăinare: „El începe cu sine şi sfârşeşte/ cu sine./ Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ şi nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putinţă. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul – desăvârşit,/ şi,/ deşi fără margini, e profund/ limitat.// Dar de văzut nu se vede.// Nu-l urmează istoria/ propriilor lui mişcări, aşa/ cum semnul potcoavei urmează/ cu credinţă/ caii...”.

Spiritul este o ipostază dematerializată ce scapă din limitele temporalităţii, el având o statură eleată, de desăvârşire a virtualităţii, de interiorizare absolută, prin care nu comunică cu exteriorul, cu manifestările celorlalte elemente ale universului, fiind asemenea unei monade leibniziene, suficiente sieşi, purtătoare de sens deplin, fără „ferestre” faţă de univers. El nu oglindeşte nimic în afară, dimpotrivă, se reflectă exclusiv pe sine, îşi răsfrânge în abisurile proprii chipul lipsit de substanţă, imaterial şi diafan: „Nu are nici măcar prezent,/ deşi e greu de închipuit/ cum anume nu-l are.// El este înlăuntrul desăvârşit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuşi punctul.// El nu se loveşte de nimeni/ şi de nimic, pentru că/ n-are nimic dăruit în afară/ prin care s-ar putea lovi”.

Existenţa însăşi e percepută sub semnul paradoxalului şi al antinomiilor, prin care multiplul, spiritualul şi corporalul, dinamicul şi staticul par să se dedice înţelesurilor complementare şi fascinante ale existenţei, relaţia eului fiind ambiguă, în măsura în care afirmaţia şi negaţia, esenţa şi fenomenalitatea se reunesc în jocurile combinatorii ale conştiinţei şi ale limbajului („Aici dorm eu, înconjurat de el.// Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, şi/ cu atât mai puţin îl neagă:// Spune Nu doar acela/ care-l ştie pe Da./ Însă el, care ştie totul,/ la Nu şi la Da are foile rupte.// Şi nu dorm numai eu aici,/ ci şi întregul şir de bărbaţi/ al căror nume-l port.// Şirul de bărbaţi îmi populează/ un umăr. Şirul de femei/ alt umăr.// Şi nici n-au loc. Ei sunt/ penele care nu se văd.// Bat din aripi şi dorm –/ aici,/ înlăuntrul desăvârşit,/ care începe cu sine/ şi se sfârşeşte cu sine,/ nevestit de nicio aură,/ neurmat de nicio coadă/ de cometă”). Aspiraţia poetului este, observă Mircea Martin, „aceea a unei unităţi exemplare, organice şi cosmice”. Dincolo de aparenţe, dincolo de multiplicitatea obiectelor, eul află o formă cu valoare de arhetip, un model originar prin care universul se defineşte sub egida coerenţei şi unităţii.

Referințe critice:

Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Pitești, Paralela 45, 2006

Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Brașov, Aula, 2005

Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Târgu-Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”, 2011

Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Lambert Academic Publishing, Saarbrucken, Germany, 2015

Corin Braga, Nichita Stănescu – orizontul imaginar, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Dacia, 2002

Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu – geneza poemului, Iaşi, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, 1997

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Paralela 45, 2008

Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, București, Albatros, 1980

Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Cartea Românească, 1974; ediția a doua, revăzută, 1978

Alex. Ștefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, București, Minerva, 1986

Doina Uricariu, Nichita Stănescu – lirismul paradoxal, București, Du Style, 1998

Nichita Stănescu. Poetics and poietics of living (I)

Keywords: poetry; poietics; harmony; essence; language

In Nichita Stănescu’s poetry the universe is dominated by the effluvia of love, which produces an empathic and visionary communion, with orphic, founding reflections. On the other hand, the poet transcribes spiritualized landscapes, shrouded in a seraphic light and melodious ambience, in which beings find themselves in ecstatic harmony. Existence itself is perceived under the sign of paradox and antinomies, whereby the multiple, the spiritual and the corporeal, the dynamic and the static seem to devote themselves to the complementary and fascinating meanings of existence, the relation of the self to being ambiguous, insofar as affirmation and negation, essence and phenomenality come together in the combinatory games of consciousness and language.