Eugen Simion şi hermeneutica discursului autobiografic

Unul dintre cei mai importanţi critici literari români, Eugen Simion s-a impus în critica literară românească prin tonul judicios, prin lipsa exceselor temperamentale sau a stridenţelor expresive, căutând punctul de echilibru care să surprindă în dinamica sa intimitatea textului, substanţa lăuntrică a operei în adevărul său ultim. În cartea sa Genurile biograficului, Eugen Simion interpretează texte plasate sub semnul scriiturii autospeculare, semnate de Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Borges, Paul Goma, Petre Pandrea, Valeriu Cristea ş.a., într-un demers de definire şi de clasificare a unor texte apropiate prin apartenenţa la gen, dar distincte prin unele aspecte individualizatoare: „Naratologii mai noi (de felul lui Philippe Lejeune sau Jaap Lintvelt) includ memoriile în spaţiul naraţiunii la persoana întâi, căreia-i determină specificitatea literară în funcţie de relaţia autor-narator-personaj (actor). Ca şi în cazul jurnalului intim sau autobiografiei, cele trei instanţe narative coincid: autorul este totuna cu cel care povesteşte şi se identifică, în egală măsură, cu acela despre care se povesteşte. Cum vom deosebi, atunci, o pagină de memorii de o pagină strict autobiografică sau de fragmentele scoase dintr-un jurnal intim? Sunt mai multe răspunsuri la această întrebare. Philippe Lejeune, care a studiat în cărţile sale (Le pacte autobiographique, Je est un autre, Moi aussi) aceste raporturi, spune că autorul de memorii se comportă ca un martor dublu: al existenţei sale şi al epocii sale. (…) În autobiografie şi în jurnalul intim obiectul discursului este individul însuşi (cel care narează), în memorii naratorul se povesteşte pe sine, dar povesteşte mai ales lumea prin care trece…” Desigur, orice clasificare impune o anumită rigiditate în încadrări, criticul nuanţând astfel de tipologii inflexibile: „Observaţia este în esenţă justă, dar ea nu lămureşte prea bine ce desparte, de pildă, o carte de memorii (Saint-Simon) de o autobiografie de tip Cellini. Ce volum de memorii nu cuprinde implicit o biografie a autorului (o autobiografie) şi ce autobiografie nu este, în fapt, şi o istorie a epocii, a grupurilor sociale, a moravurilor şi mentalităţilor?”.

Radiografiind articulaţiile speciei literare a jurnalului, Eugen Simion subliniază ambiguitatea structurală a acestuia, dualitatea perspectivelor scriiturii, într-un demers care exprimă complexitatea acestui tip de discurs literar care mizează pe o alternanţă a ipostazelor, imaginilor şi fantasmelor eului: „Orice jurnal intim este o pendulare între două imagini: una ce ni se oferă şi alta pe care o deducem, iar lectura jurnalului nu e în fapt decât încercarea de a pune în acord aceste două fantasme care se ascund una după alta”. Scriitura autobiografică încalcă, adesea, normele literarităţii, adoptând propriile sale reguli, paradoxale, ambigue, sinuoase: „Într-un gen în care regulile literaturii sunt sistematic boicotate şi însăşi dorinţa de a face literatură este interzisă, există un număr de reguli/clauze, «legi» (cea dintâi este legea de a nu avea legi) care asigură funcţionarea textului”. Retorica jurnalului intim sfidează de fapt orice retorică a literaturii, prin dezamorsarea, premeditată sau subînţeleasă, a convenţiilor prestabilite. Literatura subiectivă, dificil de definit şi de analizat, e circumscrisă de critic în articulaţiile sale cele mai fine, jurnalul fiind definit ca un „contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”.

Judecata literară a scrierilor aparţinând genului subiectiv trebuie să adopte, crede Eugen Simion, o viziune relativizantă, în măsura în care „este greu să judeci astfel de scrieri cu obişnuitele criterii critice pentru că ai sentimentul că valoarea lor depăşeşte literatura pe care în mod inevitabil o conţin. Cel mai bun lucru este să le citeşti şi să laşi pe Madama Estetică, vorba lui Gherea, să se odihnească. Existenţa îşi impune propria retorică”. Firea bonom-moralistă a criticului reiese mai ales din portretele sale, cu desen riguros şi suplu, cu tăietură sigură şi cu optimă încadrare în context, prin care se accentuează sugestivitatea lor personalizantă: „La 29 de ani Sainte-Beuve poartă o bonetă de bumbac, are burtă (façon Benjamin Constant – jeune) şi nu priveşte niciodată omul în faţă. E scund (1,60 m), are umerii strâmţi, nasul mare şi bărbia proeminentă. Aerul lui ecleziastic intimidează. Participă la început la bătăliile romanticilor, dar, odată cu vârsta, criticul începe să caute prieteniile utile, frecventează saloanele influente, se amestecă în politică şi nu dispreţuieşte onorurile. Pentru a intra în Academie face vizite protocolare. Ajunge, în fine, academician şi senator. E fericit? Paginile intime ni-l arată veşnic iritat. Se fereşte să scrie despre contemporani, iar când scrie e foarte prudent. Pe tineri nu-i ia în seamă: să mai aştepte! Tinerii se cheamă însă Baudelaire, Nerval şi n-au răbdare să aştepte verdictul criticului”.

Atras de constituţia psihologică a creatorilor, Eugen Simion cultivă portretul nuanţat, clarificator, prin care surprinde zonele de penumbră ale „personajelor” sale, cum e cazul unui portret al lui Maiorescu, în care figura oficială, aulică a criticului junimist este retuşată, percepută într-o lumină nouă, distinctă, atrasă de antinomii, de reculul în spaţiul intimităţii, de misterul ambivalenţei temperamentale: „Ce se întâmplă mai departe contrazice şi mai mult ideea unui Maiorescu rece, calculat, arivist. Complicaţiile în care intră (scandalul de la Şcoala Centrală de fete, amorul, aproape conjugal, cu Mite, divorţul de Clara, crizele de disperare şi singurătate etc.) denotă mai degrabă altceva. Un ambiţios, un carierist dornic să ajungă ar fi procedat altfel, ar fi evitat anumite situaţii, şi-ar fi stăpânit mai bine sentimentele… Dimpotrivă, Maiorescu produce tărăboi (cum îi scrie lui Carp) oriunde se bagă, recomandă prudenţa şi nu practică deloc prudenţa… Cultivă teoretic discreţia, dar este acuzat public pe drept sau pe nedrept de imoralitate… Este greşit să credem (cum crede G. Călinescu) că Maiorescu trece cu umor peste aceste încercări… Scrisorile şi jurnalul arată, dimpotrivă, o mare inchietudine şi, în anumite clipe, omul este sincer disperat… Maiorescu este, repet, un suflet conjugal şi chiar în aventura tăinuită cu Mite el trăieşte într-o conjugalitate amoroasă”.

Livrat lucidităţii constitutive şi angoaselor bine mascate de structura unei fraze critice limpezi şi controlate mai tot timpul, Eugen Simion îşi construieşte cu migală aserţiunile, trăind cu patimă refulată şi cu nesaţ epicureic literatura, spaţiu ficţional în care, vorba criticului, „totul se transformă (frumosul este ideea sensibilă în mişcare), ceva se pierde, esenţialul se păstrează şi se reinventează”. Inventiv, seducător, fantezist, când retractil, când energic, dinamic şi suplu totodată, discursul critic este, în cazul lui Eugen Simion, spaţiul de întâlnire a voluptăţii lecturii şi al raţionamentului riguros, corectat tot timpul de dilemele şi meandrele sensibilităţii.

În viziunea lui Eugen Simion, actul critic trebuie să îşi asume beneficiile complexităţii sale structurale, rosturile nuanţărilor fecunde şi ale creativităţii fascinante, şi, pe de alta, trebuie să exprime, dincolo de orice turnură raţionalizantă, sensibilitatea celui care interpretează relieful textului literar. Pe de altă parte, finalitatea esenţială a actului critic este redată de explorarea profunzimilor textului, prin voinţă de sistematizare a alcătuirii proteice a operei literare. Demersul critic al lui Eugen Simion are ca obiect analiza operei literare în textul şi în contextul său, în grila adevărului şi obiectivităţii, exigenţa echidistanţei, respectul părerii contrare, admiraţia, dar şi riscul judecăţii severe, asumate cu rigoare, fineţe şi siguranţă, fiind reperele unui astfel de demers de anvergură şi responsabilitate etică. În acelaşi timp, critica lui Eugen Simion mizează identificarea cu textul şi pe distanţare, pe un impuls simpatetic şi, totodată, raţionalizant. Opera literară este, astfel, modalitate de reinventare a creatorului, sau, cu alte cuvinte, un punct de cotitură în biografia interioară.

În acelaşi timp, opera nu poate fi desprinsă de context, sunetul textului păstrând ceva din fundalul istoric care îi afectează timbrul şi rezonanţa, criticul referindu-se la şansele autorului de a reveni în textul din care a fost exilat de exigenţele criticii pozitiviste, revenire care nu presupune, desigur, recursul la criterii fundamentate pe biografie. Relevante sunt şi unele reflecţii cu substrat etic, meditaţia asupra condiţiei memorialistului în era postmodernă, când alura pedagogică a autorului ficţiunilor intime se atenuează, memorialistul însuşi supunându-se legilor marketingului şi mizând pe efecte comerciale sau publicitare. În esenţă, recluziunea memorialistului este înlocuită cu dinamica existenţei expuse monden sau social.

Surprinzătoare este mobilitatea privirii criticului, percepţia sa hermeneutică disponibilă la experienţe scripturale diverse într-o dispoziţie empatică, prin care se încearcă descifrarea adâncurilor textului, prin captarea sensurilor ultime, specifice. De aspect oarecum apolinic, din care crispările par să absenteze, critica lui Eugen Simion nu e mai puţin bântuită de nelinişti, îndoieli şi interogaţii, contrase totuşi într-o scriitură sobră, echilibrată,  detaşată.

Neîncrezător în privinţa metodelor constrângătoare, care îngrădesc interpretarea disponibilă, mobilă, nuanţată a intimităţii textului literar, Eugen Simion nu e cu totul străin de tematism, metodă critică exersată în cartea Dimineaţa poeţilor, în care sunt recuperate hermeneutic figuri ale poeziei premoderne, într-o lectură proaspătă şi clară a creaţiilor unor poeţi racordaţi la sensibilitatea cititorilor de poezie de azi, printr-un fel de comuniune empatică între ochiul criticului şi opera analizată, prin metafore critice ce îndrumă analiza spre orizontul unei interpretări comprehensive. Uneori, criticul preia tonalităţi ale autorilor comentaţi, împrumută sintagme sau accente afective, pentru a ilustra mai bine o anume creaţie, un stil sau o atitudine. Definitorie este unitatea temperamentală şi stilistică a scriiturii, obiectivate, refuzând excesele de viziune, interpretare, umoare. Cultivând măsura şi nuanţa, Eugen Simion nu s-a remarcat prin iconoclastii, gesturi de inclemenţă, judecăţi extreme. Chiar dacă unele texte critice nu sunt ocolite de demonul îndoielilor, dispuse, totuşi, în fraze critice sugestive, delicate, expresive. Prin dinamica echidistanţei şi a ardenţei, prin ambivalenţa măsurii şi a pasiunii receptării, se detaşează o problemă de gust, de temperament, de expresie. Există unele preferinţe ce au ca punct de plecare structura temperamental-expresivă a criticului: „Criticul e acelaşi în paginile consacrate poeziei ca şi prozei, teatrului ca şi criticii. Gusturile lui mi se par totuşi limpezi, în ciuda felului cumpănit şi «democratic» de a comenta literatura. De exemplu, nu cred că mă înşel spunând că Eugen Simion şi-a făcut despre poezie o anumită imagine care – deşi grija de a întrebuinţa în fiecare caz instrumentul adecvat, precum şi toleranţa arătată diferitelor formule poetice, sunt incontestabile – divulgă unele preferinţe sau inaderenţe. Cele dintâi se referă la poezia gravă, îndeosebi lirică şi confesivă şi în care, în plus, poate fi urmărită simbolistica ascunsă ori un anumit substrat mitic. Ingeniozitatea, spiritul ludic, ironic, intruziunea epicului şi teatralului în lirică trezesc mefienţa criticului. O ierarhie nemărturisită (şi poate nu deplin conştientă) a speciilor poate fi, în parte, responsabilă de această împrejurare” (Nicolae Manolescu).

Multe interpretări exprimă opţiunile estetice, etice şi existenţiale ale autorului, conform preferinţelor de lectură ale unui critic pentru care definitorie este expresia adecvată, relevanţa tonalităţii, luciditatea analizei şi impulsul empatic, efortul de înţelegere sprijinindu-se pe empatie şi exultanţă afectivă, precum într-un text despre Maria Banuş: „Clarviziune agonică? Iată o interogaţie tulburătoare şi o definiţie posibilă a poeziei care îşi redescoperă tonalitatea adecvată şi uneltele. Poezia Mariei Banuş devine cu adevărat agonică în sens mai profund existenţial: începe să vorbească de hotare şi răspântii, de apăsarea de fulg a melancoliei şi, din ce în ce mai insistent şi mai convingător liric, de moarte”.

Percepând literatura în esenţa ei ca o „sfidare a retoricii”, Eugen Simion se distinge în critica literară românească prin tonul judicios, lipsa exceselor şi a stridenţelor, relevanţa interpretărilor stimulatoare şi eficiente. Marian Papahagi defineşte cu acuitate acest stil critic marcat de echilibru şi sobrietate: „Luate în parte, propoziţiile sunt simple, scurte, fără podoabe, tonul fără nimic uscat şi academic, cu vagi inflexiuni de limbaj familiar, e, în ansamblul său sobru, reţinut; ieşirile temperamentale, excesele lipsesc. O senzaţie de stenic echilibru se desprinde din toate paginile. Este limpede modelul reprezentat de Lovinescu”.

Figura spiritului critic are, într-adevăr, câte ceva din efigia olimpiană lovinesciană, din înclinaţia acestuia spre clasicitatea expresiei şi din preferinţa pentru ironia subţire, în care provocările lucidităţii sunt transpuse într-o expresie limpede şi pregnantă.

Bibliografie:

Andrei Grigor, Eugen Simion, Braşov, 2001

Irina Petraş, Panorama criticii literare româneşti 1950-2000, Cluj-Napoca, 2001

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, 2002

Serafim Duicu, Paralaxe critice, Tg.-Mureş, 2006

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, 2008

Eugen Simion – 80 (coord. Lucian Chişu, Gheorghe Chivu, Andrei Grigor), Bucureşti, Tracus Arte, 2013

Iulian Boldea, Eugen Simion – voluptatea lecturii, în revista „Contemporanul. Ideea Europeană”, nr. 7, 2016.

Eugen Simion and the hermeneutics of autobiographical discourse

Keywords: hermeneutics; autobiography; discourse; language; analysis

Radiographing the articulations of the literary species of the diary, Eugen Simion underlines its structural ambiguity, the duality of writing perspectives, in an approach that expresses the complexity of this type of literary discourse that relies on an alternation of hypostases, images and phantasms of the self. The rhetoric of the diary actually defies any rhetoric of literature, by disarming, premeditated or subconsciously, the established conventions. Subjective literature, difficult to define and analyse, is circumscribed by the critic in its finer articulations, the diary being defined as “a contract of the author with himself, a contract or pact of confidentiality which, if not destroyed in time, becomes public and forces the gates of literature open”.