Cum se construiește un destin

Dacă Istoria o fac cei puternici, dând peste cap – cu aroganța lor și cu vrajba dintre ei – soarta popoarelor „inferioare” și impunându-le rânduieli străine, istoriile mărunte, nesocotite de manuale și de tratate, mărturisesc adesea despre indivizi care nu s-au lăsat la cheremul vremilor, ci, îndârjiți parcă și mai mult de ostilitatea acestora, și-au clădit un destin interior în stare să depășească orice opreliști. Ei au făcut față – fără a li se știrbi nici demnitatea, nici omenia – războiului, epidemiilor, foametei, regimurilor totalitare, anilor de temniță, deportărilor forțate.

O astfel de supra-viețuitoare (preocupată așadar nu numai de simpla viețuire) este nonagenara Taisia Panfilov, basarabeancă născută în satul Țânțăreni, județul Orhei, la 24 ianuarie 1934. Ea și-a publicat acum câteva luni un volum de memorii, la Editura Primus din Oradea, cu titlul Fata lui Iosif. Cu toate că  însemnările orbitează în jurul personajului central – Taisia, fiica lui Iosif Pranițchi, dascăl de biserică, și a Verei (în acte: Varvara) Ambrosi-Pranițchi, croitoreasă –, cartea se constituie și într-o cronică de familie, urmărită timp de aproape un secol. Parcurgând-o, se desfășoară înaintea noastră implicit povestea românilor dintre Prut și Nistru, într-o epocă vitregă, mai puțin stimulatoare înfăptuirilor personale și colective.

Autoarea își redactează memoriile direct la computer, deși – recunoaște ea în Prolog – abia la 85 de ani a început să-l folosească. Fiecare nouă izbândă tehnologică îi provoacă, de aceea, nedisimulate satisfacții și încredere în puterile ei: „Sunt tare mândră de ce am obținut azi! Am deschis singură calculatorul și am găsit rândurile puse la păstrare. E un sentiment deosebit, de respect față de sine” (p. 5).

Capacitatea aceasta de a veni în întâmpinarea destinului, de a nu se lăsa copleșită de înaintarea în vârstă a moștenit-o memorialista de la bunica ei dinspre tată, mâca Vasilica, o femeie aprigă, care în 1947, atunci când a murit, la 113 ani (de foame, nu de bătrânețe!), „punea ața în ac, spărgea nucile cu dinții, avea dantura completă”; „n-am auzit-o să se vaiete – își amintește nepoata ei –, să se plângă de ceva; mergea așa de repede, încât eu nu mă puteam ține după ea” (p. 19).

Scriind și scriindu-se, Taisia Panfilov își pune la încercare memoria, scoate din tainițele sufletului și ale minții fapte de viață, figuri umane și frământări ale epocii care i-au configurat un anumit profil al personalității și o viziune proprie asupra existenței. Aflăm, printre altele, că naratoarea nu a apucat să se bucure de tatăl ei. Acesta a părăsit-o la opt zile de la naștere. Știe doar că, atunci când moașa a pus-o în brațele lui, Iosif ar fi zis: „Va fi frumoasă, deșteaptă, va fi apreciată, admirată, cunoscută de întreaga lume, dar nu va avea noroc de tată” (p. 235). I-a pecetluit însă întreaga devenire imaginea pe care i-a inoculat-o mama despre fostul soț: „Papa era frumos, înalt, avea un mers mândru, cu spatele drept, cu un baston în mână – așa era la modă, se purta mai mult de fudulie, pentru a se evidenția” (p. 11). Iar peste câteva pagini: „Povestirile mamei despre tatăl meu m-au motivat foarte mult, căutam să fiu exemplu în toate: să am ținuta dreaptă, să țin capul sus, mândră, nu cu capul plecat, de parcă aș căuta ceva ce a pierdut cineva să găsesc eu. Când mergi pe drum, prin ținuta ta parcă spui cine ești, iar prin poziția corpului și prin expresia feței tale, de om stăpân pe sine și mulțumit de viață” (p. 27).

Spatele neîncovoiat – de vremi, de șefi, de lipsuri și de suferințe – constituie însuși laitmotivul cărții, călăuza la care face apel protagonista de fiecare dată când viața îi probează marginile. „Și atunci când dormeam – găsim notat la pagina 63 – căutam să țin spatele drept, ca Papa”...

Adevăratul model, pe care a avut ocazia să-l urmărească pe viu, decenii bune, a fost însă Mama. Rămasă văduvă, cu doi copii mici – după moartea lui Iosif, apoi cu trei – după decesul lui Gurie Mihailov, celălalt soț, ea nu dorește decât să facă din aceștia oameni vrednici, care să ia singuri decizii, să fie responsabili, cinstiți, să se descurce – fără să apeleze la alții – în orice împrejurare, să ignore vorbele grele, nedrepte [„să nu atragi atenție la bârfe (...); tare te ajută când poți face glume pe seama ta, dacă ai umor. Doamne ferește să te superi, vor râde și se vor distra pe seama ta până la adânci bătrânețe!” – p. 91], să cearnă cu grijă laudele ce li se aduc („dacă te laudă dușmanul, caută unde ai greșit; dacă te ocărăște, ești pe drumul cel bun, dar nici cu... Capul plecat nu-l taie sabia nu merge...” – p. 198), să impună respect chiar și în circumstanțe cotidiene firești [„Fântâna era la colțul casei, dar (mama – n.n.,  D.M.) niciodată nu-și permitea să se ducă la fântână cu pestelca (șorțul) legată la brâu” – p. 236].

Copiii cresc cu convingerea că ceea ce vor deveni ca adulți se răsfrânge asupra celor care le-au dat viață: „Pleci la carte – îi spune mama la 1 septembrie 1949, când Taisia părăsește casa părintească pentru a merge la școala din Orhei –, dar să nu uiți, eu ți-am fost și tată, și mamă, de purtarea ta depinde onoarea mea” (p. 63, s.n., D.M.). Îndemnul acesta o va însoți toată viața.

Urmează ani și ani de învățătură, la zeci de kilometri de satul natal, prilej pentru memorialistă de a radiografia prefacerile suportate de sistemul de învățământ din Basarabia în a doua jumătate a secolului trecut. Dacă la început Taisia va suferi din cauza discriminărilor socioeconomice („La lecții, stăteam în ultima bancă, ca cei mai proști sau din familii vulnerabile, o păcătoșenie de copil al nimănui” – p. 52), treptat, rezultatele de excepție îi asigură o poziție fruntașă la panoul de onoare al școlii, alături de Ștefan Panfilov, cel care mai târziu îi va deveni soț. Dorința de a învăța izbutește să estompeze chiar și precaritatea hranei. Cu atât mai mult cu cât era conștientă că, pentru tainul ei zilnic (câteva boabe de grâu prăjit, mestecate pe îndelete, ca să țină de foame), Vera Pranițchi trebuia să coasă o rochie pentru nevestele rușilor.

Până la șaisprezece ani, când a primit o pereche de șoșoni, a purtat papuci „din piele de porc vopsită cu dohot, de murdăreai tot ce se atingea de ei, mai mare rușinea...” (p. 81). Cum nu erau nici bani, nici produse de cumpărat, unii băieți încă purtau mantale soldățești. La internat, locuiau câte 28 într-un dormitor, cu paturile lipite, fără oglindă și cu apă doar pentru băut (p. 83).

Chiar și mai târziu, în anii de profesorat, încălțămintea o procura de la talcioc, iar hainele erau cusute de mama ei, din materiale ieftine. Însă nici acum sărăcia nu bate mândria și conștiința valorii profesionale: „Eram aproape dezbrăcate, dar ne țineam tare ca specialiști” (p. 113). În pofida competențelor unora dintre ei, dascălii moldoveni au fost supuși multor umilințe, defăimărilor, abuzurilor, controalelor frecvente din partea superiorilor, erau repartizați la școli modeste și rareori evidențiați oficial pentru munca lor. Taisia Panfilov a fost printre puținii care au beneficiat de asemenea recompense (titlul de Învățătoare Emerită a RSSM, distincție aprobată de Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM – 1978; Insigna de Onoare ș.a., „toate cu chipul lui Lenin”). Dacă nu ar fi declarat cu diverse prilejuri (anchete, formulare etc.) că se trage din țărani mijlocași (nu din dascăl de biserică), cine știe care ar fi fost destinul ei...

Activitatea învățătorilor – aflăm din capitolul dedicat perioadei Șișcani – nu se rezuma la procesul didactic propriu-zis. Li se repartizau sectoare pentru propagandă prosovietică și antiromânească (p. 118). Taisia Panfilov a avut însă curajul de a nu folosi limba rusă în cadrul reuniunilor profesorale. Ea și-a asumat menirea de a-și forma elevii în spiritul dragostei de neam, al tradiției, al muncii oneste. Adolescentele erau învățate să-și coasă ele însele rochiile. Se organizau excursii la diverse obiective culturale, dar copiii erau duși periodic și la granița cu România („Ia, uite, îs îmbrăcați ca la noi!” – aceasta a fost reacția lor când au văzut românii de dincolo de sârma ghimpată).

În 1982, când a ajuns directoare la Școala Nr. 22 din Chișinău (Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” de astăzi) – dotată cu cinematograf, laboratoare, cabinet stomatologic ș.a.m.d. –, Taisia Panfilov a știu ce are de făcut. Întâi și-a angajat ca profesori îndeosebi dintre foștii elevi, crescuți după principii morale și profesionale sănătoase, valide în orice vremi. S-a ocupat în același timp de copii, hotărâtă „să-i ajut(e) să-și păstreze identitatea, să fie mândri de ea și să cunoască și limba rusă mai bine chiar decât rușii, ca să poată activa în orice domeniu economic” (p. 220). În viziunea ei, „fiecare copil [...] trebuie cercetat și ajutat să se descopere, să crească omul mulțumit de sine, un om fericit, capabil să înfrunte nedreptățile, să lupte pentru viață orice s-ar întâmpla, să fie un om cu demnitate și respect de sine, să aibă simțul responsabilității și autoaprecierii locului său în societate și a propriilor forțe” (p. 229).

Observăm că evoluția protagonistei are mereu în fundal o anumită ambianță, autoarea străduindu-se să nu lase deoparte evenimente colective care i-au călit caracterul, din care a extras învățăminte. Ne gândim la anii de război (cu ocuparea locuinței părintești întâi de către nemți, apoi de mai multe valuri de ruși), la perioadele de foamete (când se hrăneau cu turte de nalbă) și de sărăcie (neavând încălțăminte, copiii umblau desculți: „Toți mergeam în vârful degetelor, de durere. Când nu mai puteam, mergeam la «doctorul» satului, moș Vasile. Ne «curățea» bătăturile cu briceagul, ne «opera» pe viu...” – p. 47), la epidemia de tifos, la bejenia familiei timp de câteva luni, la vremile imediat postbelice (când unii copii își găseau sfârșitul jucându-se cu grenade adevărate). Lor li se adaugă trecerea, de mai multe ori, de la alfabetul latin la „chiriliță” și invers, precum și schimbarea de cinci ori a cetățeniei. Li se adaugă relațiile deloc amiabile dintre „eliberatorii” ruși – hotărâți să extirpe vechile rânduieli, porniți vehement împotriva României și a limbii române, instalați pe viață în Basarabia – și populațiile de localnici („ne priveau ca pe niște aborigeni care nu meritam niciun pic de respect” – p. 149; „considerau că au venit în Moldova să ne ridice nivelul de cultură, să ne învețe să nu mai trăim cu caprele și cu porcii în aceeași odaie” – p. 206).

Găsim și pagini mai senine, cum sunt acelea care înfățișează diverse obiceiuri. La hramul bisericii, de pildă, bucătăresele voluntare preparau găluște (sarmale) pentru întreaga comunitate, copiii înșiși fiind implicați („Așa se făcea educația, prin exemplu, prin participare la evenimente, adesea mai mult jucându-ne, dar ce aveam de învățat, prindeam” – p. 12). La nunțile sătești se dansa pe semințe de cânepă, împrăștiate pe podeaua de lut, ca să nu se ridice colbul, semințe ce trosneau în focul dansului (p. 26). Reținem, de asemenea, ghilitul valurilor de pânză pentru ștergare [„din tulpina unui copac gros se scotea miezul și se punea țesătura, apoi se acoperea cu un zolnic, se turna apă fierbinte cu cenușă de lemne, se acoperea bine și se lăsa pe noapte să se albească, apoi tot la izvor, pe capul nostru (al copiilor – n.n., D.M.), venea” – p. 236]. Sunt fapte de viață rememorate cu nostalgie și cu orgoliul celui plecat din sat care știe a prețui tezaurul – inclusiv lingvistic – din bătrâni.

Volumul – aflăm înspre final – a fost scris în pandemie și încheiat în Noaptea de Înviere. În dangăt de clopote și sirene de ambulanță. Între bucurie și suferință.

Taisia Panfilov a împlinit în ianuarie 2024 nouăzeci de ani. Dacă socotim toate întâmplările și evenimentele care i-au reconfigurat de atâtea ori hotarele proprii, putem spune că acestea au fost pentru mai multe vieți. Putem spune, în egală măsură, că acela care îi lecturează memoriile – semnificative mai puțin pentru dimensiunea lor estetică, însă valoroase grație mesajului încorporat – nu doar urmărește un destin cu totul aparte, dar are și ce să învețe.

How to Build a Destiny

Keywords: inner destiny; Fata lui Iosif/Joseph’s Daughter; totalitarianism

Cum se construiește un destin (How to Build a Destiny) is an article based on the memoir volume entitled Fata lui Iosif/Joseph’s Daughter (Primus Publishing House, Oradea, 2023), signed by Taisia Panfilov, an author originating from Bessarabia. As the presentation of the book unfolds, the exegete mainly describes the memoirist’s life and career (a former mathematics teacher, as well as a school principal), but she also considers aspects related to the history of the Romanians situated between the rivers Prut and Dniester (the last century), with all its vicissitudes.

The fact that suffering and injustice neither inhibited Taisia Pranițchi-Panfilov’s “inner destiny”, nor perverted her character, is also highlighted in the article. On the contrary, the two were built through trials that strengthened her personality and reconfirmed her trust in genuine values within every new challenge.