Despre o necesară poetică integrală
Pentru tiparLector universitar dr. la Catedra de lingvistică generală şi semiotică a Facultăţii de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Oana Boc, autoarea cărţii pe care ne propunem să o prezentăm, probează, o dată în plus, tradiţia şcolii lingvistice de la Cluj, interesată, în ultimul timp, în mod deosebit de interpretarea şi valorificarea teoriilor ilustrului savant basarabean Eugeniu Coşeriu. Lucrarea Textualitatea literară şi lingvistica integrală are la bază teza de doctorat a autoarei (coordonator ştiinţific prof. univ. dr. M. Borcilă) şi este o noutate în planul studiilor ce îmbină – atât de reuşit – bazele teoretice ale lingvisticii integrale cu investigaţia textului poetic.
În lipsa unui „fundament epistemologic care să-i ofere un cadru conceptual necesar investigării riguroase a fenomenului literar” (p. 11) şi având convingerea că „dacă literatura este «artă prin cuvânt» (prin limbaj), atunci modul în care este înţeles limbajul în esenţa sa poate dezvălui sau, dimpotrivă, poate ascunde faţete potenţial decelabile ale ‘poeticului’ ” (p. 12), Oana Boc descoperă în premisele lingvisticii integrale coşeriene noi şi importante posibilităţi de valorificare teoretică şi de fundamentare ştiinţifică a studiului textului poetic (‘poeticul’ fiind înţeles în accepţia coşeriană de ‘literar’).
Urmând principiul clasic de structurare a studiilor de acest tip – demers teoretic şi demers aplicativ –, lucrarea poate fi uşor divizată în două părţi mari. Astfel, Capitolele I, II şi III oferă cadrul teoretic necesar investigaţiei textuale şi se constituie prin elaborarea unei „posibile” poetici lingvistice, iar Capitolele IV şi V ilustrează procesul de construcţie a sensului în opera poetică argheziană şi în cea a lui G. Apollinaire.
În Capitolul I al cărţii Oana Boc ne atenţionează privitor la importanţa „reîntemeierii poeticii pe fundamentele teoretice ale lingvisticii (textuale) coşeriene”, între care se impune definirea limbajului ca activitate creatoare şi a funcţiei lui semnificative – „creaţia liberă de semnificate (conţinuturi lingvistice), în alteritate” (p. 20).
Implicaţiile acestor postulate, va constata cercetătoarea clujeană, sunt surprinzătoare: deşi Eugeniu Coşeriu nu intenţionează să abordeze specificul textului literar, considerându-l de domeniul poeticii şi al esteticii, teoriile sale servesc – în chip magistral – studiului de text. Poezia ca limbaj absolut, construcţia (articularea) de sens, creaţia de lumi sunt doar câteva concepte coşeriene care devin instrumente epistemologice indispensabile actului investigaţional de orientare textuală.
Confirmându-şi formaţia lingvistică obţinută în cadrul şcolii de la Cluj, Oana Boc îşi sprijină / completează demersul pe / cu perspectiva amplă asupra tipologiei textuale şi a articulării (pe paliere) a sensului elaborată pe temeiul lingvisticii integrale de către E. Tămâianu-Morita şi L. Zagaevschi Cornelius, reprezentante ale aceluiaşi cerc lingvistic (Cap. II). Un reper remarcabil îl constituie, indubitabil, studiile prof. dr. M. Borcilă, mentorul acestei direcţii în lingvistica românească actuală, care-i vor furniza cercetătoarei importante specificări privind tipologia textuală şi a metaforicului, finalitatea procesului metaforic etc. (Cap. I, mai ales p. 57-62; Cap. II, mai ales p. 88-100).
Desfăşurarea etapizată, fluentă, a discursului teoretic ne face să constatăm că, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul Capitolului al III-lea, „posibila poetică integrală”, anunţată în titlul capitolului de debut, începe să devină certitudine şi / sau, mai mult chiar, necesitate şi să ne convingem, definitiv, de justeţea poziţiei asumate prin preluarea conceptelor coşeriene semnalate.
Acestea vor fi validate, suplimentar, în partea a doua a lucrării, preponderent aplicativă, prin raportarea la procesul de construcţie şi deconstrucţie a sensului în textul poetic. Pentru realizarea acestei finalităţi, autoarea a ales opera poetică argheziană şi creaţia lui G. Apollinaire, oprindu-se la două volume reprezentative, Flori de mucigai şi, respectiv, Alcools.
Preluând „considerarea de principiu a liricii argheziene ca ipostaziind tipul plasticizant sintactic” (p. 169), Oana Boc întreprinde, în Cap. IV, o investigaţie în creaţia lui Tudor Arghezi, urmărind articularea limbajului poetic şi, implicit, a sensului în volumul Flori de mucigai. Textele incluse aici se remarcă, observă autoarea, printr-o coerenţă semantică globală şi ilustrează implicaţiile directe ale abordării tipologice operate anterior (p. 167-168). Oana Boc ţine să aducă în atenţia cititorului interesat mai ales câteva texte a căror interpretare este deseori controversată – Cântec mut, Ion Ion, Fătălăul, Tinca (p. 187), reevaluându-le acum din perspectiva dinamicii instituirii sensului. Cercetătoarea observă că poeziile analizate se caracterizează printr-o arhitectură simetrică ce se constituie într-o dublă mişcare de construcţie / deconstrucţie a lumii, a imaginii, a sensului deci. În aceste texte, ca şi în poemul Flori de mucigai, emblematic pentru întreaga creaţie argheziană, nucleul generativ al textului se dovedeşte a fi oximoronul, figură sintactică şi semantică, plasticizantă şi revelatorie. A se compara imaginile: „flori de mucigai” (Flori de mucigai); „Şi-n odaia cu mucigai / A mirosit toată noaptea a rai” (Cântec mut); „te-a-nfrigurat fierbinte” (Tinca); „îmi caut leacul şi la Dumnezeu şi la Dracul” (Streche); „a miere şi a tiparoase / Hoitul tău miroase” (Fătălăul); „în glasul lui de mut” (Sfântul); „se-ntunecase de cu dimineaţă” (Doi flămânzi).
Interesante remarci face Oana Boc şi în legătură cu alte coordonate ale liricii argheziene, cum ar fi modelul lumii instituit în volumul Flori de mucigai, dimensiunea spaţio-temporală a lumii şi a iubirii pierdute, desacralizarea sacrului etc. Iată câteva dovezi elocvente în acest sens: modelul dezvoltat în poemele volumului menţionat este cel al „unei lumi monoplane, o lume închisă, nescindată ontologic, în care nu există decât ceea ce omul îşi poate reprezenta şi poate umple cu conţinut intuitiv” (p. 177); „Timpul lumii instituite în Flori de mucigai este timpul care trece, marcat de succesiune, de schimbare, care nu se raportează la un timp absolut, universal, care nu poate fi recuperat. (...) E un timp din care nu se poate evada, corelat cu un spaţiu închis până la claustrare, un timp supus succesiunii impuse de discursul narativ, urmând linearitatea sintagmatică a acestuia” (p. 184-185); „sacrul este transformat în substanţă a lumii fenomenale, este supus datelor perceptibilităţii acestei lumi. Cadrul ipostazierii sacrului este cel bisericesc, formal instituţionalizat, întrucât biserica nu apare ca mediatoare între om şi sacralitate, ci numai ca recuzită, ca decor necesar” (p. 188).
Astfel, de pe poziţiile noii poetici anunţate, sunt reevaluate şi reformulate interpretări ale operei argheziene pe care autoarea le consideră „reducţioniste” (p. 207), realizând astfel, fără să pretindă acest lucru, o exegeză pertinentă a, cel puţin, ciclului de versuri Flori de mucigai.
Concluzionând, autoarea va afirma că modelul de instituire a sensului în volumul Flori de mucigai, cu extindere în întreaga lirică argheziană, este unul de tip ‘sintactic’, iar actul poetic, văzut în esenţa sa ca un act revelator, are o finalitate plasticizantă, manifestată plenar în „încercarea paradoxală de a plasticiza inefabilul” (p. 220-221).
În continuarea demersului aplicativ Oana Boc explorează, din perspectivă funcţional-tiplogică, modul în care se construieşte lumea textual-poetică în lirica lui G. Apollinaire, optând pentru volumul Alcools, care, opinează cercetătoarea, „ipostaziază preponderent modalitatea ‘plasticizantă’ a instituirii sensului poetic, mai precis, tipul poetic ‘sintactic’ ” (p. 228). Comentariile şi observaţiile făcute pe marginea poemelor din acest volum confirmă intuiţia autoarei, textele apollinairiene oferind modalităţi poetice de construire a sensului axate pe acelaşi principiu, ‘sintactic’.
În încheierea prezentării noastre ţinem să remarcăm amploarea acestei inedite abordări a textului literar prin prisma lingvisticului, rigoarea ştiinţifică şi înaltul nivel de exigenţă profesională cu care este realizată, precum şi armonia ce însoţeşte articularea elementelor întregului demers investigaţional. Lucrarea este, aşadar, o premisă şi un punct de referinţă valoros pentru studiile viitoare de acest fel.