Fenomenologia „adevăratului” junimism
Pentru tiparDan Mănucă a demonstrat, prin majoritatea studiilor sale, calitatea de fenomenolog, care îmbină ştiinţa de a portretiza, de a ne da saint-beuviene „fiziologii ale spiritului” şi de a le asocia principiilor fenomenologice mai generale (aderenţe la curente, şcoli, orientări caracteristice unei anumite epoci, mentalităţi etc.).
Îi datorăm, astfel, un portret colectiv al junimismului, urmărit mai cu seamă în ce are el adevărat, autentic, nu doar sub aspect doctrinar, ci şi esenţial-valoric, dar şi portrete individuale conturate în mod sociografic / istoriografic lanconian. Principiul evaluării este preponderent estetic, cu aplicarea, în cazuri necesare, a celui cultural-general, punându-se mereu în relief „adevăratul junimism”. Acesta constă anume în depăşirea rigorilor şi orientărilor programatice. E vorba, prin urmare, de programe laxe, nu interdictive, cantonate în principii doctrinare: „Adevăratul junimism, excepţie făcând epigonii săi, nu a fost opac faţă de arta autentică, indiferent de formele sub care ea se prezintă”. Că, în ansamblu, predominau preferinţele clasiciste, acceptarea romantismului, a realismului şi chiar a simbolismului. „«Convorbirile literare» au găzduit în paginile lor «sonetele decadente» ale lui Şerbănescu şi nu pentru că erau ale unui vechi colaborator” (Dan Mănucă, Scriitori junimişti, ediţia a 2-a, revăzută, Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 38).
Idealul scump întregii „Junimi” era echilibrul clasic; or acesta nu a impus o închidere conceptuală, ci, dimpotrivă, deschideri şi spre alte formule. Clasicismul este însă ordonator, constructiv, înlăturând haosul dominant în epocă şi surpător al temeiurilor estetice. În cazul lui Pop Florentin, judecata de valoare se reduce la o simplă operaţie de confruntare a categoriilor inconvenabile şi de reţinere a celei considerate adevărate: „Concepţia este evident exagerată şi nu putea fi admisă nici de junimişti – mari amatori de rigurozităţi, chiar dacă, rezultat al epocii, ea era atât de impregnată de scientism. Pentru gândirea estetică ea venea însă cu o sumă de criterii ferme, extrem de utile în haosul ce domnea în epocă, acordând un substanţial sprijin acţiunii întreprinse de Maiorescu. Se introduceau noţiuni precise, ce nu mai puteau fi răstălmăcite, şi se acorda criticii literare un statut axiologic suficient de ferm în lupta ei pentru câştigarea unei poziţii independente în sfera criticii culturale. Din păcate, nu se poate vorbi, sub acest raport, de o influenţă a lui Pop Florentin asupra epocii. Dar circulaţia cărţilor sale de estetică a fost suficient de largă pentru a contribui la îmbogăţirea vocabularului criticii literare româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu o sumă de termeni intraţi în folosinţa curentă: armonic, monoton, energic, proporţionat, uniform ş.a.m.d.” (ibidem, p. 223).
Modestului, ca valoare, Iancu Alecsandri, fratele marelui poet, i se recunoaşte meritul de a fi fost preocupat constant de problemele limbii, de crearea teatrului original, de a fi făcut o paralelă între cosmogonia eminesciană din Scrisoarea I şi un vechi text caldean, confirmând opinia maioresciană despre personalitatea europeană a lui Eminescu. Nuvela Dor de morţi dovedeşte „un simţ al limbii sigur”.
O altă tradiţie a „Junimii”, care decurgea din cultivarea tuturor genurilor, a fost consolidată de Gh. Bengescu-Dabija care s-a opus imitării repertoriului străin prin conservatorismul său atitudinal. Prin piesele sale a promovat „popularizarea limbii naţionale în forma ei cea mai frumoasă, în originalitatea ei”, după cum afirma în luările sale de cuvânt, susţinând de asemenea un ferm principiu junimist. Ambiţia sa a fost de a scrie comedii şi tragedii după tipicul clasic, cu subiecte naţionale, cu personaje de condiţie nobilă (după regulile dramaturgiei franceze a secolului al XVII-lea) şi cu o atenţie deosebită acordată lexicului, exprimării, imaginilor şi figurilor.
În cazul lui Samson Bodnărescu, Dan Mănucă încearcă o reconstrucţie a valorilor, aşa cum a făcut-o Maiorescu în Direcţia nouă, îndată după Alecsandri şi Eminescu. „O cercetare atentă a situaţiei literaturii române din acel timp scoate însă în relief intuiţia sigură a criticului, deoarece, până în 1880, Samson Bodnărescu poate fi numărat printre scriitorii de seamă ai României, chiar dacă nu pe acelaşi plan cu Alecsandri, Eminescu, Slavici şi Odobescu” (ibidem, p.47). Fireşte, verdictul hasdeuian că producţiile sale erau „neşte aberaţii incalificabile” nu poate fi acceptat. Scriitorul devansează spiritul din jurul anului 1900: ceva mai mult decât alarma romantică şi ceva mai puţin decât angoasa modernă. Era convins că arta e „un univers de forme în care îşi deşartă omul inima plină de durere, izvorul din care, bând, se otrăveşte în el partea animalică şi se deşteaptă cea adevărată”. Nu a putut face însă din propriul adevăr un adevăr artistic, deoarece nu avea mijloacele necesare şi „încă nu venise vremea”. Amplul portret al lui Samson Bodnărescu pune în evidenţă gândirea lui antiestetică om – Univers; plasarea sentimentelor sub imperiul raţiunii, „marele talent epic”, observat de Xenopol, familiarizarea cu retorica clasică (utilizarea apostrofului, interogaţiei, epitetului, elipsei), pasiunea pentru dramele cu subtext filozofic, folosirea versului alb în Rienzi şi a umorului gras.
Deşi face parte din „caracudă”, Scarlat Capşa demonstrează în mica sa piesă Îndoială şi Realitate o cale de aflare a adevărului (moral, concept tipic junimist).
Mihail D. Cornea reprezintă poezia minoră de salon, iar Ioan Ianov – pe cea prea mult legată de cotidian, care se distinge prin „acurateţea inspiraţiei”, prin sursele autohtone în care trebuie căutat motivul largii audienţe a versurilor sale de până la Unire.
Cazul Anton Naum, care trecea în epocă drept un poet „academic”, livresc ori mimetic, îl determină pe Dan Mănucă să reportretizeze fenomenologic junimismul, caracterizat prin individualităţi diferite: „Pe toţi îi reunea însă gustul pentru moralitate, descins, poate, din înclinaţia spre cumpătarea clasicistă. Junimiştii au, în cea mai mare şi reprezentativă parte, gustul persuasiunii” (ibidem, p.105).
Ei sunt copiii tradiţiei, provenind din familiile unor mari cărturari (Maiorescu, Iacob Negruzzi, Pogor), fiind şcoliţi în bune instituţii româneşti din mediul rural (Miron Pompiliu, Pop Florentin, Ioan Slavici, Ion Scipione Bădescu) sau din cercuri literare tradiţionaliste (Ioan Ianov), ce asigurau o educaţie naţională (Eminescu, Naum, Gane, Lambrior). Anton Naum s-a proiectat în epicurismul junimist, compensându-şi propria melancolie. „Majoritatea poeziilor lui Naum se ocupă de combaterea scepticismului” (ibidem, p.121).Poeziile de inspiraţie hispanică aduc note particulare prin causeria spirituală, glume, schimbări de ton, digresiuni umoristice şi comentarii ironice. El dă expresie unor meditaţii de tip preromantic şi cultivă epopeea satirică.
Printre junimişti erau şi scriitori de ocazie care tratau literatura drept amuzament; ei scriau pentru propria plăcere sau din orgoliu. Când talentul precumpănea, ei făceau un lucru spre folosul literaturii. Este cazul, de exemplu, al lui Leon Negruzzi, fiul mai mare al clasicului şi fratele lui Iacob. Avea o preferinţă pentru nuvela-foileton (Vântul soartei, Osândiţii), care excela prin situaţii sentimentale, coincidenţe neverosimile. Scriitorul posedă arta de a localiza acţiunea prin amănuntul semnificativ şi evocator, de a imprima tensiune subiectului şi sens moral faptelor.
Dimitrie Petrino, care este şi nu este un junimist, apărând chiar ca adversar al mai tuturor membrilor societăţii, nu urmează niciodată principiile literare junimiste, ci numai pe acelea politice sau generale („Junimea” ar fi, în opinia lui, „cosmopolită şi antinaţională, germanofilă, reacţionară şi condusă de un spirit distructiv”). „Convorbirile literare”, Alecsandri şi Eminescu l-au iertat, nu însă şi istoria literară. Egocentrismul şi egoismul său profund au văzut totuşi în „iubire” un ideal, versurile lui de dragoste având un aer incontestabil de francheţe, nu însă şi de verosimilitate artistică, după cum conchide exact cercetătorul.
Lui Dan Mănucă nu i se pare exact portretul lui Vasile Pogor, identificat cu „măscăriciul «Junimii»”. Era un spontan şi se opunea regulilor, statutelor. Zeflemeaua sa era una tonică şi contribuia la ascuţirea spiritului critic junimist. Natura e, pentru el, „forţa ultimă şi hotărâtoare, suprema lege a moralei”. Fiind un indolent oriental, şi-a însuşit scepticismul nu raţional, ci sentimental. Traducerile, modeste, sunt totuşi din autori cu „nume grele” şi au fost pe larg răspândite prin intermediul „Convorbirilor literare” (Baudelaire, Nerval, Musset, Hugo, Horaţiu, Virgil, Catul, Anacreon, Leconte de Lisle).
Urmărind aceste relaţionări dialectice şi susceptibile de infidelităţi (faţă de principiile junimiste), de lipsă de valoare şi sinceritate morală – toate semnalate cu maximă obiectivitate –, Dan Mănucă se dovedeşte un fenomenolog care conturează cu exactitate portretul individual şi de grup, făcând din „vignieta” istorică a „Junimii” un evantai dinamic de „fiziologii spirituale”.
E o cunoaştere a epocii şi a oamenilor din epocă, a meritelor adevărate, care decurg din „adevăratul junimism”, dar şi din adevărata valoare a propriei opere, atent pusă în cumpănă axiologică: e generos unde află calităţi şi e intolerant unde nu le găseşte. „Minorii” care au „solfegiat” doar, au dezvoltat şi ei marile teme ale unei partituri generale. Zeiţa Themis îi supraveghează din strâns judecăţile, procesele intentate. În felul acesta, ni se aduce dovada incontestabilă a consubstanţialităţii, cel puţin programatice, a junimismului „minor” cu junimismul „major”. „Junimea” e „Pleiada” noastră constelată din corpuri cereşti diferite, dar călăuzite de o singură stea.
Autor al unor monografii fundamentale despre Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Brătescu-Voineşti, Dan Mănucă este deci şi un fenomenolog al „adevăratului” junimism, din care mari şi mici scriitori români ai secolului al XIX-lea şi-au făcut o profesiune de credinţă unitară şi identitară.
Bucureşti,
20 aprilie 2008