Poezia lui Alexandru Lungu
Pentru tipar
Ochiul lăuntric
Sedus de zonele extazului, dar şi de intelectualizarea expresiei, Alexandru Lungu pare a se situa într-un teritoriu liric în care, între revelaţia cu accente confesive şi dicţiunea reflexivă, limitele se estompează, ca într-un nesigur joc de lumini şi umbre. Poetul desprinde, în acest fel, din trecutul trăit, segmente semnificative, iar rostirea meditativ-vizionară captează un timp revolut, marcat de efigia destinului şi a aşteptării – embleme ale unui eu liric aflat în exerciţiul contemplării de sine, dar şi într-un dialog nostalgic cu zodiile, cu lucrurile, cu ceilalţi. Retranşat în sinele propriu, poetul regăseşte o imago mundi suavizată, diafană, de o evidentă transparenţă: „copacul stă la mijlociri de lume / şi frunza lui răzvrătitoare / tomnateca lumină / în şapte o despică // cărarea mie-mi hărăzită / şerpuitoare prin văzduhuri / din şaptele răscrucilor crestate / cum s’o ghicesc? // podidit de slavă şi ruguri / deschis mi-e pieptul / păşirii de pe urmă / şi trecerile nenumite / prin pânza de duh a aşteptării / îngeri târzii / cu aripi înfrunzind adânca prinosire / se-ndeamnă să-mi arate / ceasul despletit / cărarea adunată” (Ceasul şi cărarea).
Spaţiul poemelor lui Alexandru Lungu din volumul Ochiul din lacrimă / Das Auge aus der Träume (1998) este unul rarefiat până la purificarea de orice prezenţă materială, un spaţiu în care obiectele au, înainte de toate, dimensiunea imponderabilului, iar prezenţa eului liric se limitează la contemplaţie şi echilibru lăuntric. Lirismul se traduce şi aici, ca şi în celelalte volume publicate după revoluţie de poet (Pardes, Cheia din miresme, Auzelişti etc.),prin cultivarea nuanţei, prin impunerea semitonului ca normă a reprezentării lumii, universul fiind perceput nu prin prezenţa stridentă a lucrurilor, ci prin ecoul surdinizat al lor într-o sensibilitate care preferă retranşarea exteriorizării, impunându-şi o discreţie extremă a dicţiunii. Tonusul versurilor lui Alexandru Lungu este, de aceea, întreţinut mai curând de o poetică a sugestiei, vocea poetului insinuându-se cu tandreţe printre obiecte şi redându-le acestora un contur diafanizat, redus la esenţialitate şi inefabil. Umbra poetului, încărcată de nostalgii imprecise, vagă reminiscenţă a trupului, se prelungeşte în spaţiul expurgat de amintiri al unui univers misterios, redus la datele sale arhetipale, la o dimensiune atemporală, cu reflexe mitice, într-o atmosferă vag oraculară, expresionistă: „cade soarele / rănit de bucurii / pe feciorelnicul alb al hârtiei / casa desprinsă / de iarba ce-o împresoară / pluteşte’ n văzduhul iubirii // în răsufletul dintre cuvinte / treimea numelui / alcătuie un trandafir / îngreunat de miresme oculte // dimpreuna prielnicei toamne” (Dimpreuna).
Locuind într-o natură simbolică, de dimensiuni restrânse şi cu repere, dacă nu relativizate, atunci măcar generice, poetul resimte vieţuirea ca însumare dureroasă a contrariilor, ca reconciliere a unor dureroase antinomii. Existenţa, aşezată sub semnul simbolic şi drastic, în acelaşi timp, al timpului, al „clipei celei repezi”, e marcată de sentimentul vremelniciei, al perisabilului. Sentimentul timpului induce, astfel, o tonalitate gravă, acutizând trăirile, dar, totodată, conturând reperele unei identităţi „în mişcare”, ce se complace în autocontemplare ca într-un alt mod de a-şi restaura dimensiunile fiinţei, retrase în umbra reflecţiei metaforizante: „în miezul spart al timpului / cine mai stă să aleagă / între înger şi demon? // căile se ’ntorc deopotrivă / în aripa purtată vremelnic / deasupra lumii / orice clipă / e o răscruce primejduită // dincolo de veşminte / ar trebui sfâşiată fiinţa / pentru a călca tăria pustie a nopţii / pragul minunii păşindu-l” (Răscruce).
Eliberată de ispitele contingentului, vocea poetului, tandră şi melancolică, pare a fi atrasă mai curând de geometria secretă a lumii, găsind în revelaţia cu implicaţii orfice un sens al „lecturii” semnelor universului, captând, din resursele unei referenţialităţi profane, reminiscenţe ale sacrului; între osânda „străluminată” a harului şi geografia tainică a spaţiului mundan, poetul îşi percepe propriul destin ca pe unul de tălmăcitor. El traduce, cu dificultate, într-un limbaj al metaforei austere şi al simbolului transparent, dar şi cu un rest de taină imposibil de reprezentat, înţelesuri codificate, misterioase, ce emerg din atemporal şi mitic. Din această neputinţă de a reda cu suficientă exactitate înţelesurile primordiale rezultă, poate, şi tonul melancolic-interogativ, cu inflexiuni patetice, muzical-nostalgice, un ton ce se prelungeşte, insinuant, în spaţiul rarefiat al poemului: „unde să citesc semnele / şi tâlcul lor tăinuitor? // am jertfit vulturul / atotzburător şi răstimpuriu / cel ce părea a desfereca / în văzduhul supus / ghicirii şi’ nţelesuri // măruntaiele lui / oarbe s’au arătat / ceasului întrebător // acum pândesc / foşnetul stelei neizbucnite / ca să-mi vestească / osânda străluminată” (Pânda semnelor).
Reveria, contemplarea cu reflexe afective pare să fie modul privilegiat al atitudinii lirice, un mod prin care energiile participative ale eului sunt restrânse, reduse la maximum de potenţialităţile reflecţiei. Poezia este, pentru Alexandru Lungu, transcriere delicată a unei stări de graţie alcătuită din ecourile timpului, sentimentul aşteptării şi al reveriei. Amestec de încremenire eleatică şi de evanescenţă, imaginile poetice au darul de a înregistra fugitivul, de a consemna insesizabilul, cu graţia, nelipsită de un uşor manierism, a caligrafului: „tălmăcind scrisorile / încondeiate de nouri / ochiul cade / într-o adâncă visătorie // încremeniri de timp / statornicesc ocolul aşteptării” (Scrisori) sau: „din coasta acestui nor / se nasc îngere nemaivăzute / cu sâni de văzduh înalt / cu plete de vrajă // din ceata lor te-am răpit / într-un vifor de martie / pentru a-mi fi pecete de suflet” (Pecete).
Poemele lui Alexandru Lungu se caracterizează, pe de altă parte, printr-o evidentă grijă în elaborarea viziunilor, prelucrate adesea într-o peniţă graţios-nostalgică, structurate în funcţie de relieful afectiv pe care-l trasează. Ritmul interior al versurilor, învăluitor ca o melopee, discret şi insinuant, blagian pe alocuri, are rafinamentul unor stampe orientale, prin esenţializarea elementelor componente ale tabloului liric, dar şi prin atmosfera riguros conturată. Poemul Răsfrângerea timpului, de pildă, e alcătuit din palori ce-şi consumă existenţa în propria lor evanescenţă, din nuanţe infinitezimale, în dispersarea cărora universul îşi pierde consistenţa, căpătând o turnură crepusculară: „urma păsărilor duse / ţese tâmple de din zare / cu moi urzeli de nevăzut // pânză abia tremurătoare / tresărirea timpului răsfrânt // culoarea orelor se stinge / lăsând o vreme pustiită / pe vitregia căreia păşesc / lăsând nădejdile să sune // un zvon amarnic şi ferice / ameţitor întâmpinând / sâmburul târziu al împăcării // cu umerii surpaţi de aşteptare / dezvălui din adâncuri / adierea timpului răsfrânt // un crin amirosind a moarte / în osul frunţii şi’ n pajiştea suflării / dă să-şi despice lin / florirea fără de ocol”. Într-o astfel de ambianţă agonală, fiorul thanatic îşi consumă vibraţiile în versuri în care amploarea afectelor e reţinută, pusă în surdină de un vers melancolic, auster şi persuasiv, iar semnificaţia clară e substituită printr-o însumare de sugestii dispersate, ce contribuie la alcătuirea acelui halou de senzaţii atât de propriu versurilor lui Alexandru Lungu. Preferând elocvenţei discreţia unor metafore sobre, poetul tentează căile nepătrunse ale misterului printr-o blagiană lumină „luciferică”, intuitivă, resemnându-se uneori la a se afla abia la porţile tainei, fără putinţa de a o încercui prin mijloacele artei versului. Imagini delicate, circumscrise într-un „acord final” în care indeterminarea se aliază cu simbolul evanescent, proiectează în aceste versuri un peisaj străluminat de palori intermitente sau de reflexe mitice, dar bântuit şi de ameninţarea dizolvantă a crepuscularului; numind lucrurile, poetul inventariază, în fapt, misterele, dă ocol tainelor, convoacă nenumitul la fiinţă, dispunând elementele lumii într-o ordine afectivă, precipitată prin efectul fiorului nostalgic („îngânarea morţii / cu lumina dintâi / îmi crestează pe frunte / lujerul tainelor // trecut-am prin ani / orb la misterii / auzul pierzându-l / prin vremelnicii rătăcit // sub roua târziului / văzul adulmecă / însoţirea stelei din nevăzut // străbătut sunt acum / de adierea unui răstimp / în care mi-e dat să ascult / crugul şi săvârşirea” – Crugul şi săvârşirea). Poet meditativ, situat oarecum în răspărul literaturii de azi, receptiv deopotrivă la imaginile lumii, dar şi la ecourile propriei memorii afective, Alexandru Lungu e, după mulţi ani de absenţă din peisajul liric românesc, o voce poetică de certă prestanţă şi rigoare.
Revelaţiile umbrei
Referindu-se la ultimele apariţii editoriale ale poetului Alexandru Lungu, Petre Răileanu observă că „după ce a experimentat îndelung discursul poetic oracular punctat de rime distante şi asonanţe revelatoare (...) poetul găseşte forţa de a merge în sensul la care-l predispunea evoluţia sa de până acum – un asemenea parcurs nu e dat, el se obţine – împingând rostirea poetică în zona ei absolută care este tăcerea. Tăcere amplificată, în sensul intensităţii, şi multiplicată, în sensul înmulţirii sugestiilor, prin cele treizeci şi şase de imagini ce însoţesc tot atâtea poeme într-un vers. Obţinute din distilarea îndelungă a angoaselor, obsesiilor, revelaţiilor fulgurante, versurile de acum fac din Himere în amurg o carte a emblemelor în tradiţia alchimiştilor occidentali, din care cuvântul e total absent, ca în Liber Mutus atribuită misteriosului Altus, sau redus la un succint comentariu-suport al imaginilor, ca în Atalanta fugiens, de Michael Maier. Cuvânt şi imagine funcţionează ca o pistă pe jumătate adevărată, pe jumătate falsă, căci funcţia lor e de a ascunde dând iluzia că spun. (...) Verbul îşi regăseşte tranzitivitatea dintâi, ea are acum rostul nu de a crea lumea, ci de a pune elementele universului într-o relaţie eliberată de tirania cauzalităţii, dând intrarea pe teritoriul miraculosului”.
O neîncetată cumpănire a cuvântului şi a tăcerii, o răsfrângere a sunetului în oglinda liniştii ne propune Alexandru Lungu şi în elegantul volum Faţa nevăzută a umbrei (Editura Argo, 2003), carte în care se întrevăd cam aceleaşi toposuri şi obsesii, aceleaşi viziuni şi structuri ale imaginarului ca şi în volumele anterioare. Poetul e, şi aici, cum scrie Al. Cistelecan, „părtaş la o seninătate melancolică ce picură parcă din cea blagiană. Nu numai ductul elegiac al viziunii, dar şi sentimentul unei lumi foşnind de taine cifrate sub vechi rune, ca şi narcoza unei apocalipse luminoase, îl apropie pe Alexandru Lungu, fără să-l subordoneze, de misteriozitatea iluminată a ultimului Blaga”. Poetul în-scenează în versurile sale, molatice şi esenţializate, un peisaj dominat de umbrele înserării, o înserare ontologică, s-ar zice, ce pune stăpânire pe retina şi pe auzul unui eu ce-şi încordează atenţia pentru a asculta sunetul firav al veşniciei, picurul zodiilor ori oglindirea tainelor în epifaniile neştiute ale firii. O poetică a umbrei, cu desen fragil şi cu o conformaţie delicată a expresiei, este desenată în versurile lui Alexandru Lungu („Povara umbrei / îndoaie aripile / brumând suflarea şi gândul // nimeni n-ar şti să citească / răzvrătirea norilor // un vânt neprielnic / dezlănţuit din teama depărtării / zodiile le pătrunde / într-un tremur neînţeles // descumpănirea cerului / scrie semne umbrelnice / pe lumina şovăitoare / a nebănuitelor treceri”). Accentele se deplasează, adesea, nu pe elementele decorului cotidian, pe spaţiul concret, gregar, ci pe ceea ce adastă „dincolo de văz”, pe ceea ce e proiectat într-o metarealitate colcăind de taine, de înfiorări ale semnelor sacrului, de enigmele unei tăceri „îndurătoare”: „disdeseară / umbrele lunecă / într-o desime tăinuitoare // apa neîncepută / nu-şi mai destăinuie / izvorul şi albiile // dincolo de văz / pietrele cresc / prinse de îndurarea tăcerii // în sâmburul adânc al nopţii / ar fi să se-arate / reaflarea stelelor / oglindite-n apa neîncepută” (Apa neîncepută) sau „pe calea robilor / nici un pas nu lasă urmă / nici o umbră nu însoţeşte / timpul şi trecerea // părul Berenicei / ninge pulberi efemere / de raze în stingere // sticlirile nopţii / dau să se spargă / în tropotul uitaţilor centauri / curând luceafărul de ziuă / va înmiresma lumina”.
O dominantă tematică a poemelor lui Alexandru Lungu este cea a stingerii. Presimţirea sfârşitului, înfiorarea melancolică a morţii imprimă versului un halou de graţie ascetică, de nostalgică întoarcere spre sine, într-un elan al decepţiei ritualizate, al ceremoniei ce stilizează trăirea, îi atribuie un contur hieratic sau, mai degrabă, hieratizant. Vibraţia afectivă e, aşadar, una cât se poate de reţinută, expusă într-un regim al semitonului, din care însă resursele reflexivităţii nu sunt cu totul absente. Ecoul trăirii e transferat în reveria suavă ori în tânguirea sumară, în care extaza iluminării ontice se preface în ritual frust al melancoliei. Sacrul şi cotidianul stau în consonanţă, într-o cumpănă a „neprihanei” şi a concretului frust. Nici măcar cuvântul, cu magia sa evocatoare, cu puterea lui de a restaura trecutul şi de a reda fiinţei conturul ei adânc, nu mai are forţa şi şansa de a transcrie taina semnelor lumii: „oase fumegânde aştern / ţărmul însingurării / cei duşi prisosesc / întăinuirea trecerii / semnele nedezlegate // în pândă zadarnică / se strâng stoluri cuvintele / jinduind amintirea / aripa neagră adie / neuitarea şi preajma / din nici o zare nici un cocor / nu se mai întoarce / în ocolul însingurării” (Întăinuirea trecerii). Sau, cu un sunet al zădărniciei şi al neputinţei mult mai bine precizat, ca în Frunzişuri zădărnicite („arborele răstignit / pe creasta lepădării de sine / bântuit de vânturi străine // uitările cresc / frunzişuri zădărnicite / prin rătăcirea privirii // podidit de umbre / adânci şi amarnice / pe firul subţire al timpului / auzul şerpuieşte / adieri fără întoarcere”).
Poemele lui Alexandru Lungu au un timbru singular, în ciuda ecourilor blagiene care au fost semnalate de critici. Singularitatea acestor versuri provine din învestirea cuvântului cu o aură de vechime şi de irealitate, de taină şi de regresiune spre adâncurile limbii şi ale fiinţei. Frecvenţa cu care transpar, în pagină, cuvintele cu încărcătură arhaizantă este mai mult decât semnificativă: „fulgul unui sunet / uitat într-un frunziş nevăzut / îşi caută pasărea // nefoşnită bate aripa / văzduhului nestatornic / nouri călătorind / fuioare de temei neostoite / unde rătăceşti / pasăre / de apă de foc / în care surpăt al tăcerii?”. Dincolo de acest aspect, care ţine de expresia strict lexicală, există şi o simbolistică a limitei pusă în scenă de poet. Fiinţa lirică ştie că trăieşte la marginea de tot fragilă a văzutului şi nevăzutului, ştie că fragilitatea sa e pe măsura ambiţiei de a cerne, în clepsidrele versului, enigmele lumii, ştie că în dialectica subtilă a aproapelui şi departelui i se consumă destinul, sub zodia efemerului şi a unei transmutaţii în vers a propriilor nelinişti („departe muntele măslinilor / învolburat de cuvântul / necurmatei făgăduinţe // aproape mireasma amăruie / a frunzelor purtătoare / de soliile duhului // rodul se înalţă / dincolo de vremile fructului / străluminând mântuirea / din pretutindeni”). Există însă şi o altă faţă a acestui lirism în care străfulgerarea candorii întâlneşte melancolia difuză a umbrei. E prezentă şi o dimensiune a abuliei, a neîncrederii în hierofanie, a scepticismului poetic, a reculului în obiectivarea rece, în mecanica gestului cotidian. În poemul Îngereşti oseminte, tentaţia desacralizării este dominantă, în versuri ce au un răsunet al eschatologicului mult mai apăsat: „împovărat de-o grea nemurire / rătăcit în răspântii temute / îngerul aproapele / a murit răstignit / pe-o creastă opritoare de timp // nori înălţaţi / poartă o raclă subţire / de aer tremurător / din care osemintele îngereşti / împrăştie-n uitările luminii / adânci mirozne de neprihană” sau, în Nici o aripă, cu o foarte expresivă metaforă a aşteptării zadarnice: „amarnice izbelişi / sparg ochiul / şi năucesc privirea // rostu-i pierdut / pe dâmburile frunţii / lumea-i prinsă / în zbateri orbitoare / de-o neagră strâmbătate // şi nu se-arată-n zare / nici o aripă de înger / s-o îndrepte”.
Versuri ce îşi extrag expresivitatea şi tensiunea lăuntrică din dialectica văzutului şi a nevăzutului, din apropierea oximoronică a luminii şi a întunericului, din atingerea antinomică a tăcerii şi a cuvântului, versurile lui Alexandru Lungu sunt, dincolo de preeminenţa imaginilor declinante şi a metaforelor decepţiei, şi o provocare a aşteptării, a aspiraţiei spre „nevăzut”. Jindul spre lumină, propensiunea către misterele lumii, reprezentările beatitudinii de a trăi, ale extazului cunoaşterii universului de taină şi de reculegere al unei firi abia bănuite sunt la fel de îndreptăţite în unele poeme ale lui Alexandru Lungu: „a cui mână nevăzută / adună împotrivirile vremii / în neîntruparea nădejdii? // ce ochi ar fi să împrăştie / aspra dihonie / din răscruci şi din patimi? // aripile nopţii neiertătoare / cumpănesc aşteptarea // prea departe pâlpâie / lumina jinduită din nevăzut”. Poet reflexiv şi melancolic, Alexandru Lungu ne oferă, în cartea sa, dovada unei exemplare continuităţi. De toposuri, de viziune şi de enunţ. Nu e, pur şi simplu, repetiţie, nu e impuls tautologic, e, mai degrabă, mărturia trăiniciei unor obsesii, a robusteţii unor trăiri şi gânduri îndelung meditate.