Mircea Martin. Sub zodia nuanței

Cărțile lui Mircea Martin reflectă stilul criticului, portretul său interior, metamorfozele scriiturii, prin care noblețea frazării se întretaie cu rigoarea geometrică, obiectivarea și luciditatea ca metodă și predispoziție lăuntrică. Nu sunt ignorate nici reverberațiile confesive, prin care autoritatea impersonală e fascinată de un dialog fecund cu sine, prin care distanțele sunt temperate, iar ticurile retorice îmblânzite, subiectivitatea fiind implicată într-un joc continuu între distanțare și implicare. Mircea Martin își asumă în multe dintre textele sale voința de teoretizare, vocația disciplinării ideilor și nevoia limpezirii de sine, prin formularea fermă a certitudinilor și incertitudinilor, a fervorilor teoretice și a neliniștilor metodologice. Relația complexă, uneori paradoxală, dintre critică și literatură, e valorizată din unghiul convergențelor formale și al unor specii literare din sfera interferențelor fecunde: „Mai probabil, dacă nu mai puțin funest, ar fi ca, înainte de a trece în altceva, literatura să treacă în critică. Literatura întâlnește critica prin tendința irepresibilă spre eseu, critica întâlnește literatura prin ambiția și calitatea inconfundabilă a unei scriituri” (Critică și profunzime). Dialogul dintre literatură și critică este fructificat mai ales de experiența modernității și a postmodernității cu opere ce au în efigie reprezentări analitice, trasee hermeneutice, replieri (auto)exegetice prin care limbajul și metalimbajul coexistă, într-un sistem de vase comunicante ale literarității. De aici rezultă „funcția provocatoare a ideilor în plan artistic” care se verifică la nivel latent sau manifest în numeroase interferențe între literatura propriu-zisă și discursul despre literatură. Cu atât mai mult cu cât literatura și-a pierdut de mult „inocența”, punându-și „problemele generale ale literaturii” și întorcându-se, „în același timp, asupră-și, recapitulând și proiectând” (Singura critică).

Mereu problematizante, glosele lui Mircea Martin asupra raporturilor, medierilor, interferențelor dintre critică și literatură, pun în lumină alianța dintre critică și filosofie, ce derivă din ideea specularității oricărei opere literare. Literatura este fundamentată pe o viziune asupra lumii, pe o reflecție, latentă sau manifestă asupra dinamicii existenței, după cum demersul critic, ce retranscrie sensurile operei literare, conține un cod filosofic, o intuiție ideatică, o reflecție subtextuală sau explicită. În acest fel, dialogul dintre opera literară și exegeză este mereu necesar, iar amprenta filosofico-ideatică a criticii literare e inevitabilă. E adevărat, astfel, că „alianța dintre critică și filosofie este atât de necesară și evidentă încât pare aproape o tautologie termenul de critică filosofică”, cu precizarea că „adevărata perspectivă filosofică presupune un punct de vedere unitar, justificat prin coerență și validitate, dar și respectul altor puncte de vedere. O critică adevărată trebuie să ajungă întotdeauna la o structură – și filosofia o ajută să ajungă – dar la o structură căreia să nu-i lipsească imaginația altor structuri posibile. Filosofia în critică înseamnă angajare, dar această angajare nu trebuie să ducă la absolutizarea propriei poziții”. Funcțiile și rolurile criticii literare sunt argumentate de Mircea Martin, care consideră că descoperirea, valorizarea, orientarea și integrarea valorilor într-un flux estetic activează conștiințele literare, contribuind la un fel de „socializare” a idealului estetic: „Critica este eficace prin faptul că, pe căi diverse, grăbește conștiința de sine a scriitorilor, interpretând obsesiile centrale ale unei literaturi ca simptome ale unei epoci; prin faptul că, impunând un anumit tip de exigență, determină alunecări importante ale sensibilității și ale receptivității literare”. Critic și teoretician echilibrat, Mircea Martin cultivă o scriitură austeră, sobră, sugestivă, chiar dacă uneori expresia se precipită, capătă coloratură polemică, mai ales atunci când este ilustrată și apărată integritatea instituției criticii literare, moralitatea actului critic, demnitatea sa, în fața tabu-urilor, idolatriilor și a intoleranțelor pe care absența spiritului critic autentic le poate determina.

Structură temperamentală lovinesciană, prin „intelectualizarea trăirii estetice”, spirit profund antidogmatic, Mircea Martin repudiază formulele apodictice, narcisismul extatic, apelând la metode doar pentru a le confirma și legitima prin recursul la opera literară concretă. „Întoarcerea la operă” este programatică, imanența textului fiind axiomă și „principiu etic”, în măsura în care „preeminența acordată operei devine pentru un critic angajat prescripție de ordin deontologic”. Să pornim deci, ne îndeamnă teoreticianul, „de la texte, nu de la contexte, să nu ajungem în nici un caz, la contexte înainte de a trece prin texte”. Problematizările teoretice din Critică și profunzime, Dicțiunea ideilor, Singura critică sau Radicalitate și nuanță pun în scenă disocieri și racorduri ideatice, incursiuni în substratul unor concepte și excursuri în orizontul sintezei. La toate acestea se adaugă stilul persuasiv, amprenta calofilă a frazei, lucidă, austeră și melancolică uneori, mai ales atunci când criticul se referă la singurătatea exegetului și a lecturii („Există – cel puțin aparent – o singurătate a criticii sinonimă cu singurătatea lecturii și corespunzătoare solitudinii creației înseși. Actul critic e greu de conceput în absența unei trăiri izolatoare, chiar dacă aceasta nu e împinsă până la identificare. Înainte de a se raporta la context, criticul e dator să pătrundă în intimitățile textului; înainte de a situa opera se cade să o înțeleagă în sine, situarea nefiind altceva, desigur, decât tot o etapă, lărgită, a înțelegerii”). Repudierea tabu-urilor, refuzul oricărei forme de idolatrie revelează statutul unor opțiuni critice care privilegiază expresivitatea conceptuală și empatia nuanțărilor necesare.

 În Radicalitate și nuanță (2015) geometrizarea teoretică și finețea analizei de text se reunesc într-o pledoarie pentru lectura vie, dinamică, capabilă să surprindă fragilitatea detaliului și arhitectura întregului. Studiile și articolele din această carte, despre G. Călinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Matei Călinescu, Ion Negoițescu sau Marian Papahagi oferă o imagine totalizantă asupra reliefului criticii literare românești, în profiluri și teme esențiale. Secțiunea finală conține texte despre Jurnalul de la Păltiniș și despre Epistolar, cărți analizate cu simț al proporțiilor și nuanțelor. Radicalitatea este percepută ca îndreptățită în unele „cazuri” în care alura etică e necesară, prin prisma libertății de gândire și de creație, dar și din perspectiva rezistenței în fața constrângerilor ideologice: „După 1990 s-au putut manifesta și în spațiul public românesc poziții radicale de ordin politic, până atunci interzise. Singurele cu adevărat legitime, adică având o acoperire morală, au fost însă cele aparținând victimelor regimului și oponenților săi. Numele lui Paul Goma, al Doinei Cornea și al lui Vasile Paraschiv se cer amintite în primul rând. Oamenii aceștia au avut curajul de a se opune dictaturii în timp ce se aflau (încă) sub dictatură, au fost radicali în viață, altfel spus cu propria viață”. Apelul la nuanță a fost rar și intermitent valorificat în cultura românească, care a fost parcă mai aproape de cultul radicalismului, de expresia provocatoare, de fraza ofensivă, de agresivitatea lozincii și de retorica pamfletului, nemaivorbind de faptul că există și azi intelectuali care ignoră sau desconsideră nuanța, deși „conștiința nuanței” este un însemn cert al modernității și al autenticității de gândire și percepție: „Chiar și pentru anumiți intelectuali, din păcate, nuanța pare un accesoriu facultativ, o revendicare neglijabilă, insignifiantă. Pentru alții, nuanțarea, ca intenție și ca operație, nu e doar inutilă, dar chiar neproductivă, obstruantă («încurcă lucrurile», întârzie concluziile). În fine, o altă categorie de gânditori o consideră un mod de evaziune, de ezitare, de evitare a opțiunii, când nu o califică drept concesie făcută preopinentului, probă de nesiguranță, de slăbiciune, ba chiar o dezicere de sine”.

Raporturile dintre radicalitate și nuanță sunt orchestrate atent: radicalitatea este parțială și generalizantă, exclusivistă și reducționistă, impulsivă, retorică, ofensivă, adeptă a distincțiilor prea tăioase, ignorând complexitatea și refuzând dialogul, în timp ce nuanța e dialogică, deschisă, imponderabilă, mizând pe atenție, răbdare și subtilitate. Mircea Martin cântărește atuurile și dezavantajele celor două tipuri de discurs, surprinzând anatomia și fiziologia lor conceptuală, precum și modul în care se adaptează la piața ideilor: „Dacă radicalitatea este [...] absolutizantă, categorică, neconcesivă, ba chiar, nu o dată, excesivă, antrenează gesturi tranșante, apelează la verbe casante; poate împinge intransigența până la intoleranță, nu acceptă alternative, este intratabilă și «inadaptabilă», fermitatea ei este amenințată de rigiditate și dogmatism. O gândire nuanțată mobilizează alte resurse și vizează alte ținte: este moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte și la realități, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă și discretă în vreme ce radicalitatea se face întotdeauna vizibilă, nu fără ostentație – și chiar cu aroganță uneori”.

Cartea lui Mircea Martin se remarcă prin diversitate și unitate în fragmentarism, prin exigența analitică și vocația teoretică, dar și prin recurența unor teme privilegiate. Mircea Martin se dovedește un critic de idei și de atitudine care valorifică retorica problematizării, pasiunea interogației și „demonul” teoriei. Explorări, prima secțiune, reunește efigii, portrete, incursiuni nuanțate în peisajul criticii românești de ieri și de azi: Recitindu-l astăzi pe Călinescu, Actualitatea lui Tudor Vianu, Freamătul erudiției (Edgar Papu), O critică a „hranei spirituale” (Mircea Zaciu), Criticul „nepereche” al literaturii române postbelice (Nicolae Manolescu), Ion Pop și legitimarea modernistă a Avangardei românești etc. Revelator e profilul dedicat lui Nicolae Manolescu în care sunt fixate trăsături caracterologice, roluri și măști, subliniindu-se o deloc disimulată „ambiție a singularizării” sau o voluptate de a „acapara scena”: „Plăcerea (feminină?) de a atrage privirile, de a acapara scena se remarcă nu doar în ticuri ale scriiturii («E de mirare că nu s-a observat până acum...», «cum să spun...», «vai» etc.), ci și în răsturnarea cu mult aplomb a opiniilor acreditate, în minimalizarea sistematică a contribuțiilor celorlalți critici, fie aceștia congeneri sau predecesori iluștri. La urma urmelor, ambiția singularității, și chiar a supremației poate fi considerată pozitivă, stimulatoare pentru sine și provocatoare pentru alți; cu condiția să implice și o autocritică: cine vrea să îi depășească pe alții ar trebui să fie în stare să se depășească și pe sine”.

Radicalitatea poate fi corectată, personalizată prin infuziile nuanței, care imprimă elocvenței un timbru dubitativ, eufemizând expresivitatea ofensivă a radicalității („Nuanța este reverența pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăși impetuozitatea exercițiului său. De fapt, nuanța este reverența pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărui singur deținător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalității – că este“). Comentariul despre Jurnalul de la Păltiniș e un model de obiectivare și adecvare: ni se explică aici mecanismele de legitimare a grupului de tineri intelectuali din jurul lui Noica, mecanismele și strategiile de seducție, care au condus în cele din urmă la „acapararea” arenei culturale românești: „Dacă situăm Jurnalul de la Păltiniș în contextul epocii și, mai exact, în anii ’80 ai comunismului târziu, începem să înțelegem că poziția autorului, comportamentul său busculant nu se datorează patimii oarbe cât unei strategii sau tactici de autoafirmare. Deloc oarbă, cum riscă să pară, patima susține un veritabil program pe care autorul știe să-l facă eficient fără să-l declare. Obiectivul era ocuparea unei poziții centrale în cultura română contemporană. În vederea atingerii lui, nu era productivă o confruntare cu alți filosofi (nu intră în discuție ideologii oficiali), care aveau, oricum, un alt limbaj și un ecou public extrem de redus. Atacul trebuia declanșat pe o scenă mult mai largă și chiar împotriva protagoniștilor ei”. Reflecțiile lui Mircea Martin despre critică, despre teoria literaturii, despre ideologii și contexte sunt tot atâtea pledoarii pentru legitimarea fundamentelor teoretice, așezate sub zodia nuanței și a echilibrului ideatic, a clarității carteziene și a vocației conceptuale, repere esențiale ale unui program critic de certă amplitudine.

Bibliografie

Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Editura Univers, București, 1999

Iulian Boldea, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

Iulian Boldea, Critici români contemporani, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu Mureș, 2011

Iulian Boldea, Nuanța ca metodă de lucru, în revista „Vatra”, nr. 3-4, 2020

Iulian Boldea, Vocația sintezei teoretice, ân revista „Discobolul”, nr. 316-317-318, 2024

Al. Cistelecan, Diacritice, Editura Curtea veche, București, 2007

Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, București, 1981

Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, 1983

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008

Adrian Marino, Hermeneutica ideii de literatură, I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987

Marian Papahagi, Fragmente despre critică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Irina Petraș, Panorama criticii literare românești. Dicționar ilustrat, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2001

Virgil Podoabă, Secvența inflamată. Critică și creație conceptuală la Mircea Martin, Editura Paralela 45, 2010

Eugen Simion (coord.), Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers enciclopedic, București, 2004

Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul Scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2002

Mircea Martin. Under the sign of nuance

Keywords: criticism; literary theory; discourse; language; analysis

Mircea Martin assumes in many of his texts the will to theorize, the vocation of disciplining ideas and the need for self-clarification, through the firm formulation of certainties and uncertainties, theoretical fervors and methodological anxieties. The complex, sometimes paradoxical relationship between criticism and literature is valued from the angle of formal convergences and some literary species from the sphere of fruitful interferences. Mircea Martin’s reflections on criticism, on literary theory, on ideologies and contexts are as many pleas for the legitimization of theoretical foundations, placed under the sign of nuance and ideational balance, Cartesian clarity and conceptual vocation, essential landmarks of a critical program of a certain amplitude .