Ieșirea din somn

Reprezentant de marcă al spațiului cultural transilvan, scriitorul Constantin Cubleșan a publicat anul trecut un volum de proză (La ferestrele Europei) și trei cărți de critică literară (Leonida Neamțu și universul fantezist al aventurii, Repere critice eminesciene și Poeți din Clujul de azi).

Apărut la Editura Junimea din Iași, romanul menționat se pare că a fost scris – dacă ținem seama de precizarea din final – în două etape, la distanță semnificativă una de cealaltă. Primele însemnări s-au făcut la cald, în anii imediat următori Revoluției din Decembrie 1989, proiectul romanesc fiind reluat și împlinit abia după trei decenii. Întârzierea se datorează, credem, nu doar multiplelor solicitări (profesionale și livrești) ale lui Constantin Cubleșan, ci și intenției de a aștepta să se decanteze contextul evenimențial, asigurându-i-se astfel scriitorului răgazul necesar unei priviri superioare, analitice asupra perioadei înfățișate. Autorul își asumă, pe de altă parte, cu toată profitabilitatea artistică a unui moment de cumpănă pentru poporul român, riscul de a-și tipări scrierea când dimensiunea ei sedițioasă nu mai tulbură în măsura în care ar fi făcut-o în primii ani după mișcarea populară.

Atari împrospătări ale memoriei colective își au totuși rostul lor, cu atât mai mult cu cât generațiilor care au trăit acele timpuri le succedă acum altele, clădite în baza unui pattern existențial diferit de al predecesorilor. Își au temeiul lor, în egală măsură, fiindcă, așa cum au dovedit-o dintotdeauna ideologiile, mentalitățile, înseși unele tratate de specialitate – socotite îndeobște de încredere, obiective –, noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne învețe (Lucian Boia). Or Constantin Cubleșan, cărturar cu o pătrundere adâncă a fenomenului istoric, e conștient de acest aspect și știe să îl exploateze estetic. Aduce înainte-ne o propunere de existență care, dacă nu poate completa – prin aparenta reducție la destinul individual – versiunea oficială din scriptele fostului regim, contribuie la demitizarea, chiar la sabotarea acesteia.

Cartea se așază deopotrivă pe linia epicii realiste ardelenești, unde trama, indiferent de natura sa, este generată/stimulată și de perspectiva etică a eroilor. De regulă, aceștia nu împărtășesc grila axiologică a vremii, iar experiențele pe care le parcurg, un fel de lecții din care ar trebui să ia aminte, care să-i învețe să-și trăiască eficient hotarele date/impuse, îi vulnerabilizează și îi tăbăcesc în același timp, îndârjindu-i în determinarea lor de a-și menține verticalitatea indiferent de ambianță și de consecințe.

În romanul de acum al lui Constantin Cubleșan (structurat în două părți, având optsprezece, respectiv unsprezece capitole, numerotate cu cifre), cele două personaje principale, Serafim Loga și Vasile Oiță, redactori la ziarul „Drapelul” din Cluj, sunt inși cu rectitudine morală, ce intuiesc mecanismul tot mai sofisticat de „modelare” a cetățeanului din ultimele decenii de dictatură comunistă, respingând complicitatea. Nu suportă nici să manipuleze (ceea ce ar putea lesne să facă prin meseria pe care o îmbrățișează), nici să se lase ei înșiși controlați, păcăliți. Refuză să scrie în articolele lor de presă ceea ce „trebuie”, adică să mediatizeze doar „adevărurile” agreate și legitimate de aparatul propagandistic al vremii, optând – în numele libertății de gândire și de exprimare (al celei concrete, nu discursive) – pentru devoalarea a ceea ce se află în culisele diferitelor înfățișări ale realului.

Câștigându-și pâinea grație efortului și competențelor personale, aceștia se dovedesc, dintr-un atare unghi, oameni obișnuiți, devotați profesiei, pregătiți să se împlinească și pe plan erotic, respectiv familial. Autorul, strateg ce stăpânește subtilitățile unei narațiuni izbutite (având la activ câteva romane: Licheni – 1974, Iarba cerului – 1974, Un gotic târziu – 1977, Paradoxala întoarcere – 2022, Un anotimp pentru fiecare – 1985-1986, Baladă neterminată – 1988, Galaxia termitelor – 1993, Anotimpuri paralele – 2016, precum și proze scurte: Nepăsătoarele stele – 1968, Clopotele de apă – 1970, Umbra ulmilor tineri – 1976, Viața și încă o zi – 1980, Pensiunea Margareta – 1982, Sincere felicitări – 1991, Suflete mecanice – 1992, Omul în colivie – 2010, Mersul prin cușcă – 2012, Ceasornicul – 2015, iar pe de altă parte cunoscând, din preocupările exegetice, rigorile speciei), îi scoate din inerția cotidiană, pigmentându-le existența cu situații menite a le proba caracterul și obligându-i să ia decizii care, nu o dată, se întorc împotriva lor și sporesc discrepanțele dintre așteptări și oportunitățile obiective de realizare.

Astfel, Serafim Loga e ispitit să scoată la iveală dedesubturile unui dosar privind exploatarea unor zăcăminte de fier, însă – prea încrezător în mărturisirile profesorului-geolog Andrei Bogățeanu – omite o regulă de bază în jurnalism, aceea a încrucișării surselor, și, entuziasmat de dorința de a face dreptate (el, cu puterile lui) într-un caz la care niciunul dintre ziariști nu s-ar fi înhămat, dă publicității elemente din confesiunea acestuia. Urmarea? Își ridică în cap atât activiștii de la județeana de partid (care, descoperind în ascunzișurile textului un... „atac la regină”, îl dau afară de la ziar, într-o adunare generală organizată după tipicul vremii, sancționând deopotrivă colegii implicați), cât și soția și socrii (care îi dau de înțeles că, neîmpărtășindu-le valorile, nu mai este dorit în sânul familiei lor, iar ca să grăbească lucrurile, îi găsesc și o „locuință” provizorie, încă înainte de divorț). Sunt semne clare acestea că principiile în spiritul cărora fusese crescut (părinții lui fiind învățători), iar apoi se formase el însuși, nu condiționează neapărat sinceritatea și durata legăturilor cu semenii, reprezentând adesea factori mai degrabă nocivi, de apreciere defavorabilă.

Celălalt protagonist, Vasile Oiță, e și mai bătut de soartă. Îmbolnăvindu-se de poliomielită la vârsta de doisprezece ani, asemenea multor copii după al Doilea Război Mondial, e nevoit, inclusiv din motive financiare, să întrerupă școala, apoi să ia drumul Dejului, pentru a-și câștiga supraviețuirea. Este primit ca ucenic într-un atelier de încălțăminte (unde șeful, „om milos și cu frica lui Dumnezeu”, îi dă altceva de lucru: să le citească celorlalți zilnic presa și fragmente din Biblie), apoi, dus în spate (la propriu) de una dintre vechile calfe, se angajează la o fabrică de același profil din Cluj. Se înscrie la seral și, îndemnat de profesorul de română, se trezește membru fondator al unui cenaclu literar, cu sarcina de a trimite – în calitate de corespondent voluntar – câteva însemnări ziarului local. La aceste reuniuni cenacliere îl va cunoaște pe Serafim Loga, student pe atunci în anul al treilea. Reușește în cele din urmă să prindă un post liber la Drapelul: „Ziua aceea fusese cu siguranță, pentru tânărul de douăzeci de ani, crescut în reazemul bastoanelor ce-i țineau loc de picioare, cea mai frumoasă zi din viața lui de mulți ani încoace. Era ziua ce-i marca destinul în ascensiunea spre o condiție umană superioară” (p. 22).

Șansa pe linie profesională va fi umbrită însă de întâlnirea cu Maria Luțaș (asistent universitar, o „fată ciudată”, cu o putere de seducție malefică), de care se îndrăgostește iremediabil (femeia „îi intrase în sânge ca un cancer care nu mai putea fi scos nici măcar cu o radicală intervenție chirurgicală” – p. 65) și care îi hrănește cu insolență iluzia reciprocității afective, supunându-l la nenumărate umilințe. Cum relația nu a evoluat conform așteptărilor lui, Vasile Oiță se răzbună pe sine, alunecând în băutură.

În momentele de trezie, acesta poartă cu prietenul său discuții miezoase privind pervertirea sentimentului erotic și metamorfozarea iubirii/a căsniciei în calcul, privind oportunismul, neîncrederea preventivă („Ne suspectăm unii pe alții, neștiind care dintre noi este vânzătorul. Fenomenul Iuda a devenit unul de masă” – p. 113), interceptările telefonice, racolarea informatorilor („Nu răsplata bănească sau materială contează pentru aceștia, ci faptul că astfel se cred a fi apărați. Adică trecuți pe niște liste preferențiale, undeva, ca oameni de bază ai sistemului” – p. 114), adevăratul rost al gazetăriei, relația individului cu politicul, mascarada alegerilor (a se vedea și paginile ce relatează procesul electoral de la Conferința județeană de partid, reluat din motive bine știute), disperarea cu care puterea comunistă (incapabilă să-și susțină propria construcție, iar în paralel să aibă în vedere implicit nevoile fiecărui cetățean) înăsprește mijloacele de opresiune, orice tentativă de neascultare fiind prompt anihilată.

Refugiul în cultură, la care au apelat atâția intelectuali în acele vremi, nu li se pare suficient. Îi preocupă frământările social-politice din statele estice („Frate Serafime, îmi zicea, lumea se mișcă. În jurul nostru totul fierbe, oamenii se agită, numai noi stăm așa, să băltim în apă clocită” – p. 167) și vorbesc despre imperativitatea ieșirii din somn a poporului român: „Trebuie să facem ceva mai mult... Uită-te în jur, la ferestrele Europei s-au aprins luminile. Toată lumea e trează. Numai la noi ferestrele par întunecate, ca la casă pustie. Or nu-i adevărat. Trăim prost, dar trăim. Juvățul din jurul gâtului nu poate să ne taie răsuflarea. Ai să vezi!” (p. 168-169). Vasile Oiță reprezintă, în acest moment al narațiunii, un răzvrătit ce nu pare a da peste cap istoria făcută de cei mari, dar cel puțin, prin faptul că pune problema, sfidând spiritele mai cuminți din preajmă, zgândărește spaima de ratare a unui sistem dictatorial ce se credea veșnic: „Și am să scriu despre cum stăm noi aici, fără perdele, cu lumânările stinse și ne uităm afară, în stradă, fără să avem curajul, în fine, să deschidem geamurile să intre aerul curat de acolo. Trebuie să aprindem și noi lampa, să se vadă că și aici trăiesc oameni adevărați, bărbați voinici, capabili de schimbare. Nu vezi, frate Serafime, cum stau toți, la toate ferestrele Europei, și se uită spre noi așteptând să facem ceva, la rândul nostru? Să ne ridicăm fruntea...” (p. 169). Protagonistul nu se mulțumește însă doar cu discursul despre libertate. Va fi prezent și pe baricade, în timpul revoltei din decembrie 1989, unde va muri împușcat.

Portretele celor doi ies în evidență și datorită personajelor de cu totul altă factură, așa cum se dovedesc oportuniștii care susțin regimul și împărtășesc scala axiologică a puternicilor zilei.

Doctorul Bazilescu, de pildă, e mulțumit de confortul său material (casa acestuia i se pare ginerelui „prea mare, prea pretențioasă, prea somptuoasă”, chiar dacă pe dinafară nu e vizibil nimic „ostentativ”) și profesional (e un specialist apreciat, beneficiază de frecvente reuniuni în străinătate – de la care se întoarce cu mostre de medicamente, vândute ulterior bolnavilor pe bani grei), se simte bine înfipt în sistem, chiar protejat, dar e prudent (are în pivniță scrieri de politologie epurate din instituțiile publice și îl verifică atent pe Serafim înainte de a-l accepta – de voie, de nevoie – în familie). Își îndeamnă la vigilență și ginerele, căutând să îl „trezească” („Bogățeanu, te asigur, nu va pune nimic pe tapet. [...] Pur și simplu nu există acel dosar” – p. 82).

Geologul Bogățeanu, deși frustrat de respingerea documentației privind punerea în exploatare a zăcământului pe care îl descoperise, nu e capabil să acuze cu toată fermitatea practicile regimului, fiindcă îi convine să facă parte din elita societății: profită de tot felul de facilități, merge la partide de vânătoare, la petreceri, ocupă un post bun la catedră ș.a.m.d.

Revenind la protagoniștii romanului, observăm că autorul îi pune să participe la revoluție, anulând, în cazul lor, distanța dintre gând/discurs și faptă, implicându-i, ca simpli cetățeni, fără nimic grandios ori propagandistic, în schimbarea unei lumi neînstare – nici astăzi, după atâtea decenii – să se așeze. Dacă Vasile Oiță e jertfit, lui Serafim Loga îi revine datoria de a scrie adevărul în ziarul ce stă să se nască în libertate. Ferestrele sunt de-acum deschise.

Romanul, bine scris, situat – cum spuneam – în prelungirea unei direcții anume a epicii ardelenești, se încheie simetric, cu aceeași imagine a nopții nedormite, de astă dată cu valențe noi, care legitimează și titlul cărții. Laitmotivului literar al nopții i se adaugă, bogat conotate, motive precum ceasul, fereastra, somnul, ce susțin alternanțele veghe/acalmie, revoltă/supunere nu doar pe plan individual, ci și la nivelul întregii comunități.

Waking up from sleep

Keywords: Constantin Cubleșan; revolution; window; dictatorial regime; journalism; opportunism

The text entitled ”Ieșirea din somn” is a chronicle on the side of the novel ”La ferestrele Europei”, written by Constantin Cubleșan, a Transylvanian prose writer who distinguished himself equally in poetry, dramaturgy, criticism and literary history. The events narrated by the author take place in the tense atmosphere of the years preceding the Revolution of December 1989 and center on two journalists, Serafim Loga and Vasile Oiță. Individuals with a backbone, they set themselves apart from their peers by refusing to fit into a system whose values they reject. Non-adherence, however, causes them many sufferings and humiliations, which will only be overcome once the whole nation wakes up from sleep, once the windows are opened to light and fresh air.