Doina Uricariu – expansionism şi interiorităţi
Pentru tiparCea dintâi apariţie editorială a Doinei Uricariu, Vindecările, se producea în 1976 (la Cartea Românească), după ce aşteptase şapte ani la cenzură. Încă nouă apariţii (de versuri) aveau să urmeze; li s-au alăturat numeroase studii critice, eseuri şi comentarii, interviuri şi reportaje – în periodice sau în volume. O energie eruptivă emană din paginile debutantei care, deşi născută şi formată în mediu bucureştean, survolează transorizontic, tentată de revelaţii agreste; e impresionată de „cositul ierbii”, dar şi de „împărăţia de fructe coapte”; sub cer deschis, ea aşteaptă „vindecarea dinspre rădăcină”. Concept plurisemantic, vindecarea implică, după caz, fie restaurarea omenescului „rănit”, fie lustraţie şi gnoză, fie inducţie afectivă şi ardere. Intră în acţiune nuanţe variaţionale vizând întreaga maşinărie umană: Vindecarea dinspre vis, Vindecarea dinspre coşmar, Vindecarea peste plumb şi pândă, Vindecarea după lacrimă, Vindecarea de trecere, Vindecarea dinspre foame, Vindecarea de rănile îngăduite, Vindecarea de închiderea jocului, Vindecarea dinspre nemăsura cuvântului – şi altele complementare. În fapt, omului biologic (natural) i se suprapune omul spiritual, profund „humanus”.
Nu doar cosmetizare, ci redimensionare! A te situa într-un context existenţial psihanalizabil, a avea acces în plenitudinar, a plana deasupra labirinticului acestea ţin de o filozofie a verticalităţii, activă de când lumea. Distanţându-se de feminităţile curente, autoarea Vindecărilor îşi asociază declarat sevele pământului. „Eu plec din lăcaşul seminţei / şi urc în lujere / mă desfac în floare (...) / Doamne, ţine-mi inima să rămână curată” (Vin dinspre rădăcină). A circula „printre ademeniri şi taine” înseamnă a te iniţia în tot felul de simbolisme, a păşi cu sfieli şi îndrăzneli şi, în special, a te înscrie într-o ordine naturală cu efluvii tonice. Un inorog, indicator al melancoliei dense, invită în zonele oculte ale memoriei. Sunt aşteptate semne taumaturgice venind dinspre „casa ţărânii; voci ale tărâmului se încrucişează peste „veghe şi somn”; altundeva, în Vindecarea de lacrimă, prinde contur un angelism seducător: „Mi-e dor de înger să mă ascund sub aripă...”.
Un pansenzualism naturist anima substanţa volumului Jugastru, sfiala din 1977 şi a celor următoare; un câmp magnetic vitalist, o natură în variante calme, orientează spre entităţi specifice; mentalul liric al poetei, cu apriorisme citadine, se înscrie în linia naturiştilor generalişti, aceştia organizând metaforele sensibilizatoare şi trimiterile altfel decât nativii de orizont agrar. Aventura sa de fiinţă ardentă, aplecată spre Învăţarea lucrurilor, presupune miraje şi revelaţii. Tot felul de relee materiale intră în rezonanţă:
Păsări şi şerpi,
Zburătoare lângă cele ce se târăsc
rouă sau lacrimă (...)
Visez că dintr-o dată trupul mi-e leagăn,
leagănul meu sau pentru fiul din vis.
Soarele, pământul, izvorul – repere de fervoare globală – sugerează Legi de iubire: „Iată voi lua o casă în suflet să ne îmbie la pace / să ne zidească pereţi de nuia” (O casă). Sublimul marin, arborii, ramuri tinere şi chipuri de copii, noapte şi lumină sunt motive de continuă uimire. Întrebătoare patetică şi martoră la geneza de fiecare zi, privitoarea năzuieşte să repete pe cont propriu Visatul poem în echilibru după metoda lui Dürer: „Nici un contur mai sus, nici un semn tremurat...”. Sever iniţiată în materie de estetică literară şi practicând, un timp, oficiul critic, creatoarea – înclinată spre conexiuni neaşteptate – textualizează discret, invocând arderea, cristalul, „o lume cu văzul ars în uleiuri”; o animă „închipuirea unui moment deplin (...) / în bronz să înflorească (...) / să i se-audă toate cuvintele în soclu”. Ideea de logos reîntemeietor rămâne un deziderat: un antidot Împotriva deprinderii:
Deprinderea roade urzeala cuvintelor
spun „soare de aur” când aş vrea să numesc
întunericul ce în mine coboară tămăduitor şi firav.
Enigmatice sunt legăturile dintre „apă şi cer, apă şi foc sub corabie”. Performantă, poezia face să ardă iarăşi vorbele aţipite:
Cuvintele care se întâmplă să-mi vină în minte
ca nişte trupuri scoase de pământ la iveală,
tu le numeşti îngheţate, eu – sfinte morminte,
împrejmuindu-le cu amintiri şi sfială.
Intercomunicarea din Vietăţi fericite (1980), parţial în regie aproape franciscană, duioasă, se situează în marginea sacrului: e „curată minune, / o preafericită risipă”. Ambianţa forfoteşte, exorcizată parcă; o figuraţie albă, în orchestrare transparentă, e o lecţie de stil, refractară „cuvintelor şterse”. Expansiunea eului contemplator concordă cu elemente de cadru: „Marea îmi zace la picioare stăpânindu-mă (...) / sunt fericită, cu mintea limpede, / umilinţa mea e orgoliu”. Niciodată însă exultanţa nu durează; luciditatea destramă alternativ aşteptata beatitudine, motiv de continuă elegie. Pulberea de pe lucruri e „duioasă”; în aburii iernii, „nişte muguri din vorbe crescute” par „vietăţi fericite şi calde”; însă nici bucuria maternităţii (repetat invocată), mici „hohote de râs şi joacă nebună”, nici inocenţa primei vârste nu estompează ameninţarea morţii: „viaţă şi moarte aceeaşi alegere”. Văzul, auzul, mirosul – toate duc spre o moarte ascunsă. Nişte Căpiţe cu fân sunt însemne ale efemerului:
Tot mai subţire cărarea pe care te plimbi
Şi-ţi calci zeul firav în picioare
cu un braţ de lucernă
ai învăţat să te usuci.
Erotica însăşi e dramă travestită, iluzionism fluctuant: „Ne ţinem de mână atât / cât ochiul se umple de soare...”.
Paralel cu sugestii magice, apar conotaţii neo-suprarealiste; impresie face dimensiunea narativă, aceasta imprimând factualului un fel de solemnitate patetică. Odată cu Natură moartă cu suflet (1982), freamătul existenţial transcende progresiv în contemplare şi oniric. Peste lucruri şi febre pulsează intens sufletul: „Peste munţi şi ape / lumina plânge cuminte. / O femeie îşi ţine capul în mâini” (În ţărână). Un egotism acaparator duce la reducţia ori chiar la abolirea peisajului: „Numai eu mă văd, lumea e oarbă şi vie” (Sălcii pe malul râului). Concomitent, ţipătul pruncului, ploaia de vară, fiorul maternităţii, prăpastia, moartea – mostre ale sufletului ramificat – devin elemente de compoziţie cu reverberaţii cogitativ-lirice. A rămâne (ca în Portret de copil) „într-o veşnică şi agitată copilărie” e, ideal vorbind, o întârziere în oniric. Contrastele sunt însăşi viaţa: „sapă în noi un vârtej odihnitor”; „surâsul înalţă altare fragile”; există „un soi de neştiinţă frumoasă şi senină”;, „du-te sfios, înoarce-te aspru”. În Schiţe ale lumii „haosul este senin / îl privesc ca pe o floare dusă de apă, / pluteşte la vale frumos, / putrezeşte susurul sfânt”. Discursul de tip aforistic e programat pe imperative lapidare: „Să te bucuri fără dezgust”; „Aminteşte-ţi: steaua pe cer luminează în sălbăticie”.
Atât în Mâna pe faţă (1984), cât şi în Ochiul atroce (1985), accentul existenţial cade constant pe distorsionat şi asertoric; timpul, desfacerea, trecerea inoculează tristeţe; repetitiv, starea de graţie e în suferinţă. Vulnerabila privire în exterior acutizează inevitabil sentimentul tragic al fiinţei. Cele ce sunt dacă mai sunt – motive de analogii în serie – par nişte simbolizări ale descreşterii şi extincţiei; parcă ne-am apropia de un Cosmos, singular; învălmăşit şi, mai ales, de absurdul revoltaţilor din vestul european subsecvent războiului mondial al doilea:
Copacul şi iarba, iepurele, şarpele,
vulturul şi taurul,
stanca şi greierele,
piciorul tău, mâna ta, apusul,
pe îndelete se înalţă o movilă, un templu,
nimicnicia înalţă cărămizi,
o cârtiţă sapă sub trupul meu odihnindu-se,
inima ta bate în ochiul meu,
ochiul meu se închide în inima ta.
Succesiuni de goluri şi plinuri, tumult, delir şi apăsare punctează sacadat Timpul, împresurând la modul panuman. „Vorbeşti despre absolut şi-i dai numele renunţare”. Timpul „îţi dă puţin din puţinul / ce-l are”. Problematizând şi ipostaziind sentimentul părăsirii, Doina Uricariu circulă pe o linie ondulatorie, mereu asediată de anxietăţi. Un suspin litanizat proiectat pe „o apă neagră”, durere nutrind „micul pământ (Eul), inclusiv îndureratul ţipăt al expresioniştilor – toate emană amărăciune: „Cântă cu atâtea guri ţipătul, / el mă înghite, eu nu-l pot înghiţi”. Nici o deschidere mântuitoare: „Spate în spate şi pământul din noi”. Spectrul bacovian al neantului se învecinează adesea cu sarcasmul unui Emil Botta: „Berbecul morţii paşte iarbă dulce”.
Sufletul dezolat, mai păstrând totuşi nostalgia „divinei proporţii”, se loveşte de finitudine, de unde universala nivelare în cenuşiu: „Munţii sunt dealuri, dealul e câmpie / Învaţă-mă să mor. Coboară-n mine / închipuirea c-aş rămâne vie”. Nimic din spaţiul în care „totul era ţărână şi cer” nu subzistă (Despre natură), viziuni fracturate, umblet de-a-ndărătelea, frigiditate şi năluciri marchează durata celei „locuind într-un hohot”. Nici un poem „nu cucereşte natura”, el fiind „doar o formă senină şi tristă rostogolindu-se”. O vagă senzaţie de solitudine existenţială încredinţează că erosul are nevoie de strigăte; simţi „nevoia să pipăi, să te scalzi, să scânceşti, să triumfi”. O profundă prăpastie separă vitalismul din întâia-i carte de priveliştea împuţinării de acum.
Constrângerea la tăcere din intervalul 1985-1995 se consumă între aşteptare şi deziluzie: „ei săpau sub noi ascunzătoare”. Mâhnirea compactă din Institutul inimii, din Puterea leviatanului (ambele din 1995), ori din Inima axonometrică (1987-1998) persistă, esenţializându-se. Stilistic, discursul incantatoriu, redus la esenţe, se radicalizează; în Exil – să zicem – sintaxa interioară a textului are virtuţi de aforism ori de sentinţă:
Mai bine mut şi surd, mai bine iarbă,
mai bine piatră şi mai bine moarte.
Referinţe varii – la personaje biblice, la ruinele de la Pompei, la Francesco d’Assisi, la Shakespeare ori la Bach învederează de astă dată natura noului lirism (intelectualizant), deschis spre cinic şi grotesc. Simbolizare a forţei oarbe, monstrul vechi-testamentar Leviatan (actualizat de Hobbes) e un analogon al infernalului; într-o lămurire la Cartea lui Iov (Biblia, Ediţie jubiliară de Bartolomeu Anania), el sugerează catastroficul: „Apucat de solzi, gâdilat, el poate fi trezit şi pus să înghită lumina zilei”. La Doina Uricariu întâlnim detalii şi prelungiri chiar în litera Cărţii lui Iov: „Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele cad pe el ca nişte pleavă”; „Pe pământ el nu-şi află perechea”; „El preface marea într-un cazan de fiert mirodenii”; „Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi / şi din gura lui flăcări ţâşnesc...”. Pe marginea altor texte biblice, o Doină Uricariu smerită prelucrează frânturi din Noul Testament, din Epistolele apostolului Pavel şi din Eclesiast. Impresii de călătorie prin Italia devin ghirlande de meditaţii pe fond religios.
Că poeta îşi rotunjeşte gradual profilul, că se manifestă remarcabil ca eseistă, că implicată în dezbateri estetice felurite aduce discernământ, rafinament şi pasionalitate, – monologurile sale punând în lumină virtuţi analitice, imaginaţie şi paradox, sunt mărturii. Scriind despre poeţi (români şi de pretutindeni), ea scrie simultan, despre sine: indirect, abscons. Forţa lui Emil Botta – crede ea – s-a ivit întotdeauna dintr-o insubordonare, din capacitatea „de a-şi juca propriul rol”. Prin ricoşeu, menţionata insubordonare (Ecorşeuri, p. 416) este şi modul său tipic de a reacţiona independent. O găsim astfel în Apocrife despre Emil Botta (1983), pagina lansând judecăţi provocator subiective, în adeziunea la „lirismul paradoxal” al lui Nichita Stănescu (1998) sau întreţinându-se cu Rimbaud şi Kirkegaard, cu expresioniştii Trakl şi Gottfried Benn. Împreună cu Nietzsche („acest mare bolnav”), cu Proust, cu Eliade, Cioran şi Noica forţează traseele spre abisal. Incitantele sale Ecorşeuri (din 1987), texte de distinctă mobilitate problematică, introduc – cum precizează subtitlul – în Structurile poeziei româneşti moderne. Consecvent interesează complicata fiinţă umană, acel Dasein heideggerian năzuind să ajungă la autenticitate. Pe scurt, „insubordonata” întreprinde o „regie de simbolisme”, relevă discontinuităţi şi coerenţe stilistice, descompune şi subliniază (în modul unui Derrida) diferenţa în felul polivalentului Cocteau, comparatista – deschisă tuturor domeniilor creaţiei – trece de la harpiştii elini la Beethoven, de la Leonardo la Giorgio de Chirico, de la Whistler la Ensor şi Ţuculescu. Multe alte nume citate vorbesc despre perpetua febrilitate asociativă a Doinei Uricariu. Poetă de certă personalitate, ea deţine totodată un loc de prim-plan ca eseistă, subtilă şi ingenioasă.