Despre felul în care se lămurește literatura
Pentru tiparIntitulat Regăsirea de sine în literatura română (Chișinău, Editura Arc, 2023), volumul exegetei Ana Bantoș cuprinde studii critice, eseuri și cronici apărute în ultimul deceniu în publicații precum „Limba Română” (majoritatea), „Nord Literar” și „Revista literară”. Printre autorii tratați se află și câțiva din spațiul românesc de dincoace de Prut (Ioan Alexandru, Eugen Simion, Valeriu Stancu, Nichita Danilov, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja, Iacob Florea, Ion Deaconescu), dar și de pe alte meridiane (Macedonia, Senegal, Franța, Congo, Italia, Ucraina, Turcia, Maroc, Letonia). Ca și în celelalte proiecte critice ale autoarei – Creație și atitudine (1985), Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (2000), Recuperarea autenticului (2006), Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (2014), Literatura basarabeană și modelele literare europene (2013) –, ne întâmpină și de astă dată numeroase conexiuni interdisciplinare (istorie, sociologie, filozofie, imagologie, mitologie, religie, ideologie, psihologie etc.), precum și dialoguri demne de interes cu figuri de prim rang din critica și istoria literaturii. Culegerea este valoroasă în egală măsură datorită armăturii conceptuale de ultimă oră (Ana Bantoș fiind familiarizată cu achizițiile cele mai recente ale teoriei literaturii), capacității de analiză și de sinteză a cercetătoarei, selecției riguroase și pertinente a citatelor cu care își ilustrează aserțiunile. Apreciem eleganța discursului și, nu în ultimul rând, onestitatea actului critic, indiferent de epoca ori de scriitorul de care se ocupă.
Beneficiind de cea mai amplă întindere, eseul cu care se deschide volumul evidențiază particularitățile relevante ale literaturii române din spațiul pruto-nistrean din ultimul secol, cu precădere ale celei de după al Doilea Război Mondial. În poezie, autoarea identifică două tendințe antinomice: înclinația spre închidere („orientarea etnocentrică”) versus deschiderea spre alte culturi și literaturi. După anii imediat postbelici – puternic marcați ideologic, în defavoarea esteticului –, întreprinderile de factură lirică gravitează în jurul unor nuclee precum demnitatea umană, copilăria, universul rural, sacralitatea, căutarea identității, libertatea, „solidaritatea constructivă, întemeietoare”, memoria și manipularea ei de către puterea politică. În ceea ce privește epicul, sunt consemnate preocupări vizând conștiința de neam, grila axiologică, „revizuirea credințelor”, sentimentul patriotic, adevărul, migrația, marginalizarea ș.a. Se remarcă, de asemenea, modernizarea treptată a discursului narativ, luciditatea analizei, deconstructivismul, caracterul subversiv.
Studiul despre Ioan Alexandru își propune să treacă în revistă felul în care e oglindită opera acestuia în postumitate. Armătura textului se constituie în principal din lucrări semnate de Ion Pop, Ion Bogdan Lefter, Daniel Cristea-Enache, Mircea Martin și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care situează poetul, pe de o parte, pe linia tradiționalismului ardelenesc (prin predilecția pentru spiritualitatea rurală, pentru religiozitate, etnicism și prin cultul pentru înaintași), iar prin unele dimensiuni ale operei sale („apelul la tradiția lirică autentică, autonomia esteticului, antropocentrismul, descoperirea trăirii și rostirii cu subtext etic” – p. 31), în neomodernism.
Intitulat Vasile Vasilache, convertirea revoltei, următorul text critic tratează condiția marginalului. Este aleasă pentru ilustrare opera epică Izvodul zilei a patra – proiect cu o gestație de mai mulți ani, având ca variantă inițială Priveghiul mărginașului –, unde autoarea găsește rezonanțe din biografia prozatorului (sinuozitatea destinului scriitoricesc, absolvirea unei școli superioare de artă cinematografică documentară) și un mod de a fi ce trădează o coordonată psihoistorică valabilă pentru întreg spațiul de dincolo de Prut după cel de-al Doilea Război Mondial. Dintr-o atare perspectivă, ea descoperă conexiuni între Gheorghe Cruceanu, eroul operei amintite, și Moș Bulgăre, „marginalizatul rătăcitor”, văduvit de personalitate din scrierile lui Ion Druță. Reține, cu privire la viziunea romanescă a lui Vasile Vasilache, jocul ambivalențelor, concretizat implicit în situarea existenței eroului în zona lui între, altfel spus într-un spațiu al privegherii, al porozității granițelor viață-moarte.
Fenomenul marginalizării este tratat și în cronica la romanul Grădina de sticlă (Chișinău, Editura Cartier, 2018) al Tatianei Țîbuleac (n. 1978, Republica Moldova), autoare ce trăiește acum la Paris. Narațiunea – observă exegeta – își propune „să devoaleze discursul labirintic al puterii” (p. 155) și mai ales utilizarea limbajului ca factor de opresiune. De altfel, în mod programatic, Tatiana Țîbuleac își concepe romanul apelând la particularități ale limbii moldovenești. Protagonista, o copilă orfană pe nume Lastocika, înscrisă la școala cu predare în limba moldovenească, traversează – după ce iese din internat și e adoptată de Tamara Pavlovna – suferințe fizice și psihice umilitoare din cauza faptului că nu stăpânește rusa. Ea își va găsi refugiul în bibliotecă (până la urmă, pe același teritoriu rusofon, așa cum erau toate instituțiile de profil la vremea respectivă), însă va învăța astfel să se cunoască mai bine, să-și valorizeze luminile și să-și accepte umbrele. Destinul ei se va menține sinuos și după absolvirea medicinei, dar ceea ce va câștiga eroina va fi puterea de-a nu i se supune, chiar dacă gestul se dovedește, mai degrabă, o „revoltă mută”.
Abordarea creației lirice a lui Grigore Vieru necesită, în viziunea cercetătoarei, implicit înțelegerea contextului în care s-a manifestat poetul șaizecist. E vorba despre faptul că realitatea basarabeană impunea oamenilor de litere o misiune mai complexă decât aceea a confraților din spațiul românesc: ei aveau menirea nu doar de a elibera literatura de sub hegemonia discursului ideologic și de a o sincroniza cu universalitatea, ci și „de a reabilita un ideal, cel interzis, al apartenenței la aceeași cultură română, la aceeași memorie istorică” (p. 62). Un alt aspect de care se cuvine a ține seama ar fi devoțiunea cu care Grigore Vieru s-a angajat, la începutul activității sale creatoare, în suplinirea absenței totale a materialelor didactice pentru copiii români de vârstă școlară timpurie. De aici și dimensiunea formativă a celor dintâi volume de poezii, precum și interesul pentru natură, pentru bucuriile simple, mesajul patriotic, cultul mamei – toate comunicate într-un limbaj accesibil și celor mici.
Considerat „poetul cu aripa sub cămașă”, după titlul unuia dintre volumele sale, șaptezecistul bucovinean Nicolae Dabija (1948-2021) duce mai departe instrumentarul liric exploatat de generația precedentă (Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Anatol Codru, Liviu Damian ș.a.), în principal „setea de metafore” și „tentația de a trăi în mit” (p. 69). Semnatara studiului critic găsește în creația lui (mai ales în culegerile din vremea debutului) și o discretă undă sentimentală, o stare de îndrăgostire care va face loc treptat unei atitudini particulare, concretizate în recuperarea muzicalității originare a limbii materne. El scoate din ascundere – observă Ana Bantoș – sonuri de prin letopisețe și din lucrările de substanță religioasă. Este o modalitate aceasta de reîntoarcere a ființei în spațiul primordial, nepervertit de câștigurile civilizației, un spațiu aflat încă (dacă am împrumuta o sintagmă a lui Mateiu Caragiale) „sub pecetea tainei”.
*
Poetului și eseistului bucovinean Arcadie Suceveanu (n. 1952) i se alocă în economia volumului trei studii. În cel dintâi, Ana Bantoș avansează câteva opinii privind literatura postmodernă – apelând la concepte propuse de Max Weber, Alain-Marc Rieu, Jean-François Lyotard –, pentru a putea apoi contura un tablou al fenomenului așa cum se manifestă el în arealul cultural estic. Spre deosebire de scriitorii basarabeni – notează autoarea –, confrații lor din Cernăuți (Ilie Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Ștefan Hostiuc, Arcadie Suceveanu) erau oarecum privilegiați, având acces mai lesne la cartea românească (interzisă după 1968 la Chișinău). În ceea ce privește influența postmodernă în creația lui Arcadie Suceveanu, exegeta descoperă – ca elemente definitorii – interesul pentru „politica” locului („care acum se vrea identificat ca spațiu al unei religiozități dispuse să schimbe discursul poetului despre viață, în general” – p. 83), polivalența identitară, relația aparte cu istoria și cu memoria „în dezagregare”, într-un context politico-ideologic anume (marcat inclusiv autobiografic: satul de proveniență al poetului, Suceveni, s-a transformat odată cu ocupația sovietică în Șirokaia Poleana) ș.a.
În cel de-al doilea text, Ana Bantoș face referire, printre altele, la condiția scriitorului desprins de casa părintească, de locurile natale, obligat să se reconstruiască într-un spațiu străin. Se observă că acesta duce cu sine grila axiologică în spiritul căreia a crescut, motiv pentru care simte nevoia reîntoarcerii măcar imaginare în universul sacru al copilăriei, tânjește după îmbrățișarea securizantă a mamei (plecate într-o altă lume) și refuză dispariția vechii civilizații rurale. Și în cazul de față, autoarea dialoghează cu minți luminate din varii domenii (Solomon Marcus, Constantin Ciopraga, Gaston Bachelard, René Descartes), identificând în gândirea lor intuiții și aserțiuni care-i sunt de folos pentru abordarea în profunzime și pluriperspectivistă a liricii lui Arcadie Suceveanu.
În ultimul material se formulează considerații pornind de la volumul Terasa galbenă, publicat în 2022. Ana Bantoș definește lirica de acum a autorului, exploatând semnificații ale termenului kalokagathia (una dintre acestea fiind, conform DEX: „armonizare a frumosului și a binelui în idealul perfecțiunii”). Ea evidențiază revelația pe care o dezvoltă noile poeme ale lui Arcadie Suceveanu, îndemnul la dezbatere și la speculativitate, „îmbinarea dintre metafora subtilă, de o expresivitate aparte și spiritul analitic, de la delicat până la incisiv, tăios, ironic și parodic”
(p. 104), tălmăcirile inedite ale mărcilor ce delimitează neamul și istoria.
*
Între autorii incluși în volum se află și doi maramureșeni: Gheorghe Mihai Bârlea (n. 1951) și Gheorghe Pârja (n. 1950), poeți „cu sufletul larg deschis spre Basarabia” (p. 126). Cunoscându-le noi înșine îndeaproape opera și filozofia existențială proprie, a fost o provocare să ne confruntăm judecățile personale cu cele avansate de exegeta româncă de la Chișinău. Ne-am temut ca opinia noastră să nu fi fost sensibilizată de un anume imbold de promovare a valorilor locale (subsemnata fiind băimăreancă), imbold care să ne „îmblânzească” discernământul critic. Ne întâmpină însă, în cele două studii alocate lor, câteva dimensiuni pe care le-am depistat, la rândul nostru, cercetându-le demersul liric. Găsim astfel o grilă axiologică descinzând din înțelepciunea populară veche – pe care amândoi își propun să o ducă nealterată mai departe, în pofida conștientizării unei lichefieri tot mai accentuate a temeiurilor în lumea de astăzi. Filozofiei de sorginte populară i se adaugă, iarăși la amândoi, intimitatea cu lirica autohtonă și cu cea universală, credința în puterea cuvântului scris, fidelitatea față de unele teme (condiția umană, relația ființei cu timpul, iubirea, viața de familie ș.a.), dorința de a schimba abordarea cotidianului, de a-l percepe ca spațiu ce încă permite înminunarea (echivalentă cu privirea dintâi), „înmulțirea bucuriei” („Ceea ce pentru unii este piatră/ și opreliște/ pentru mine este priveliște;/ câtă bucurie cuprind ochii,/ mișcătoare sunt toate,/ se înnoiesc de floare în valuri/ de parcă vorbesc:// ce-am semănat a înspicat,/ ce-am gândit a rodit,/ ce-am crezut a înviat” – Bunavestire, Gheorghe Mihai Bârlea) și care mai poate înlesni apropierea de divinitate („Să nu creadă poetul Ion Mureșan/ Că la mine în Valea Mătrăgunii/ Este foarte multă lumină/ Nici naturală, nici opalină/ Este doar lumina pe care am inventat-o eu/ Din creionul chimic, din cărbune/ O lumină din ochiul lui Dumnezeu” – Lumina, Gheorghe Pârja).
În eseul despre memorie și despre (re)configurarea identității în literatura migrației, ne întâmpină patru romancieri: Claudia Partole (cu Straniera, 2021), Lucreția Bârlădeanu (cu Misterul de Est, 2020), Constantin Olteanu (cu Green card, 2022) și Alexandru Popescu (Montana, 2022). Operele amintite sunt tratate de Ana Bantoș din perspectivă imagologică (exploatând atât autoimaginea, cât și heteroimaginea), nu înainte ca teoreticiana să ofere câteva lămuriri necesare în ceea ce privește semnificațiile actuale ale unor noțiuni ca: transnaționalism, emigrant, imigrant, exil, refugiu, marginalizare și de a confrunta mentalitatea basarabenilor rămași acasă cu felul în care gândesc semenii plecați în Occident. Investigația se extinde asupra unor concepte precum: adevărul, minciuna, fericirea, identitatea, bunăstarea, autenticitatea.
Volumul mai cuprinde comentarii pe marginea „discursului subversiv” al lui Nicolae Leahu (n. 1963), opinii despre creația poetului Leons Briedis (n. 1949 – d, 2020, Mētriena, Letonia), prieten al lui Grigore Vieru și cel care a înlesnit traducerea operei sale în letonă (aflăm că poezia În limba mea a devenit „imnul neoficial al renașterii naționale din Letonia” – p. 152) ori vizând primenirea atitudinii poetului în relație cu lumea, așadar și cu cititorul (pornind de la lirica lui Grigore Chiper).
Reflecțiile despre volumul Un halat pentru un secol. Oblomovismul, în răspăr (București, Tracus Arte, 2021), al lui Iacob Florea, scot în evidență o reexaminare inedită a conceptului de oblomovism, soluționată prin inocularea de semnificații care contestă privirea încetățenită asupra acestuia: „Oblomovismul nu este nici incapacitatea omului de a duce proiecte la bun sfârșit, nici incapacitatea de a-și asuma ființa. Oblomovismul meu înseamnă capacitatea omului de a întoarce spatele lumii, pentru a se salva ca om...” (reprodus la p. 178-179).
Alte secțiuni sunt alocate scriiturii feminine, demers neglijat multă vreme de spațiul critic, care manifesta înclinație cu precădere spre reflectarea femeii și a condiției acesteia în literatură. Ana Bantoș se oprește (pe lângă studiul dedicat Tatianei Țîbuleac, amintit deja de noi) la câteva cărți ale autoarelor Mihaela Perciun (Cenușă rece, 2017), Maria Pilchin (Zarathustra e femeie, 2018) și Ana Rapcea (Când lumina se clatină, 2018).
Privind volumul în ansamblul său, am putea spune că regăsirea de sine în literatura română – ca itinerar ce implică lămurirea (atât ca ardere, cât și ca limpezire/clarificare) – se dovedește deopotrivă un parcurs întru regăsirea de sine a însăși literaturii române, din Republica Moldova îndeosebi. Avem de-a face cu procese de durată (în cazul amândurora), întrerupte la răstimpuri de meandre, de scufundări și înălțări, prelungite de irosiri și reveniri, însă mereu conștiente de temeiul lor. Temeiul acesta ne pare tocmai firul ce leagă și călăuzește studiile de acum ale Anei Bantoș, cărturar dedicat, care își asumă ce scrie.
Of the manner literature is elucidated
Keywords: memory; marginalization; identity; migration; feminist writing; subversion
The present text consists of notes made on the volume Regăsirea de sine în literatura română, signed by critic and literary historian Ana Bantoș. The first part synthetizes general considerations regarding the evolution of the literary phenomenon from the last century in Moldavia. The most extended part of the text includes appreciations regarding the studies comprised in the volume while highlighting both the author’s perspective subjected to attention and the exegete’s vision (Ana Bantoș) on the masterpiece. The literary critic Delia Muntean comes to the conclusion that the process of “finding oneself in literature” is also one in which literature rediscovers itself.