Etica limbajului. Clarificări

1. Preliminarii

În România, se discută de ceva timp despre „reintroducerea gramaticii la liceu”. Firește că o asemenea inițiativă (ca orice inițiativă menită să aibă impact public) i-a neliniștit pe unii dintre cei implicați în actul educațional (fie profesori, fie elevi, fie părinți), care s-au întrebat despre ce „gramatică” ar fi vorba. Au venit apoi și unele lămuriri dinspre cei trei miniștri ai Educației (care s-au succedat în funcție de când a fost lansată ideea în cauză): s-ar avea în vedere, de fapt, „competența lingvistică și conținuturile ce vizează elementele de construcție a comunicării” sau, mai exact, „abilitățile de comunicare în limba română”. Cu alte cuvinte, se urmărește predarea (și fixarea) unor „elemente de exprimare corectă și la liceu, nu doar în gimnaziu” . Și cum rămâne cu gramatica? Încorporează ea toate conținuturile de mai sus?

Mai întâi, când ne referim la „gramatică”, este nevoie să facem o distincție între (1) o gramatică implicită, adică aceea deprinsă intuitiv de copii odată cu învățarea limbii materne ca atare, și (2) o gramatică explicită (sau explicată), adică aceea predată în școală (și însușită în mod reflexiv) ca metalimbaj. (Mai mult sau mai puțin, colorată didactic, distincția corespunde deosebirii dintre obiectul cercetării și știința ori disciplina aferentă.) Este limpede că mecanismul și funcționarea celei dintâi nu pot fi înțelese adecvat și în profunzime (de cei educabili) fără contribuțiile celei de-a doua. Se pare însă că „neliniștea” pe care am menționat-o deja s-a ivit din presupunerea (sau bănuiala) unora că se va acorda (și la liceu) o importanță exagerată teoriei gramaticale, că se va insista îndelung asupra unor chestiuni abstracte și/sau formale care au făcut (dintotdeauna) ca gramatica să apară (în ochii multora) drept o știință destul de aridă.

Totuși, din precizările invocate, se vede clar că este vorba, în primul rând, de necesitatea „educației lingvistice” în liceu, și nu (neapărat) de gramatică (în sens strict). De altfel, este bine să reamintim că Alexandru Graur însuși, sub titlul Puțină gramatică, adunase (în două volume) numeroase fapte lingvistice („greșeli”) comentate din perspectiva conceptului de „exprimare corectă”. După cum se poate verifica, multe dintre acele „greșeli” nu aveau de-a face cu gramatica propriu-zisă (vezi Graur 1987 și 1988). În definitiv, cred că trebuie subliniată, mai curând, ideea de „conștientizare lingvistică” și, în consecință, s-ar cuveni ca (în școală) să punem accentul (mai degrabă) pe predarea acelor noțiuni care îi vor ajuta pe elevi să priceapă și să justifice de ce o formă sau o expresie lingvistică este mai corectă decât alta (în relație cu limba literară sau exemplară; cf. Munteanu 2024: 19).

Dar despre un alt tip de „neliniște” îmi propun să discut în continuare, și anume despre „neliniștea vorbitorului” (în termenii lui Eugeniu Coșeriu), o preocupare care merită tratată cu toată seriozitatea, după cum a argumentat și Stelian Dumistrăcel întru apărarea punctului de vedere coșerian (vezi Dumistrăcel 2021: 114-117). Este și aceasta una dintre îndatoririle specialistului responsabil, de vreme ce „lingvistul trebuie să explice care este fundamentul acestei neliniști a vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă e bine sau nu e bine spus ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect, dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeași limbă” (Coșeriu 1994: 164).

În paginile următoare voi încerca să prezint cât mai simplu („pe înțelesul tuturor”) modul în care va fi luat naștere această „neliniște a vorbitorului”, neliniște din care s-a dezvoltat mai târziu însăși deontologia (sau etica) limbajului. Voi căuta să explic, astfel, cum va fi apărut (în ordine rațională) preocuparea pentru corectitudinea exprimării și cum se manifestă ea în general. Întrucât am examinat pe îndelete în lucrări anterioare unele aspecte (preponderent) filosofice ale problemei – și dat fiind scopul acestui text –, voi restrânge trimiterile bibliografice la cele absolut necesare aici.

2. Limbajul și conștiința morală

Nu este deloc exagerat să se spună că limbajul sau darul vorbirii reprezintă trăsătura esențială a ființei omenești; altfel spus, că este diferența sa specifică în raport cu alte vietăți. Lucrul acesta l-a văzut foarte bine Aristotel, acum mai bine de 2 000 de ani, când nota – la începutul Politicii sale – că, dintre toate ființele gregare, doar omul are logos, adică limbaj, în timp ce animalele necuvântătoare au numai phone, adică voce. Animalele pot exprima doar plăcerea și neplăcerea ori durerea, pe câtă vreme omul, cu ajutorul limbajului, poate distinge între bine și rău, între dreptate și nedreptate ș.a.m.d. Din acel paragraf al Politicii (I, 2, 1253a) – în care se găsește și sintagma zoon politikon – rezultă că limbajul este, totodată, baza sociabilității omenești (vezi Coșeriu 1994: 20).

Dacă limbajul ne ajută să facem deosebirea între bine și rău, între dreptate și nedreptate, înseamnă că tot el este și cel care ne conferă statutul de ființe morale, generând în noi ceea ce numim conștiință (morală). Dar cum se ajunge la așa ceva? Un filosof american, John Dewey, ne oferă un răspuns, completând cele observate de Aristotel (vezi Munteanu 2019: 53-59). Dewey remarcă existența unei legi universale, potrivit căreia toate lucrurile și toate ființele au tendința de a se asocia, de parcă ar avea oroare de izolare. Este o lege misterioasă, fiindcă nu știm de ce se întâmplă așa, și nu altfel. Așadar, stelele se asociază în galaxii, electronii în atomi, copacii în păduri, albinele în roiuri, peștii în bancuri, oile în turme etc. Deja am ajuns la ființele gregare (adică trăitoare în grupuri), în rândul cărora se include și omul.

Deoarece posedă limbajul, omul poate trece dincolo de acest nivel al primei forme de asociere, către forme de asociere mai complexe: nu numai statul (politic), ci și clubul șahiștilor, de exemplu, societatea poeților, cercul matematicienilor etc. În fine, cel mai important îmi pare modul în care Dewey explică însăși constituirea conștiinței morale. Limbajul ne permite să anticipăm consecințele acțiunilor noastre și, prin această posibilitate, ne transformă în ființe morale.

Să presupunem că avem de analizat următoarea situație: cineva trece pe stradă, prin fața mea, iar eu sunt pus pe șotii. Vreau să fac o glumă (proastă) și, de aceea, intenționez să-i pun o piedică trecătorului respectiv. Însă, înainte de a acționa, mă proiectez în viitor și... Ce constat? Dacă îi voi pune piedică, este posibil ca acel cineva să cadă destul de rău, să-și rupă o mână ori chiar să-și spargă capul. Dacă sunt văzut, s-ar putea să o pățesc și eu. Brusc, îmi dau seama că nu este bine ceea ce fac. Așa că renunț la planul inițial, ca să nu am apoi... mustrări de conștiință.

Fără îndoială, și animalele (cuprinzând aici restul viețuitoarelor, inclusiv insectele) comunică, dar o fac într-un mod rudimentar: ele prezintă diverse reacții (de răspuns) la un anumit stimul exterior. În cazul albinelor, de pildă, s-a demonstrat că nu avem un dialog autentic între albina-cercetaș (ce găsește polenul undeva pe teren) și albinele-culegătoare. Limbajul omenesc ne permite, în schimb, să dialogăm, să ne desprindem de obiecte și să vorbim despre ele în absența lor, să evocăm evenimente din trecut, să (ne) imaginăm altele viitoare etc.

Am expus aceste idei din perspectiva unor gânditori ca Aristotel și (îndeosebi) John Dewey, tocmai fiindcă le înțelegem mai bine prin intermediul textelor lor. Altminteri, dacă aș fi procedat strict istoric, s-ar fi cuvenit să încep cu cele spuse de Isocrate (rivalul lui Platon), marele profesor de retorică, în ale cărui pagini din unele discursuri – în care laudă foloasele vorbirii – descoperim, concentrate, aproape toate chestiunile de mai sus. Ca dovadă, mă voi mărgini să reproduc numai acest fragment (extras din Antidosis, 253-257):

„Prin urmare, cu privire la arta de a vorbi, trebuie să avem aceeași părere ca și asupra celorlalte preocupări și să nu judecăm în chip diferit lucruri asemănătoare și nici să arătăm dușmănie față de acea facultate naturală a oamenilor din care izvorăsc cele mai multe binefaceri. Într-adevăr, așa cum am mai spus, în ceea ce privește celelalte însușiri pe care le avem, noi nu ne deosebim întru nimic de animale, ci suntem chiar inferiori multora dintre ele prin forță și prin alte avantaje date lor de natură. Datorită faptului că ne-am născut cu însușirea de a ne convinge unii pe alții și de a face să răsară în fața ochilor noștri obiectul hotărârilor noastre, prin aceasta nu numai că am ieșit din viața sălbatică, ci, strângându-ne la un loc, am întemeiat cetăți, am stabilit legi, am descoperit artele. Aproape că în tot ce am născocit, numai limbajul este acela care ne-a îngăduit să ducem lucrurile la bun sfârșit. Căci limbajul a statornicit ce este drept și ce este nedrept, ce este rău și ce este bine, și dacă n-ar fi existat o demarcație între aceste două noțiuni, n-ar fi fost cu putință să locuim unii lângă alții. Cu ajutorul limbajului dovedim vinovăția celor vicleni, iar pe cei buni îi lăudăm. Prin limbaj educăm sufletele celor neînvățați și punem la încercare inteligența. Căci noi socotim că vorbirea aleasă este semnul cel mai sigur al unei judecăți drepte. Un discurs adevărat care dovedește respectul legii și dreptății este imaginea unui suflet bun și în care te poți încrede. Cu ajutorul limbajului noi discutăm chestiunile controversate și cugetăm asupra lucrurilor necunoscute, căci argumentele cu care convingem pe alții sunt aceleași de care ne folosim atunci când cugetăm. Noi numim buni oratori pe cei ce pot să vorbească înaintea mulțimii și socotim buni sfătuitori pe cei care în diferite probleme chibzuiesc în sinea lor în chipul cel mai nimerit. Dacă trebuie să vorbim pe scurt despre puterea limbajului, vom constata că nimic din ceea ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi limbajul. Limbajul este călăuza tuturor faptelor și gândurilor noastre și cei care au mai multă judecată cu atât mai mult știu să se folosească de limbaj.” (Isocrate 1969: 201-203).

Amplul citat de mai sus al celebrului retor este, în realitate, o „autocitare” a acestuia, de vreme ce Isocrate a compus anterior imnul adresat Logos-ului (văzut personificat, ca o divinitate, după părerea lui Werner Jaeger), ca parte a unui discurs timpuriu intitulat Nicocles (§ 5-9). Este semnificativ că (la sfârșitul respectivului imn) textul Nicocles cuprinde în plus o frază foarte interesantă (nota bene) în care Isocrate susține că aceia care disprețuiesc (ori hulesc) educația și cultura discursului ar trebui să fie tratați („să fie urâți”) la fel ca aceia care păcătuiesc („aduc blasfemii”) împotriva zeilor (Jaeger 1944: 89-90).

3. Despre conștiință și conștiență

În limba română, cuvântul conștiență este folosit destul de rar, întâlnindu-se, mai degrabă, în domeniul psihologiei. Conținutul său semantic a fost încorporat, în bună măsură, în semnificația cuvântului conștiință, deși continuăm să păstrăm adjectivul conștient. Tot așa, formele negative înrudite – inconștiență și inconștient – apar mai frecvent. Termenul conștiență este însă unul foarte util, fiindcă desemnează o noțiune aparte, care se deosebește de «conștiință» (adică de «conștiința morală»). În limba engleză, de pildă, terminologia ajută la fixarea acestei distincții: conscience înseamnă ‘conștiință’, iar consciousness înseamnă ‘conștiență’ (vezi Munteanu 2018: 325).

Conștiența este o stare de veghe, o „privire” focalizată asupra unei activități aflate în desfășurare. Ne interesează aici, cu precădere, acele activități care dobândesc în timp un grad ridicat de automatizare; atât de ridicat, încât ele ajung să fie considerate de unii specialiști activități realizate „în mod inconștient”. Este ceea ce credea, la un moment dat, Ferdinand de Saussure despre activitatea vorbirii.

Așa-zisul „automatism” al vorbirii a făcut ca limbajul să fie socotit (de Edward Sapir, Leonard Bloomfield și alții) drept ceva similar mersului (pe jos) sau respiratului. Or, Eugeniu Coșeriu a arătat că vorbirea nu are cum să fie o activitate „inconștientă”, cum o cataloga Saussure. (În afară de aceasta, și comparațiile cu mersul și respiratul sunt valabile doar până la un punct.). O activitate se poate desfășura prea bine în baza unei cunoașteri sigure, fără ca acea cunoaștere să fie neapărat și reflexivă (vezi Munteanu 2017: 21-27). Și, de altfel, vorbirea este o activitate foarte complexă, care face posibilă și gândirea; deci, „automatismul” vorbirii este în mod cert mai rafinat decât în celelalte cazuri. (Totuși, procedând didactic, putem apela la analogia următoare.)

Să luăm aminte la un alt exemplu. Bunăoară, mersul pe bicicletă, prin practicare sau exersare, devine o activitate automată. Pedalăm, îndreptându-ne către destinație, fără să acordăm atenție actului pedalării în sine. Este însă suficient să întâmpinăm o problemă de ordin „tehnic” (să cadă lanțul, să se dezumfle un pneu etc.) ca atenția noastră să se concentreze imediat asupra mecanismului bicicletei, asupra felului în care funcționează ea. Devenim, deodată, conștienți de modul în care ne deplasăm și, chiar și după remedierea defecțiunii respective, supraveghem, pentru o vreme, întregul proces.

În cazul limbajului, lucrurile se petrec oarecum asemănător. Și vorbirea se realizează în baza unei deprinderi (de fapt, în baza unei cunoașteri de un tip special), ceea ce face ca vorbitul ca atare, după o îndelungată și constantă practicare, să devină o activitate preponderent „automată”. Adevărul de nezdruncinat că esența limbajului rezidă în dialog, în comunicarea cu celălalt, dă o notă distinctivă rolului conștienței în această privință. Adesea, cel care observă că mecanismul vorbirii noastre „scârție” pe undeva nu este vorbitorul, ci interlocutorul (ascultătorul ori partenerul de dialog). Acesta poate remarca greșelile noastre de exprimare și chiar poate încerca să ni le semnaleze ori corecteze pe loc.

Și vorbitorul poate deveni (excesiv de) conștient de modul în care se exprimă (de pildă, de felul în care pronunță anumite cuvinte) în momentul în care este obligat să utilizeze limba literară într-un mediu care nu-i este familiar (dacă, să zicem, obișnuiește să vorbească mai tot timpul într-un dialect sau grai); cu atât mai mult când caută să comunice într-o limbă străină pe care nu o stăpânește îndeajuns ș.a.m.d.

Faptul că noi știm ce este bine și ce este rău în materie de limbaj, că avem capacitatea (dată de un tip particular de cunoaștere: competența lingvistică) de a sesiza ce este corect ori incorect în activitatea vorbirii, înseamnă că posedăm un soi de „conștiință morală” și în acest caz. Altfel spus, în cadrul „conștiinței (morale)” generale există și o „conștiință (morală)” specială, de tip lingvistic, adică specializată pentru zona manifestărilor de limbaj.

Se constată astfel că și în această zonă conștiința și conștiența nu sunt doar termeni înrudiți etimologic, ci chiar concepte care desemnează aspecte ale minții aflate într-o relație dialectică (de genul „du-te-vino”). Când remarcăm în vorbirea celuilalt (cel mai frecvent) ceva care „ne zgârie urechea”, ceva care ne violentează simțul lingvistic (adică fapte neconforme cu modelele lingvistice învățate), atunci acționează deja „conștiența lingvistică”, cea care declanșează, la rându-i, „conștiința lingvistică”. În felul acesta ia naștere etica sau deontologia limbajului din preocupările referitoare la corectitudinea exprimării, printr-o trecere de la cunoașterea intuitivă (sigură) la cunoașterea reflexivă.

4. În loc de concluzii

Spuneam pe la începutul acestei expuneri că tocmai limbajul este cel care a condus la apariția conștiinței morale, deoarece i-a dat omului posibilitatea să anticipeze consecințele faptelor sale, să judece dinainte acțiunile ca fiind bune sau rele, drepte sau nedrepte ș.a.m.d. Iată că și asupra limbajului însuși, ca activitate, se poate exercita respectiva conștiință morală, generată chiar de limbaj. Și totuși, lucrul acesta nu ar trebui să ne surprindă prea mult când știm că ne mișcăm (ca ființe culturale) într-o lume impregnată (inevitabil) cu semnificații lingvistice. Limbajul este uimitor și prin această calitate extraordinară de a fi autoreferențial, de a putea „vorbi” despre sine însuși. Din acest motiv, Eugeniu Coșeriu, criticând cândva modelul semiotic propus de Roman Jakobson, a respins „funcția metalingvistică” identificată de formalistul rus, apreciind că aceasta se cuprinde, la rigoare, în funcția referențială („funcțiunea de reprezentare”), căci limbajul se poate referi și la sine, la fel cum se referă la oricare alt obiect din lumea noastră (vezi Coșeriu 1994: 148).

Bibliografie selective:

Coșeriu 1994 = Eugen[iu] Coșeriu, Prelegeri și conferințe (1992-1993) [Supliment la „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, t. XXXIII/1992-1993], Iași, 1994

Dumistrăcel 2021 = Stelian Dumistrăcel, Neliniști ale cititorilor lui Coșeriu? [pornind de la articolul Neliniștea vorbitorului, publicat în „Ziarul de Iași”, în iulie 2018], în „Limba română” (Chișinău), anul XXXI, nr. 4, 2021, p. 114-117

Graur 1987 = Al. Graur, Puţină gramatică [vol. I], Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987

Graur 1988 = Al. Graur, Puţină gramatică, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988

Isocrate 1969 = Pagini alese din oratorii greci. Vol. I: Andocide. Lisias. Isaios. Isocrate, Antologie, note biografice și traducere de Andrei Marin. Prefață și note explicative de Maria Marinescu-Himu, Editura pentru Literatură, București, 1969

Jaeger 1944 = Werner Jaeger, Paideia. The Ideals of Greek Culture, Translated from the German Manuscript by Gilbert Highet, Volume III: The Conflict of Cultural Ideals in the Age of Plato, Oxford University Press, New York – Oxford, 1944

Munteanu 2012 = Cristinel Munteanu, Problema „exprimării corecte” şi deontologia limbajului (cu un studiu de caz privind statutul cacofoniei în limba română), în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, Anul V, Nr. 2 (8), Lexic comun / Lexic specializat, Editura Institutul European, Iaşi, 2012, p. 120-134

Munteanu 2017 = Cristinel Munteanu, On Linguistic “Unconsciousness”. Some Introductory Remarks, în „Acta Universitatis Danubius. Communicatio”, Vol. 11, No. 2/2017, p. 21-27

Munteanu 2018 = Cristinel Munteanu, Despre conştienţa lingvistică, în Valentina Cojocaru et alii (editori), Variaţie în română şi în limbile romanice. Actele celui de-al XVII-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de Lingvistică (Bucureşti, 24-25 noiembrie 2017), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2018, p. 325-329

Munteanu 2019 = Cristinel Munteanu, John Dewey și problema sensului. Premise pentru constituirea unei hermeneutici integrale, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2019

Munteanu 2024 = Cristinel Munteanu, Despre exprimarea corectă (dinspre DOOM3), în „România literară”, nr. 1-2, 2024, p. 19

Rorty 1998 = Richard Rorty, Contingență, ironie și solidaritate, Traducere și note de Corina Sorana Ștefanov, Studiu introductiv și control științific de Mircea Flonta, Editura All, București, 1998.

Note:

¹ Am extras aceste formulări din diversele comunicate sau anunțuri ale respectivilor miniștri (Sorin Cîmpeanu, Monica Anisie, Ligia Deca) ori din declarațiile pe care aceștia le-au făcut în cadrul unor conferințe de presă. Propunerea cu pricina a venit dinspre o seamă de specialiști de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București.

² Recent (vezi îndeosebi intervențiile lui Alexandru Nicolae), pentru o predare mai eficientă a limbilor străine, s-a pus și problema revizuirii programelor școlare (prin întocmirea unor noi planuri-cadru) în sensul corelării conținuturilor gramaticii limbii române (ca [sub]disciplină) cu cele ale gramaticilor limbilor străine. În felul acesta s-ar obține o concordanță și în privința terminologiei întrebuințate în școală.

³ Până la un punct, se poate susține că (și la noi) se va fi petrecut cu termenul gramatică o evoluție semantică asemănătoare celei înregistrate de Richard Rorty în cazul sintagmei critică literară: „Odată ce aria criticii literare e atât de întinsă, sigur că are tot mai puțin sens să o numim critică literară. Însă, din motive istorice accidentale, având legătură cu modul în care intelectualii au obținut slujbe în universități pretinzând că urmează specialități academice, numele s-a fixat. Astfel că, în loc să schimbăm termenul de «critică literară» cu ceva precum «critică a culturii», noi în schimb am întins cuvântul «literatură» ca să acopere orice critică criticii literari. [...] Cuvântul «literatură» acoperă acum aproape orice tip de carte despre care e de conceput că ar putea să aibă relevanță morală – să schimbe sensibilitatea cuiva cu privire la ceea ce este posibil și important. Aplicarea acestui termen nu are nimic de-a face cu prezența «calităților literare» într-o carte.” (Rorty 1998: 146).

⁴ Ba chiar, depășind cadrul strict al limbii, ar trebui să li se predea (temeinic) elevilor și noțiuni de retorică, pentru a deveni capabili să se exprime nu doar corect, ci și adecvat (ori potrivit) în raport cu tema discursului (sau a discuției), cu interlocutorul (sau publicul) și cu circumstanțele în care ei vorbesc.

⁵ Din acest motiv, în bibliografie am indicat o singură carte-sinteză (cuprinzând prelegerile ieșene) din opera lui Eugeniu Coșeriu. Altminteri, precizez că îi datorez lui Coșeriu atât concepția despre „deontologia limbajului” (vezi Munteanu 2012), cât și interpretarea pătrunzătoare pe care a dat-o el faimosului paragraf din Politica lui Aristotel. Celelalte „descoperiri” din Isocrate și Dewey, precum și unele distincții conceptuale, le-am făcut pe cont propriu.

⁶ Am dat mai multe detalii despre ideile lui Isocrate în comunicarea mea, Isocrates and the Culture of Discourse (în curs de publicare), prezentată la “The 18^th Edition of the International Conference «European Integration. Realities and Perspectives» (Danubius University of Galaţi, May 19-20, 2023)”.

⁷ În traducerea românească (publicată în 1969), am operat o modificare esențială, în sensul că am înlocuit aproape peste tot termenul cuvânt cu termenul limbaj (iar într-una dintre fraze l-am substituit chiar cu discurs) pentru a reda mai adecvat semnificația termenului v.gr. logos din acel context. În aceeași direcție a mers, de regulă, și preferința traducătorilor străini în limbile-țintă.

⁸ Am recurs la Werner Jaeger (făcând apoi verificări și în câteva traduceri englezești, inclusiv în ediții critice bilingve), deoarece nu am avut la dispoziție o tălmăcire românească autorizată a frazei în cauză.

The ethics of language. Some clarifications

Keywords: ethics of language; E. Coseriu; philosophy of language; correct usage; Romanian grammar

In this article, I aim at discussing the “speaker’s anxiety/inquietude” (in Eugenio Coseriu’s terms), a concern which deserves to be treated very seriously, as Stelian Dumistrăcel also proved while defending the Coserian point of view. In this regard, I will try to present as simply as possible (“intelligible to all”) the way in which the “speaker’s inquietude” arose, since this special type of restlessness is the one from which the very deontology (or ethics) of language later emerged and evolved. Thus, I will explain how the concern for correct usage appeared (in rational order) and how it would manifest itself in general.