Nichita Stănescu. Poetica şi poietica trăirii (II)

În Elegia întâia, Nichita Stănescu rescrie liric traseul hegelian al ideii, în starea ei de autosuficiență, de virtualitate pură. Versurile poeziei au tăietură gnomică, sunt clare, precise, cu un sunet esoteric și un cifru imagistic apropiat de ermetism. Dacă la început cuvântul ca instrument al comunicării poetice, dar și ca expresie a comuniunii cu lumea era perceput sub specia identității și identificării cu lucrurile și cu eul cunoscător, ca o consecință a asumării nemediate a impulsului vitalist, senzorial, atunci pornind cu volumul 11 elegii, poetul oglindește în versul său tot mai mult și aporiile și stările de criză, meditând asupra diferenței fundamentale, asupra rupturii dintre dimensiunea interioară și cea exterioară a logosului.

În Elegii se relevă sugestiile mitologizării cuvântului poetic, la care se adaugă sentimentul tragic al cezurii dintre eu și lume, sentiment anunțat de inserția dureroasă a timpului dizolvant în volumul Dreptul la timp și de descoperirea alterității, ca distanță ontologică și gnoseologică dintre subiect și obiect. Antinomia eu/univers este rezultatul alienării ființei umane, cuvântul devenind un simulacru cognitiv, cum observă Ștefania Mincu: „Cuvântul este o absență ce suplinește precar alteritatea, distanța dintre eu și altul său, distanță ce se datorește în esență timpului. Definirea timpului devine din ce în ce mai grea; se descoperă o unicitate a lui, dar ca închidere, ca imposibilitate de răsfrângere în afară, mărginită fiind de abisul timpului, care este diferit de timpul conștiinței”. Desemnând în Elegii drama eului declanșată de alterarea ființei sub presiunea timpului și distanța dramatic resimțită dintre interioritate și exterioritate, poetul definește cuvântul ca realitate monolitică, eleată, suficientă sieși, care nu se înscrie în dinamica realului, fiind expresia unei interiorități închise etanș, ca și Ideea hegeliană: „El începe cu sine și sfârșește/ cu sine./ Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nicio coadă de cometă.// Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ și nici formă. Ar semăna întrucâtva cu sfera,/ care are cel mai mult trup/ învelit cu cea mai strâmtă piele/ cu putință. Dar el nu are nici măcar/ atâta piele cât sfera.// El este înlăuntrul desăvârșit, și,/ deși fără margini, e profund/ limitat./ Doar de văzut nu se vede” (Elegia întâia). Sugestia idealității cuvântului există în Elegii, chiar dacă ele transpun caracterul arbitrar și tragic, în același timp, al cuvintelor, entități lingvistice care denumesc și trădează obiectele, le desemnează și le de-semnifică, umanizând și mistificând astfel obiectualitatea lumii. În Cartea de recitire, Nichita Stănescu subliniază faptul că „poezia în esența ei nu ține de cuvinte. Esența poeziei nu trebuie mai întâi căutată în limbă… Limba pentru poezie nu este altceva decât un vehicul. Dar ea, poezia, se face simțită prin limbă, pentru că, din toate părțile trupului vorbirea seamănă cel mai puțin cu rădăcina sa, cu trupul, după cum frunza seamănă cel mai puțin cu rădăcina copacului”. Pe de altă parte, dacă în prima elegie tema identității este plasată sub spectrul interiorității, în perspectivă eleată, prin care Ființa, suficientă sieși, nu este dislocată de obiectualitatea lumii („El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuși punctul”), în Elegia a doua, getica se insinuează ideea alterității, a distanței dintre subiect și obiect și, implicit, sugestia înstrăinării ființei.

A cincea elegie, intitulată Tentația realului tematizează o stare de criză a subiectului în fața multiplicității universului, în fața alterității. Eul liric asistă la un „proces” care i s-a intentat de către elementele cosmosului, în numele alterității ireductibile a acestora, în numele incapacității conștiinței de a descifra lumea altfel decât în limbajul rațional, uman, mistificator și alienant („N-am fost niciodată supărat pe mere/ că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,/ pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări/ Dar merele, frunzele, umbrele, păsările/ s-au supărat deodată pe mine./ Iată-mă dus la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,/ tribunale rotunde, tribunale aeriene/ tribunale subțiri, răcoroase”). „Ignoranța” culpabilă a eului liric provine din absența armoniei cu lumea, căci conștiința percepe suprafețele lucrurilor, aparențele amăgitoare și superficiale, fără a avea acces la originaritate, la esența ultimă, la fiorul vital cu valoare de arhetip: „Iată-mă condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ Pentru nemișcare./ Sentințe scrise în limba sâmburilor./ Acte de acuzare parafate/ cu măruntaie de pasăre,/ răcoroase penitențe gri, hotărâte mie”. Deconcertarea, stupoarea eului derivă din confruntarea conștiinței individuale cu multiplicitatea universului, în condițiile în care fețele proteice ale realului refuză să se lase descifrate în ființa lor lăuntrică, își expun doar aparențele, exterioritatea, interzicând posibilitatea subiectului uman de a explora taina ultimă a elementelor: „stau în picioare cu capul descoperit,/ încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine/ pentru ignoranță…/ și nu pot, nu pot să descifrez/ nimic,/ și-această stare de spirit, ea însăși/ se supără pe mine/ și mă condamnă, indescifrabil,/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor”.

În acest fel, înțelegerea adecvată a lumii, în forma sa autentică, are un caracter utopic, după cum falia dintre eu și multiplicitatea universului este culpabilă, la fel ca relația dihotomică dintre cuvânt și obiecte, dintre conștiință și cuvintele ce sunt delegate pentru a exprima realitatea. A descifra, a înțelege, a figura, a reprezenta au forța unor verbe exponențiale a viziunii lirice a lui Nichita Stănescu din A cincea elegie, sunt cuvinte-cheie ce transpun relația dintre conștiința interogativă și universul indescifrabil ca intimitate ireductibilă. Tentația realului presupune refuzul înțelegerii sumare, neîmplinite și nedesăvârșite a lumii, este o tentație a limitelor cunoașterii, o provocare adresată conștiinței de elemente. Culpa eului liric este beatificantă, căci sensurile obiectelor și făpturilor sunt prelungiri ale conștiinței întrebătoare a poetului și modelate în conturul fragil al cuvântului. Eugen Simion consideră că „în Elegii tema este suferința de diviziune, tânjirea de unitate, ridicată la treapta cosmică […]. Obsesia rupturii aduce imediat, în această dialectică fecundă și sucită, ideea de culpabilitate. Refacerea  unității primordiale nu-i posibilă până ce poetul nu va ști limba sâmburilor, limba ierbii”. Idealul poetic este, în A cincea elegie, dictat de dorința de armonizare a conștiinței cu lucrurile, de comuniune între unu și multiplu, de refacere a echilibrului și a unității primordiale dintre eu și lume. Stilistic, poezia se impune prin aceeași viziune abstractă, specifică liricii nichitastănesciene, în care fervoarea ideii e modelată în termenii unei întrețeseri a vitalității limbajului liric cu vocația cultivării abstracțiunilor, cum observă Alex. Ștefănescu: „Nichita Stănescu este, mai mult decât alți poeți ai noștri, un iubitor de abstracții. O simplă operație statistică demonstrează că în versurile sale abstracțiile apar cu frecvența cu care apar în versurile lui Vasile Alecsandri diminutivele. Cifre și litere, infinitive lungi, figuri geometrice, noțiuni din diferite științe intră în mod curent, ca niște fire transparente, în țesătura poeziei sale și lor li se adaugă numeroase cuvinte obișnuite, golite de orice concretețe – pasăre, frunză, cal, capră, nor, floare – de parcă, înainte de utilizare, ar fi fost ținute în spirt”. Rezumând confruntarea eternă dintre subiect și obiect, dintre conștiință și pluralitatea lumii, Nichita Stănescu exprimă o poetică a crizei cunoașterii, a sensului încifrat și a dinamicii aleatorii a cuvintelor, în măsura în care limbajul intelectualizat, turnura gnomică a discursului liric, frazarea abstractizantă se regăsesc și în Elegia  a zecea, cu un subtitlu edificator (Sunt) ce exprimă miracolul existenței individuale, ca unitate corporală și afectivă a identității eului cu sine.

Asumarea propriei ființe și a realului sunt percepute ca o maladie a ființei care se înstrăinează progresiv de sine pe măsură ce integrează în metabolismul cunoașterii lumea exterioară. Cunoașterea înseamnă pentru Nichita distanțare vinovată față de propriul sine, alienare de eu prin raportare la altceva, reducere a conștiinței la ceva îndepărtat de esența sa: „Sunt bolnav. Mă doare o rană/ călcată-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fără nume fiind/ neauzul, nevăzul/ nemirosul, negustul, nepipăitul/ cel dintre ochi și timpan,/ cel dintre deget și limbă,– / cu seara mi-a dispărut simultan./ Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,/ nu există ochi pentru ce vine;/ vine mirosul, apoi liniște,/ nu există nări pentru ce vine;/ apoi gustul, vibrația umedă,/ apoi iarăși lipsă,/ apoi timpanele, pentru leneșele/ mișcări de eclipsă;/ apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare/ pe o ondulă întinsă,/ iarnă-nghețată-a mișcărilor/ mereu cu suprafața ninsă”.

Boala gnoseologică e tributară regimului cunoașterii, dinamicii percepției lumii, pentru că simțurile sunt instrumente nedesăvârșite ale asimilării formelor lumii, modul în care se formează reprezentările lucrurilor în conștiința sinelui poetic fiind fundamental diferit de imaginile furnizate de simțuri. De aici maladia, ce reiese din nevoia mereu contrazisă a unei cunoașteri subtile și totale, capabilă să circumscrie în mod autentic relieful și ritmurile și culorile lumii, mereu instabile și fluctuante („Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav/ de ceva între auz și vedere,/ de un fel de ochi, un fel de ureche/ neinventată de ere./ Trupul ramură fără frunze,/ trupul cerbos/ rărindu-se-n spațiul liber/ după legile numai de os,/ neapărate mi-a lăsat/ suave organele sferii/ între văz și auz, între gust și miros/ întinzând ziduri ale tăcerii./ Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat/ de ochi-timpan, de papilă-mirositoare./ M-au călcat aerian/ abstractele animale,/ fugind speriate de abstracți vânători/ speriați de o foame abstractă,/ burțile lor țipând i-au stârnit/ dintr-o foame abstractă./ Și au trecut peste organul ne-nveșmântat/ în carne și nervi, în timpan și retină/ și la voia vidului cosmic lăsat/ și la voia divină”). Neputința exprimării senzațiilor declanșează boala insatisfacției gnoseologice, generate de nostalgia absolutului, reînnoită, clamată, imposibilă („Organ pieziș, organ întins,/ organ ascuns în idei, ca razele umile/ în sferă, ca osul numit/ calcaneu în călcâiul al lui Achile/ lovit de-o săgeată mortală; organ/ fluturat în afară/ de trupul strict marmorean/ și obișnuit doar să moară./ Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană/ închipuită între Steaua Polară/ Și steaua Canopus și steaua Arcturus/ și Casiopeea din cerul de seară./ Mor de-o rană ce n-a încăput/ în trupul meu apt pentru răni/ cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze/ la vămi”).

Starea de ființă înseamnă suferință, boală, nostalgie purificatoare, tânjire după esențe și ideal, astfel încât eul liric încearcă să se identifice empatic cu manifestările cosmosului, iar suferința și dereglările lucrurilor și ființelor par suferințe proprii, manifestări ale voinței de empatie și de consonanță. Regăsirea eului în lume exprimă vocația comuniunii, identității de esență cu elementarul, după cum răsfrângerea chipului uman în oglinzile firii trădează corespondența secretă, echilibrul, armonia cu lumea. Iată de ce poetul pare să sufere „de-ntreg universul”, chiar din momentul în care ecourile acestuia i se trezesc în conștiință: „Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun, căci el suferă/ de-ntreg universul./ Mă doare că mărul e măr,/ sunt bolnav de sâmburi și de pietre,/ de patru roți, de ploaia măruntă/ de meteoriți, de corturi, de pete./ Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,/ organul numit taur mi-a fost înjunghiat/ de fulgerul toreador și zigurat/ pe care tu arenă-l ai/ Organul Nor mi s-a topit/ în ploi torențiale, repezi,/ și de organul Iarnă, întregindu-te,/ mereu te lepezi./ Mă doare diavolul și verbul,/ mă doare cuprul, aliorul,/ mă doare câinele, și iepurele, cerbul,/ copacul, scândura, decorul./ Centrul atomului mă doare,/ și coasta cea care mă ține/ îndepărtat prin limita trupească/ de trupurile celelalte și divine./ Sunt bolnav. Mă doare o rană/ pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârșitul Sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă”. Pentru Nichita Stănescu lumea exterioară există doar în măsura în care se reflectă în conștiința eului, cu rezonanțe, semnificații și ecouri vibrante, cum subliniază criticul Ion Pop: „Se poate spune că lumea obiectelor există pentru poet în măsura în care este în stare să provoace, să emită vibrații sau reflexe, ori să le prelungească efectul dinamic-transfigurator. Imaginarul său se anunță a fi dominat, sub acest aspect, de figuri ale transparenței și oglindirii, de o materie negându-și opacitatea, lăsându-se pătrunsă de undele luminoase”. Finalul poeziei sugerează un scenariu al cunoașterii în care se reunesc într-o ambivalență empatic-transfigurativă încremenirea eleată a Unului și efervescența multiplului: „Nu sufăr ceea ce nu se vede,/ ceea ce nu se aude, nu se gustă,/ ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape/ în încreierarea îngustă,/ scheletică a insului meu,/ pus la vederile lumii cei simple/ nerăbdând alte morți decât morțile/ inventate de ea, să se-ntâmple./ Sunt bolnav nu de cântece,/ ci de ferestrele sparte,/ de numărul unu sunt bolnav,/ că nu se mai poate împarte/ la două țâțe, la două sprâncene,/ la două urechi, la două călcâie/ la două picioare în alergare/ neputând să rămâie./ Că nu se poate împarte la doi ochi,/ la doi rătăcitori, la doi struguri,/ la doi lei răgind și la doi/ martiri odihnindu-se pe ruguri”.

Elegiile parcurg un traseu al cunoașterii lirice în repertoriul căruia se regăsesc aspirația spre esențe, identificarea cu ritmurile lumii și consonanța cu senzațiile prin care zvonurile adâncurilor se mântuie liric.

Bibliografie:

Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu, Pitești, Paralela 45, 2006

Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești, Brașov, Aula, 2005

Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Târgu-Mureș, Editura Universității „Petru Maior”, 2011

Iulian Boldea, Modernism and Postmodernism in Romanian Poetry. A brief Outline, Saarbrucken, Germany, Lambert Academic Publishing, 2015

Corin Braga, Nichita Stănescu – orizontul imaginar, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Cluj-Napoca, Dacia, 2002

Daniel Dimitriu, Nichita Stănescu – geneza poemului, Iași, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, 1997

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Paralela 45, 2008

Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, București, Albatros, 1980

Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1974; ediția a doua, revăzută, 1978

Alex. Ștefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, București, Minerva, 1986

Doina Uricariu, Nichita Stănescu – lirismul paradoxal, București, Du Style, 1998

Nichita Stănescu. Poetics and poietics of living (II)

Keywords: poetry; poietics; harmony; essence; language

In Nichita Stănescu’s poetry the universe is dominated by the effluvia of love, which produces an empathic and visionary communion, with orphic, founding reflections. On the other hand, the poet transcribes spiritualized landscapes, shrouded in a seraphic light and melodious ambience, in which beings find themselves in ecstatic harmony. Existence itself is perceived under the sign of paradox and antinomies, whereby the multiple, the spiritual and the corporeal, the dynamic and the static seem to devote themselves to the complementary and fascinating meanings of existence, the relation of the self to being ambiguous, insofar as affirmation and negation, essence and phenomenality come together in the combinatory games of consciousness and language.